Mi-e dor de tine-n miez de noapte, când stelele-s în zbor,
Când luna varsă peste gânduri lumină și fior,
Când brațele-mi, rămase goale, te caută-n tăcere
Și glasul tău se-ntoarce-n șoapte, duioasă adiere.
Mi-e dor de ochii tăi căprui, ca toamna-n asfințit,
De zâmbetul ce-mi răscolea tot cerul meu trudit,
Mi-e dor de tine cum ți-e dor de viața unui vis
Și dorul meu, în lipsa ta, devine spin în paradis.
Mi-e dor de glasul tău domol, de-al inimii murmur,
Ce-mi liniștea furtuni din piept pe cerul meu obscur,
De pașii tăi ce răsunau în liniștea din mine
Ca niște clopote de nor, bătând spre zări senine.
Mi-e dor de tine și atunci când te visez aproape,
Când chipul tău se-mbracă-n lună și-mi șoptește-n pleoape,
De mă trezesc cu ochii uzi, cu buze de cuvânt,
Strigând spre cer că te iubesc cu tot ce ești și sunt.
Mi-e dor să țin în palme strâns lumina dintr-o stea
S-aud cum pasul tău răsună pe-alei de catifea
Și tot ce n-am putut să-ți spun se stinge-n univers
Rămân cu dorul meu arzând, înfășurat în vers.
iunie 2025
