26 decembrie 2013 | By: - roryta -

Scrisoarea lui Nathaniel


“În fiecare religie s-a menţionat despre existenţa unor creaturi întunecate, crude şi înfiorătoare ce sunt capabile să “fure” sufletul unui om aflat în pragul morţii. Iar cel care rămânea fără suflet devenea un mort-viu bântuind pentru eternitate lumea oamenilor. Aceste creaturi au purtat diferite nume în istoria religiilor, dar cel mai adesea li se spuneau… “Devoratorii de Suflete.”

“Numele meu este Nathaniel şi colind Pământul de mii de ani. Am fost cândva un Heruvim în Împărăţia Tatălui Meu, apoi ca printr-o ironie a unei sorţi nefaste am devenit un Înger al Morţii, am văzut Raiul, dar şi Iadul şi am condus sute de suflete, unele osândite la chinurile veşnice, iar pe cei drepţi, i-am dus în Împărăţia infinită a lui Dumnezeu. Am fost mai apoi muritor, m-am îndrăgostit şi am simţit tot ceea ce simte un om: am iubit, am fost fericit şi am plâns de bucurie atunci când mi s-a născut întâiul urmaş. L-am ţinut în braţe pentru prima oară, l-am văzut crescând şi devenind bărbat iar la rândul lui, cum lucrurile sunt fireşti, a avut şi el urmaşii lui. Dar asemenea tuturor lucrurilor, totul este trecător: existenţa mea ca înalt Înger în Împărăţia Lui, mai apoi ca Înger al Morţii sau ca simplu muritor. Totul e trecător… Dar nu despre asta vreau să-ţi vorbesc, căci sunt sigur că nu despre asta vrei să-ţi povestesc, ci despre aventurile mele de la ultima noastră conversaţie avută. Am trăit în Londra secolului XIX-lea, printr-un şiretlic de care nu-s mândru, am reuşit să-mi însuşesc un trup de om al unui bărbat ce se numea Frantz Fitzgerald, un nobil îndrăgostit, culmea, de reîncarnarea mult iubitei mele Lithia, dar de data aceasta, purta numele de Noreen. Ei, spune-mi dacă asta nu e o coincidenţă absurdă! Dar nu contează. Aşa cum spuneam, m-am căsătorit cu Noreen şi mi-a dăruit un fiu, pe nume Lucian (numele ăsta m-a dus cu gândul la tine, prietenul meu scump) şi am trăit mulţi ani fericiţi împreună, privind cum fiul şi rodul dragostei noastre, creşte văzând cu ochii. Ajungând într-un final un tânăr remarcabil de o frumuseţe rară, putere şi înţelepciune. Ca să îţi faci o idee despre el, închipuie-ţi astfel: ochii mei şi pielea delicată a mamei lui, puterea mea angelică combinată cu blândeţea şi gingăşia moştenită de la mama lui. Oricum, sper ca într-o bună zi să-ţi pot face cunoştinţă cu fiul meu, dar până atunci îţi voi povesti cum mă pricep mai bine. Aşa cum spuneam, anii au trecut, totul îmbătrânea în jurul meu inclusiv soţia mea, dar nu şi eu, ceea ce la început nu s-a observat, dar în timp oamenii au început să pună întrebări. Am optat ca să ne retragem la ţară, la conacul tatălui ei unde am rămas până în ultima ei clipă de viaţă. Am simţit că o pierd pe Lithia pentru a doua oară, că totul se prăbuşeşte în jurul meu iar amintiri vechi ale unei existenţe uitate n-au întârziat să-şi facă apariţia. Am plâns, am blestemat, am făcut tot posibilul să o aduc înapoi, dar totul a fost în zadar. Am văzut pentru a doua oară cum sufletul ei se duce în Rai, singurul loc unde eu nu voi putea ajunge vreodată, deşi cândva eram văzut ca stăpânitor acolo. După asta, am colindat peste tot, în toate ţările posibile şi pe tărâmuri necunoscute ce puţini aventurieri se încumetă să călătoarească. Dar am colindat prin aceste tărâmuri şi locuri… poate din dorinţa de a muri sau poate din dorinţa de a spune cuiva întreaga mea viaţă, din râvna mea de a nu mai fi atât de singur. Căci nimic nu-i mai îngrozitor şi înspăimântător decât să trăieşti o eternitate singur… Am văzut cum lumea oamenilor a evoluat, cum oraşele luminate cândva de torţe sau felinare pe gaz, acum străluceau datorită luminii artificiale pe care oamenii a creat-o. Am văzut ridicându-se construcţii impresionante, turnuri din fier, poduri uriaşe peste mări şi oceane, trăsurile au fost înlocuite de automobile zgomotoase şi rapide, oamenii călătoreau acum pe ocean, uscat şi aer. Avione mici la început şi apoi mai mari, tot mai mari, purtau oameni prin văzduh ducându-i de la o ţară la alta sau de la un continent la alt continent… Revoluţia industrială era punctul de început al evoluţiei umanităţii într-un ritm alert, sălbatic şi imposibil de stăvilit. Dar am văzut şi reversul monedei, războaiele purtate de ei, luptele pentru supremaţie, crime şi fapte atroce ce m-au îngrozit, făcându-mi inima să plângă. Dar şi aceste lucruri au trecut, s-au sfârşit, oamenii reuşind să cadă la pace şi să coexiste împreună în pace şi armonie. Dar dincolo de aceste lucruri, am văzut lumea pe care o ştiam de pe vremea când eram Heruvim sau Înger al Morţii: creaturi ce se feresc de ochii muritorilor şi imposibil de observat pentru aceştia, dar vizibile pentru ochii unui fost înger. Am văzut creaturi care trăiau cândva pe Pământul Întunecat, cum se furişează pe această lume posedând corpurile oamenilor, vlăguindu-i sau omorându-i, am văzut vampiri, demoni şi alte astfel de creaturi şi m-am întrebat cum de este posibil, căci de sus, din Împărăţia Tatălui n-am văzut niciodată aşa ceva şi chiar dacă se întâmpla, îngerii interveneau întotdeauna. După ani în care am colindat lumea în lungul şi de-a latul ei, am decis să mă întorc înapoi în locul unde îl consideram “casa mea”. În locul unde am trăit alături de soţia mea timp de 4 decenii, revăzându-mi fiul care acum avea o vârsta destul de înaintată încât să aibă nepoţi şi nepoate de la cei doi fii ai lui. Nu cred că m-a recunoscut, nu avea cum, căci am plecat când el era un tânăr îndrăgostit şi gata să se aşeze la casa lui, cu tot cu soţia lui. Aşadar, cum îţi spuneam, după ani întregi de colindat lumea am ajuns în sfârşit acasă. Păşeam în casa pe care am construit-o cu mâna mea, plin de emoţie, şi temător ca cineva să nu mă recunoască şi să pună întrebări referitor la înfăţişarea mea atât de „tânără” pentru vârsta mea de… om bătrân. M-am prezentat tuturor ca fiind un fost angajat al familiei, de pe vremea când trăia domniţa Noreen, şi că stăpânul cel bătrân mă ştie, deşi nu cred că mă va recunoaşte din cauza bătrâneţii şi a faptului că memoria nu mai este atât de bună ca pe vremuri. Toţi din casă au fost încântaţi să vadă un vechi locuitor al nobilei case, încuviinţând că pot să stau aici cât doresc. Am urcat treptele din stejar până la ultimul etaj, cotind apoi la dreapta spre un coridor frumos amenajat cu tablouri ale membrilor care au murit. M-am oprit în faţa unui tablou frumos pictat al unei femei, îmbrăcată într-o rochie de catifea de culoarea rubinului, cu frumoase decoraţiuni din dantelă neagră lucrată manual iar la mâneci, nasturi din argint încheiau cu gingăşie încheieturile albe şi delicate ale femei.
-Ah, Lithia… - am şoptit întinzând degetele spre tablou, dar le-am retras repede de teamă să nu murdăresc suprafaţa acestuia.
Mi-am continuat drumul cu paşi mărunţi şi tăcuţi până în dreptul dormitorului unde se odihnea fiul meu. Am deschis uşa încet şi am privit spre patul unde stătea trupul îmbătrânit al lui Lucian, vedeam cum pieptul se ridică din când în când, semn că dormea adânc. După strălucirea pe care o avea în jurul lui, ştiam că se pregăteşte să moară, puteam să simt cum Îngerii Morţii îi dau târcoale şi mai ştiam că acestea erau ultimele clipe pe care le voi petrece cu el, urmând în clipa următoare să îmi iau rămas bun pentru totdeauna. M-am apropiat de patul lui şi m-am aşezat pe scaunul care era pus lângă el, semn că cineva îi veghea somnul. Lângă capul lui, pe o noptieră din alun, se afla o candelă şi o icoană cu arhanghelul Mihail, candelă ce ardea neîncetat, zi şi noapte.
- Fiule! Am venit acasă, ca să te conduc până la mama ta, te aşteaptă! - am şoptit sărutându-i mâna ridată şi pătată pe alocuri de pete maronii ale bătrâneţii.
Pentru scurt timp am avut senzaţia că m-a auzit, mişcându-şi ochii într-un ritm alert şi pentru puţin timp mâna lui mi-a strâns degetele cu ultimele puteri pe care le mai avea. Întreaga cameră a fost învăluită de un aer rece, pătrunzător până în măduva oaselor iar prin colţurile camerei vedeam umbre mişcându-se. Aştept clipa morţii lui Lucian. Ştiam că va muri şi mai ştiam că un Înger al Morţii va veni să îi ducă sufletul fie în Rai… fie în Iad. Aşteptam calm să-şi facă apariţia vreun Înger şi speram din tot sufletul să fie vreun cunoscut ca să îi vorbesc, fie şi pentru câteva clipe, dar ceva mi-a distras atenţia îndreptându-mi privirea spre unul din colţurile camerei. Acele umbre care fugeau dintr-o parte în cealaltă a camerei mi-au trezit suspiciuni, deoarece un Înger al Morţii şi-ar fi făcut apariţia şi ar fi aşteptat lângă capul mortului ca sufletul să iasă din trup şi să îl ia cu el. Clipa morţii lui Lucian a sosit, am văzut cum pieptul i s-a ridicat pentru ultima oară, iar când a expirat aerul din plămâni, odată cu aerul a ieşit şi sufletul lui. O umbră neagră ce părea a fi un om cu o pelerină neagră zdrenţuită şi urât mirositoare s-a aruncat dintr-un colţ al camerei asupra sufletului lui Lucian, apucându-l cu ambele gheare şi până să apuc să fac vreo mişcare, acea umbra a înghiţit spiritul fiului meu. Am încremenit de spaimă, confuz şi nu am ştiut ce să fac decât să urmăresc umbra cum se îndepărtează de mine dispărând prin uşa de stejar alb al camerei unde se afla trupului lui Lucian. M-am repezit ca un nebun după umbră încercând să o prind, dar tot ce am putut prinde a fost o bucată din pelerina lui, care odată ruptă, s-a materializat într-o bucată de cârpă zdrenţuită şi urât mirositoare.
M-am întors în cameră, cu acea cârpă în mână, privind spre trupului inert al lui Lucian şi abia atunci am observat o siluetă înaltă cu aripi aşteptând lângă capul fiului meu. - Degeaba aştepţi, prietene! N-ai ce „căra” în seara asta în Rai!, i-am spus eu sarcastic. A tresărit uimit de faptul că un om de rând poate să-l zărească şi totuşi, deşi eu îl vedeam şi el mă vedea, nu-mi inspira teamă.
- Mă poţi vedea?, a întreabat acesta privindu-mă uimit.
- Ba bine că pot! Şi încă ştiu şi ce eşti! Eşti un Înger al Morţii… dar mă tem că ai venit prea târziu, nu ai ce spirit să iei. A fost… furat!
- Furat? E imposibil!, a strigat acesta. Şi cine eşti tu şi cum de poţi să mă vezi? Eşti doar un biet om.
- Cuvântul Nathaniel îţi spune ceva, prietene?, am spus eu aşezându-mă înapoi în scaun, privindu-mi „musafirul” cu mare bucurie.
- Da… toată suflarea îngerească îşi ştie isprăvile făcute. Auzi tu la el, să fure un trup de om ca să poată trăi alături de o muritoare!... Apoi, tot nu te-ai învăţat minte? Chiar eşti tu, Nathaniel?
- Da. Dar cine eşti tu? Nu te-am mai văzut până acum…
- Sunt Hostian, Purtător de Spirite, vin din al VII-lea cerc al Purgatorului.
- Purgatoriul are mai multe nivele?, am întrebat eu uimit, mărindu-mi ochii ca ai unui broscoi urât.
- Da, are nouă cercuri. Prietene, tu ai avut norocul să te afli în Primul Cerc, unde doar Îngerii Mortii de nivel I au dreptul să stea acolo. Eu sunt „Purtător”, deci sunt de nivel II şi mai sunt „Cărăuşii” care stau după spirite până când acestea îşi rezolvă problemele pe Pământ. Treabă destul de urâtă, că uneori pot sta şi secole pe pământ după o fantomă. Eu m-aş plictisi de moarte, zău de nu-i aşa!
- Şi zi-mi, ai idee cum putem recupera spiritul fiului meu? Ăsta e de la „hoţ”!, am spus eu, aruncându-i bucata de cârpă în piept.
A prins-o cu o mişcare rapidă şi a început-o să o studieze atent, să o miroasă şi să o întoarcă când pe o parte când pe alta, într-un final dând un verdict serios.
- Ştiu cine a luat spiritul fiului tău şi, crede-mă, nu ştiu dacă îl vom putea recupera în trei zile, a spus Hostian dintr-o dată serios şi îngândurat.
- Păi, dacă ştii cine a fost, spune-mi, nu mă mai ţine ca pe jar!, am spus eu răstindu-mă.
- Nu a fost furat, ci a fost mâncat.
- Mâncat? Adică cineva s-a hrănit cu spiritul lui Lucian? Cine?
- Se numesc „Devoratori de Suflete” şi sunt de pe vremea „Pământului Întunecat”, sunt la fel de bătrâni ca şi tine sau ca Dumnezeu, poate chiar şi mai bătrâni. Aşa trăiesc, prin umbre, prin mizeria şi puroiul păcatelor umanităţii. În fiecare religie s-a menţionat despre existenţa unor creaturi întunecate, crude şi înfiorătoare ce sunt capabile să “fure” sufletul unui om aflat în pragul morţii. Iar cel care rămânea fără suflet devenea un mort-viu bântuind pentru eternitate lumea oamenilor. Aceste creaturi au purtat diferite nume în istoria religiilor, dar cel mai adesea li se spuneau „Devoratorii de Suflete”. În Egipt, aceste creaturi purtau numele de Amut, în unele texte sancrite sunt numiţi Adharma, Yama, Sokar, şi aşa mai departe. Aşteaptă ascunşi în umbre ca cineva să moară şi când spiritul iese se asmuţesc asupra lui şi îl devorează. Trebuie să ne grăbim, în trei zile sufletul este intact, după asta este asimilat şi pierdut pentru eternitate. Ca să nu mai zic că trupul acesta va deveni un mort-viu dacă nu ne grăbim.
- Sigur, ce putem face?, am întrebat eu nerăbdător.
- Pentru început, se pare că acest hoţ are ceva personal cu mine, căci ăsta e al patrulea spirit care mi-l ia de sub nas. Vino, mai am doi clienţi pe lista mea. Să ne încercăm norocul cu ăştia doi nefericiţi. Apucă-mă de braţ!
- Pentru ce?, am întrebat eu suspicios.
- Scurtăm timp folosindu-mi puterile pentru a ne deplasa mai repede, şi cum putem face asta dacă nu prin zbor?, mi-a răspuns repezit în timp ce m-a prins de mână târându-mă prin zidurile şi camerele casei mele.
Am părăsit împreună camera unde trupul fiului meu zăcea inert, trecând ca nişte fantome prin pereţi, camere şi holuri până în grădina casei mele, părăsind în cele din urmă şi grădina. Am ajuns pe străzile aglomerate ale oraşului, pline de oameni grăbiţi şi de automobile zgomotoase, am continuat să plutim până când am ajuns în dreptul unei case modest amenajată, cu gard negru metalic frumos lucrat în fierăriile de la marginea oraşului. Am intrat în casă trecând prin uşa de stejar, urcând la primul nivel al casei până în interiorul unei camere cu ferestre mari, deschise, iar printre ferestrele larg deschise pătrundea lumina caldă a soarelui şi aerul curat parfumat de mirosul tufelor de trandafiri aflate sub fereastră.
Într-un pat cu baldachin se afla trupul unei tinere vlăguite de boală şi gata oricând să cedeze în faţa morţii ce aştepta calmă în faţa patului ei.
- Vino, să ne ascundem, dar nu înainte să creăm nişte capcane!, mi-a spus tovarăşul meu, în timp ce îmi înfigea un pumnal în palmă lăsând sângele să curgă pe podeaua de lemn maroniu.
- Ce faci?, am strigat eu retrăgându-mă înapoi câţiva paşi apăsând cu o batistă pe rană.
- Am nevoie să creez nişte „capcane” şi ca să fac asta, am nevoie de sânge de muritor! Şi tu eşti singurul de pe aici, ea nu se pune!
De jur împrejurul patului semne şi pecete enochiene începuseră să se contureze, formând o adevărată capcană menită să prindă pe oricine şi orice intră în ea. Chiar şi pe noi, dacă păşeam înăuntrul acestei capcane, nu mai izbuteam să ieşim niciodată. Un cerc de sare albă ce lucea sclipitor în razele soarelui începuse să se formeze de jur împrejurul patului unde se afla fata, pe tavan desenat cu sângele meu se afla „capcana diavolului” mascată de draperiile baldachinului, iar sub pat se afla „capcana sufletului” mascată şi ea de patul uriaţ.
- Foloseşti „capcana diavolului” cu pecetea lui Rafael şi „prisma sufletului”? Ce vrei sa faci?, am intrebat eu scărpinându-mă în cap confuz.
Capcana diavolului, era logic pentru duhurile negre cu energii negative, pecetea lui Rafael purifică, iar capcana sufletului nu îi dădea voie spiritului să iasă din corp.
- Ei bine, intenţionez să elimin această creatură odată pentru totdeauna. Această pecete împreună cu un descântec elimină orice creatură sau fiinţă pentru totdeauna, indiferent de natura acesteia! Acum trebuie doar să aşteptăm…
Ne-am retras într-un colţ al camerei, aproape de locul capcanei, mascându-ne prezenţa cu pecetea enochiană, urmând apoi lungile ore de aşteptare şi pânda. Iar oaspetele nostru s-a lăsat prea mult timp aşteptat, iar într-un final, când şi-a făcut apariţia, a început să dea târcoale patului ca un lup unei caprioare ce habar n-are de pericolul ce o pândeşte. A păşit dincolo de cercul de sare ascuns sub covorul de lână, aşezându-se pe pat deasupra fetei ce-şi trăia ultimele clipe pe această lume, aşteptând ca sufletul să iasă şi să-l înghită. Când inima fetei a încetat să mai bată, sufletul a ieşit din corp doar pentru câteva clipe, dar datorită „capcanei sufletului” acesta s-a întors înapoi în trup, iar creatura a rămas blocată în interior, fără scăpare. Am sărit imediat din ascunzătoarea noastră direct lângă capcana noastră privind la creatura furioasă ce lovea cu ghearele pereţii invizibili ai propriei închisori. Se învârtea ca un lup închis în cuşcă, aruncând priviri răutăcioase, iar din când în când mai încerca pereţii solizi ai „închisorii” în care se afla.
- Cum te numeşti?, am intrebat eu.
- De ce îmi furi sufletele?. a continuat cu întrebările Hostian.
- Vreau sufletul fiului meu înapoi şi îţi dau drumul. Te poţi plimba pe oriunde vrei tu, poţi mânca câte suflete vrei… îmi dai sufletul, îţi dau drumul. Eu sunt un om iertător, nu pot spune acelaşi lucru şi despre el, am spus eu aratând cu degetul spre Hostian care mă privea pe sub sprâncene.
I-am facut un semn să mă urmeze până la fereastra care dădea spre grădina cu trandafiri, privind în acelaşi timp şi la prizonierul nostru care ne urmărea cu nişte ochi vicleni.
- Poate că nu ne înţelege sau poate că nu poate să vorbească, i-am şoptit eu îngândurat.
- Am să-l fac eu să vorbească, a spus Hostian furios întorcându-se cu faţa spre prizonier, spunând cu voce tare: „Exorcizamus te, omnis immundus spiritus, omnis satanica potestas….” Sa continui? Spune-mi numele tău!
- Ai face bine să-mi spui ceea ce vreau, până nu te transform în cenuşă, i-am spus eu, apropiindu-mă de devorator.
Urlete şi tânguieli înfiorătoare veneau din partea celui închis în capcană, căci fiecare cuvânt rostit i se întipărea pe piele arzându-i carnea până în adâncul fiinţei lui.
- Ştii ce e minunat la acest ritual? Că arde şi spiritul, nu numai trupul, iar tu ai sute de spirite, închipuie-ţi câtă durere trebuie să înduri aşadar, să continuăm de unde am rămas mai devreme, din moment ce tu ai hotărât să respecţi jurământul tăcerii:
- Omnis incursio infernalis adversarii, omnis legio, omnis congregatio et secta diabolica, in nomine et virtute Domini Nostri Jesus Christi, eradicare et effugare a Dei Ecclesia, ab animabus ad imaginem Dei conditis ac pretioso divini Agni sanguine redempti, a continuat Hostian.
- Aşteaptă! Aşteaptă! Încetează!, a spus în cele din urmă “prizonierul”, fiindu-i imposibil să mai poată îndura toată durerea provocată de ritual şi pecete. Trebuie să recunosc, sunteţi amândoi inventivi! O astfel de capcană e greu de făcut, mai ales că trebuie să ştii perfect să aliniezi cele trei pecete într-una singură. Felicitările mele pentru reuşită!, a spus acesta batjocoritor, schimonosindu-se de durere.
- Cine eşti, l-a întrebat Hostian fixându-l cu privirea.
- Vreau sufletul fiului meu, am urlat eu cât m-au ţinut plămânii.
- Sunt Samael. Eliberează-mă şi îţi voi da sufletul fiului tău.
- Samael?!
- Întocmai… în carne şi oase sau, mă rog, undeva pe aproape, a răspuns acesta sarcastic.
- Samael… “cel ce moare unu şi renaşte doi”! Acel… Samael?!
- Întocmai… şi voi cine sunteţi?
- Nathaniel şi Hostian!
- Ce drăguţ… o târfă mică şi una mai mare! Care dintre voi, iubăreţilor, i-o trage celuilalt?
- Ce? Nenoro… Hostian, prăjeşte-l pe tâmpit!
- Şi cu sufletul fiului tău cum rămâne?, a răspuns Samael, privindu-mă cu ochii mijiţi către mine şi cu gura ţuguiată.
- Nu-l mai prăji pe idiot!, i-am şoptit la ureche lui Hostian.
- De ce ai nevoie de atâtea suflete? Pentru ce le foloseşti?, a continuat Hostian cu interogatoriul pe un ton agresiv.
Aveam o presimţire ce nu-mi dădea pace, gândindu-mă la câtă putere a strâns Samael în el devorând atâtea suflete. Care era scopul?
- Stăpânul meu nu va fi încântat că mă ţineţi captiv aici… vă pot spune doar atât: “Puntea Sufletelor” şi în curând un război între Iad şi Rai va începe. Am să înapoiez toate sufletele, cu condiţia să mă eliberaţi de aici.
- Dacă eşti atât de puternic, de ce nu o faci singur?
- Eşti prost sau doar te prefaci? Sau ce parte n-ai înţeles din ce-am spus? Dacă erau pentru mine credeţi că mai stăteam la taclale cu doi idioţi ca voi? Toate sufletele strânse sunt pentru stăpânul meu şi pentru planul său.
- Sufletul fiului meu şi distrug primul cerc, am spus eu pe un ton aspru.
- Prinde!, a spus Samael aruncându-mi o sticluţă strălucitoare plină cu un fel de gaz alb.
Am prins sticluţa cu ambele mâini şi am privit-o preţ de câteva clipe gândindu-mă la ceea ce Samael a zis, oscilând între “dacă a spus adevărul” şi “e o minciună”. Am scos dopul sticluţei lasând spiritul lui Lucian să pluteasca prin aer, ca o nălucă dezorientată şi fără minte. M-am ţinut de cuvânt şi am distrus primul cerc, slăbind astfel pereţii cuştii în care se afla Samael.
- Dacă îmi eliberezi şi restul sufletelor, eşti liber să pleci viu şi nevătămat. a spus Hostian, privindu-l cu ură şi duşmănie.
- Dacă ştiam că eşti aşa de posesiv în legătură cu aceste suflete, nu mă atingeam de ele… oricum am de unde să alimentez planul stăpânului, sunt milioane de suflete pe Pământ.
- Sufletele mele, te rog, a continuat Hostian să insiste, întinzând mâna după sticluţele de la brâu.
- Poftim, ia-ţi afurisitele de suflete! Acum îmi dai drumul? Am şters şi celelalte cercuri şi făcând asta, e echivalentul cu deschiderea uşii de la celulă, iar prizonierul e liber să plece.
- Ne vom mai întâlni, a spus Samael înainte să plece, evaporându-se din faţa noastră.
- Cu siguranţă aşa va fi! Şi data viitoare te fac scrum!, a şoptit Hostian furios.
Am privit amândoi preţ de câteva clipe cum sufletele eliberate se plimbau prin întreaga cameră, zburând în cerc şi oprindu-se uneori în faţa noastră.
- Trebuie să le conduc în Rai. Nu-ţi face griji, îţi vei revedea familia Nathaniel, căci ai sacrificat atâtea pentru iubire, onoare şi loialitate şi nu în ultimul rând, ţi-ai păstrat credinţa în ciuda faptului că ai suferit atâta. Şi să ştii, prietene, Dumnezeu ştie toate aceste lucruri, iar el are un plan cu toţi şi toate, a spus Hostian în timp ce deschidea un portal strălucitor ce urca în sus la Ceruri, iar odată cu el se înălţau şi sufletele din încăpere.
Am simtit din nou căldura plăcuta a Raiului, lumina strălucitoare şi atât de liniştită a Împărăţiei Divine care m-a învăluit preţ de câteva clipe şi când m-am trezit din această stare de euforie, eram iarăşi singur în camera fetiţei moarte şi m-a cuprins o tristeţe adâncă, gândindu-mă la tot ce a fost, este şi va fi. Am părăsit camera acelei fete sărind geamul şi aterizând în grădina plină de flori, unde am zbughit-o la fugă spre zidurile înalte de piatră ce înconjurau proprietatea. Le-am sărit şi pe acelea fără niciun efort, ajungând pe strada aglomerată de oameni grăbiţi. Am rătăcit aşa ore bune până când am ajuns într-un han unde am cerut hârtie şi un condei ca să aştern toate aceste întâmplări prin care am trecut, cu speranţa că vei citi şi mă vei ajuta, ajutându-mă să rezolv un puzzle ce are câteva lucruri: „Puntea Spiritelor” şi „Războiul Divin”.
L-am invocat pe un vechi prieten comun şi prin el îţi trimit această scrisoare în speranţa că vei veni la mine ca să vorbim…

Cu prietenie eternă, Nathaniel!
Scris în anul Domnului 1910, ziua 3, luna August.”

Autor: Satanista 666



18 decembrie 2013 | By: - roryta -

Premiul la concursul literar "Ioan Slavici" - Cluj


autor Roryta

Cu siguranţă că toată lumea a auzit de Bulă şi de celebrele bancuri ceauşiste cu acest personaj. Cu siguranţă că toată lumea sau marea majoritate a auzit de poanta aia renumită în care se ruga înfocat la Dumnezeu să câştige şi el la Loto, să fie bogat, să nu mai ducă grija zilei de mâine. Consecvent, cu dorinţa înfocată de a avea totul, să nu-i lipsească nimic. Atât doar că uita ori poate că-i era teamă să cumpere fabulosul bilet şi atunci o amâna mereu.  Zi de zi, până a ajuns la bătrâneţe, aşa încât până şi Dumnezeu s-a enervat pe el şi i-a tunat dintre nori: „Da’, pune mâna odată şi cumpără şi tu bilet la Loto!”. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu avea toată bunăvoinţa, dar dacă bietul Bulă nu juca, atunci de unde câştig?
Urmând exemplul lui, dar ţinând cont şi de bunăvoinţa lui Dumnezeu, m-am hotărât subit să particip luna aceasta la câteva concursuri de creaţie literară, cu gândul să-mi încerc şi eu norocul. Am câştigat câte un premiu la fiecare concurs la care am participat, dar acum aş vrea să amintesc unul dintre ele. Nu mică mi-a fost mirarea când într-o zi, la doar două sau trei săptămâni după ce trimisesem textele, primesc un e-mail scurt, concis, dar aducător de bucurie. Domnul Claudiu Groza, redactor la Revista „Tribuna” din Cluj, mi-a adus la cunoştinţă că am luat Premiul I la Concursul Naţional „Ioan Slavici” - Ediţia I, Cluj şi că ar fi bine să mă duc să ridic diploma onorifică.
În consecinţă, iată-mă în tren, cu emoţii şi curiozitate.
La Cluj i-am cunoscut pe Managerul revistei, domnul Mircea Arman căruia îi mulţumesc îndeosebi pentru calda primire, pe domnul Claudiu Groza care s-a ocupat îndeaproape de toată premierea, domnul Alexandru Petria, doamna Livia Titieni şi încă vreo câteva personalităţi clujene. Am fost primită foarte bine, iar organizatorii au asigurat cazarea, masa şi transportul.
Aveţi mai jos câteva fotografii concludente.







Am scris acest articol pentru că am citit multe polemici pe seama acestui concurs, mulţi de semnul întrebării şi tot atâtea suspiciuni. Ba că e posibil să nu fi fost pe bune, ba că nu cred în acele premii etc. Ei bine, dragi cititori, ca să ştie o omenire întreagă: concursul a fost „pe bune”, serios, credibil.
Şi vă asigur că nu am scris cele de mai sus pentru că am luat locul I ori pentru că mi-ar fi spus cineva, cum ar insinua probabil unii cârcotaşi. Nu. Am scris-o din inimă, cu mulţumirile de rigoare şi cu cele mai calde gânduri.
Le mulţumesc deschis tuturor celor din Cluj pentru nesperata surpriză pe care mi-au făcut-o.
Aveţi mai jos şi câteva secvenţe video de la premiere:




            Alt link: AICI


           decembrie 2013

Sărbători fericite tuturor!



05 decembrie 2013 | By: - roryta -

Aristo


autor Roryta

- Imbecilii!, se înfurie Ari peste măsură. Nu mai ştiu ce să mai scoată, nu mai ştiu ce să 
 inventeze, ca să mă termine psihic, să mă facă să sar la gâtul lor!
Aruncă ziarul peste masă şi se ridică brusc în picioare. Luă scrumiera plină cu chiştoace şi o izbi cu toată forţa de perete, mânjindu-i albeaţa. Învârti trabucul între dinţi până îl străpunse cu totul, apoi ieşi pe punte şi privi strălucirea de cristal a mării, în speranţa că doar briza îi va putea domoli nervozitatea.
Suava Maria întoarse capul nedumerită:
 - Ce-i cu tine, darling?
Ari era surprins de calmitatea ei şi-şi dădu seama că nu ştia nimic, nu apucase să citească.
- N-am nimic, draga mea. Afacerile astea nu mai merg aşa cum ar trebui, minţi el.
- Ar trebui să te mai odihneşti şi tu… Haide, simte-te în largul tău… În fond, suntem în 
 vacanţă, nu?
Maria zâmbi larg şi se apropie de amantul ei. Îşi petrecu braţul pe sub cămaşa albă, descheiată a lui şi-l trase spre ea, forţându-l să facă un pas înainte. Ari râse:
- Suntem ca în vremurile bune, Maria. Aici, în largul mării, mă simt împlinit, cu adevărat 
 fericit. Nicăieri în altă parte soarele nu-mi mângâie mai bine chipul, nicăieri razele lui nu-mi încălzesc mai tare freamătul inimii. În larg, peste adâncimea vitală a apei, simt că-mi găsesc busola vieţii. Cu marea şi cu tine, Maria…
- Te apropii de casă şi devii nostalgic, iubitule!, surâse Maria cu acelaşi zâmbet inconfundabil.
Duse la buze paharul înalt cu picior în care se mai zbăteau ultimele picături de şampanie şi le sorbi cu poftă.
“Femeia asta mă înnebuneşte”, gândi Ari vesel privindu-i gura perfectă.
- Maria, uită-te la noi!... Avem aceeaşi piele creolă, acelaşi  nas acvilin şi aceeaşi dragoste pentru mare.
- Suntem făcuţi unul pentru altul, nu-i aşa?
- Absolut…
Iahtul alb plutea în larg, unduindu-şi silueta în stânga şi în dreapta, legănându-i pe cei doi într-un balans armonios.
Rochia albă de mătase a Mariei flutură în neştire peste pulpele ei, iar decolteul generos îi accentuă sânii extrem de tentanţi.
- Cântă-mi ceva, Maria!, se rugă el privind-o pe sub gene.
Maria îl privi uşor surprinsă.
- Acum? Aici?
- Da… Spune-mi că mă iubeşti, dar s-o faci la fel de dulce cum ai făcut-o prima oară, atunci, în tren… Îţi mai aduci aminte?
Ceva din tonul lui o făcu să izbucnească în râs. Poate vocea prea mieroasă care nu se potrivea deloc cu alura lui de om serios, chibzuit şi excesiv de irascibil, ori poate melancolia care nu-l caracteriza deloc sau poate cuvintele astea frumoase cărora tocmai le dăduse drumul.
În clipa imediat următoare se simţi jenată de propria izbucnire şi căută să-l împace:
- Scuză-mă, dar… cred că ceva ai păţit… Nu spui lucruri de-astea prea des…
- Nu am voie să fiu şi eu romantic uneori?, se bosumflă Ari deodată.
- Ba da, ba da, dar mă miră… Atâta tot!
Şi se repezi să-l sărute pe obraz.
Ari însă se feri iute şi o făcu pe supăratul.
- Haide, haide, nu te supăra!, îl dezmierdă Maria.
- O să-mi treacă doar dacă te duci în cabină şi-mi aduci şi mie un pahar de şampanie…
Maria zâmbi şi intră în cabină repede, căutând din priviri un pahar, dar ochii îi căzură din întâmplare peste ziarul aruncat în grabă pe birou şi-şi dădu seama imediat de ce venise Ari pe punte atât de furios.
Pe prima pagină era o fotografie veche, cu ei doi în prim plan, la începutul relaţiei, când fugiseră de lume, ascunzându-se într-un tren oarecare, într-un vagon de clasa I, iar sub acea fotografie stătea scris cu litere de-o şchioapă: “Aristorel Onassis şi Maria Callas în urmă cu douăzeci de ani - o relaţie extraconjugală pasională şi veche de când lumea.”
 

octombrie 2013



03 noiembrie 2013 | By: - roryta -

Drumul către succes


autor Roryta

Un pumn zdravăn aterizat în falca lui Mike Ruby îl făcu să se dezechilibreze, iar acesta căzu ameţit pe trepte rostogolindu-se şi scăpând din mână cutia neagră.
- Mi-ai promis, mi-ai promis!, ţipă prietenul lui. Mi-ai spus că vom forma împreună cea
mai celebră trupă de rap din America. Iar acum spui că te retragi? Cum poţi să faci asta, prieten trădător ce eşti?
Mike dădu din cap cu putere, ca să-şi revină.
- Încercăm degeaba, Marshall... Eu mă retrag.
- Aşa mă ajuţi? Bătând în retragere?
Marshall era prea nervos ca să se mai poată controla ori poate că frageda vârstă de şaptesprezece ani îi dădea puteri nebănuite, crezând că a ajuns deja în punctul în care poate cuceri lumea. O lume necunoscută, o lume mai mult bănuită decât trăită, unde ceea ce făcea el era mai presus de toate, unde porţile celebrităţii aveau să se deschidă pentru totdeauna.
Aşa gândea el, aşa vedea el viitorul, un viitor pe care trebuia să-l transforme în aur cu orice preţ, chiar şi cu preţul pierderii unei prietenii atât de trainice, cum era cea a lui Mike.
- Eşti nebun!, se întristă Mike, ducându-şi mâna la buze. 
Un firicel de sânge se prelinse pe bărbia rotundă, iar ochii săi căprui se întristară.
Dându-şi seama de greşeala făcută sub impulsul nervilor, Marshall se scutură deodată şi se repezi în ajutorul celui mai bun prieten.
- Te rog, iartă-mă! N-am vrut... dar m-ai enervat!
- Lasă-mă în pace! Du-te dracului de tâmpit!, îl repezi Mike împingându-l cu mâinile. Dacă mi-ai distrus saxofonul, te omor!
Mike se ridică în picioare şi primul lucru pe care-l făcu fu să se uite pe toate părţile la cutia care adăpostea instrumentul muzical. O luă, o învârti încet, apoi apăsă pe cele două încuietori, să vadă cu proprii ochi dacă piesa de mare valoare suferise vreun accident. Spre uşurarea lui constată că era intactă şi nici măcar o zgârietură, fie cât de mică, nu era pe ea.
- Plec. Eşti un prost!
- Nu. Nu pleci nicăieri. Acum şi aici îmi vei spune de ce te laşi învins. De ce, Mike?
- Pentru că nimeni nu ne ascultă, prostule! Tu nu vezi? Eşti chior?
- Astăzi poate nu, mâine poate nu, dar poimâine vom avea lumea la picioare, my friend.
- Vom avea pe dracu’! Eşti atât de încăpăţânat, că nu se poate discuta cu tine.
Mike se întoarse hotărât pe călcâi şi plecă din faţa clădirii unde fuseseră cu doar câteva minute mai devreme. Un studio pe care-l încercaseră şi unde nu avuseseră nicio şansă.
Marshall îl urmă îndeaproape şi-i turui la ureche.
- Bine, gata! Uite cum facem! Mergem la tine acasă şi ne ducem la subsol. Eu vin cu staţia, cu microfoanele şi boxele... Ce zici?
- De unde le iei, mă rog?, se zbârli Mike fără să-l privească.
- De acasă...
- Şi o să te lase mă-ta!?
- Mă lasă pe naiba!.. Dar ce ştie ea? E o paranoică incurabilă care abuzează de Nathan, terorizându-l fizic şi psihic... O urăsc! 
            - Hai, lasă... Deci, vii?
Marshall râse şi-l bătu prieteneşte pe umăr pe camaradul său.
- S-a făcut!
Cei doi se despărţiră, urmând să se întâlnească ceva mai târziu, la Mike acasă.
- Javră ce eşti!... Habar nu ai ce este în casa asta, nimic nu te interesează!, îl întâmpină de la uşă o voce feminină groasă, pardosită cu nicotină.
- Cum vrei să vin acasă, să te văd în halul ăsta?, se enervă Marshall de cum intră. Iar eşti beată!
Mama lui Marshall era foarte tânără, slăbuţă, cu un păr neîngrijit, strâns la ceafă într-un coc făcut la repezeală.
- Dar ce am?, ţipă ea clătinându-se pe picioare.
- Uită-te la tine! Ai fumat ceva? Că de băut, se vede de la o poştă că ai băut... Nici n-are rost să te mai întreb.
- Nu prea mult... Un angel dust mi-a fost de ajuns... Ai vreo problemă?
- Nu. TU ai o mare problemă, mamă! De fapt, ai mai multe probleme... Una dintre ele este să-mi faci mie viaţa insuportabilă. Ei bine, ai reuşit! Eşti mai mulţumită acum?
Marshall se repezi la el în cameră şi-şi aruncă câteva lucruri din şifonier la întâmplare într-un rucsac nu prea încăpător. Mama lui îl urmă ţinându-se de pereţi.
- Unde te duci?
- Undeva unde să scap de tine şi de infernul ăsta! Chiar vrei să-ţi traduc ce fac? Nu este evident?
- Văd şi eu ce faci, că doar nu sunt chioară! Dar eu te întrebam unde te duci...
- Plec...
- Unde pleci?
- Mă duc la Mike. Îmi iau şi geanta mare, ca să încapă toată aparatura în ea.
Chiar în clipa aceea cineva băgase cheia în uşă şi intrase.
- Hei, unde-i toată lumea?
Nathan intră puţin dezorientat, urmat de tatăl său.
Marshall trecu fulgerător pe lângă maică-sa şi-şi apucă fratele de umeri:
- Nath, eu acum plec...
- Da, dragă, pleacă, fiindcă nu mă mai suportă... Aşa a spus...
- Mamă, încetează odată!, răcni Marshall întorcându-se şi privindu-şi mama cu ură.
- Hei, ce-i nebuneala asta aici?, interveni tatăl lui Marshall. Unde crezi că pleci?
- Mă duc la Mike...
- Plecaţi, plecaţi... O să vedeţi voi!... bâigui maică-sa. 
Şi neputând să se mai ţină pe picioare, se aşeză cu fundul pe treptele care duceau la etaj.
- Unde te duci?, întrebă frăţiorul mai mic.
- Mă duc la Mike! O să vin într-o zi, să te iau de aici.. O să te salvez, Nath!
Şi-şi sărută frăţiorul blond pe frunte.
Două lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii lui catifelaţi, iar Marshall simţi cum i se frânge inima. Îl strânse la piept şi-l privi în ochi:
- Mă iubeşti, Nath?
Mărindu-şi ochii frumoşi şi rotunzi, cel mic dădu energic din cap.
- Şi eu te iubesc. Am încredere în tine. Da? Îmi promiţi că vei avea grijă de tine?
Nath repetă gestul.
- Bun. Acum eu mă mut la Mike pentru un timp. Nu voi sta prea mult. Mai târziu, o să vin la tine, să te iau. Să mă aştepţi cuminte. O.K.?
Pentru a treia oară, puştiul dădu din cap.
- Uite care-i treaba!, sări tatăl lui Marshall. Tu nu pleci de aici de capul tău. S-a înţeles?
- N-ai decât să rămâi TU cu ea! Eu nu mai suport!, se enervă Marshall, arătând cu degetul către mama lui care stătea rezemată cu capul de balustradă şi cânta un cântecel în surdină.
- Marsh, nu-ţi dau voie să pleci!
- Şi ce-o să faci? O să mă legi?, râse Marshall cu ochii în ochii tatălui său.
Se repezi în camera sa, îşi puse într-un geamantan mare boxele şi microfoanele, apoi aruncă geanta pe umăr şi ieşi val-vârtaj din încăpere.  
- Vin mai târziu să iau şi staţia, anunţă el pe toată lumea.
Până să apuce tatăl lui să spună ceva, Marshall şi ieşi repede, lăsând în urma lui o familie cu mari probleme de comunicare.
Mike Ruby se entuziasmă când îl văzu:
- O să facem o treabă bună împreună. Aşa nu se mai poate... Eu aici, tu acasă la tine... Amândoi vom compune... ceva... orice... nu contează! Rap să iasă!
- Iar am avut scandal acasă...
- Maică-ta?
- Mda... Şi ea!
- Şi mai cine? Taică-tău?
- Da... Aproape că nu mă lăsa să plec... I-am spus că vin la tine...
- Ce plăcere să te văd!, se auzi o voce suavă, gingaşă, cu influenţe franceze neoriginale.
Mama lui Mike întinse braţele spre Marshall când îl zări.
Se îmbrăţişară călduros, apoi se aşezară pe scaune.
- Spune-mi, Marsh, ce vânt te aduce pe la noi? Ai de gând să rămâi?
Marsh se simţi stingher, dându-şi brusc seama că abuzase de bunătatea părinţilor lui Mike şi că venise la prietenul său acasă fără ca măcar să ceară voie.
- Vă rog să mă scuzaţi... Am venit neinvitat...
- Stai liniştit, dragule!, zâmbi încântătoarea doamnă. Nu trebuie să te scuzi atât. În fond, eşti prietenul lui Mike, doar vă cunoaşteţi de o viaţă! Casa noastră e şi casa ta. Nu se pune problema să ne deranjezi...
Marsh zâmbi amar şi lăsă privirea în pământ.
- Ei, haide, haide, gata! Lasă tulburarea şi simte-te ca acasă... Ia, hai, mai bine îmi spuneţi ce vreţi să mâncaţi. Aduc ceva de la supermarket?
Băieţii se priviră zâmbind şi amândoi spuseră în cor:
- Pizza...
Apoi izbucniră în hohote de râs.
Femeia se ridică şi dispăru pe uşă la fel de delicat precum apăru.
- N-am înţeles niciodată de ce mama ta are accentul ăsta franţuzesc.
- Suntem din Toronto. Acolo vorbeam franceza. Bine, să nu-ţi imaginezi că este franceza de Paris..., râse Mike.
- Da, da... Eu vreau să ajung în Paris, să cuceresc toată lumea...
- Şi eu vreau asta...
- Da, dar tu cu jazz-ul tău...
- Şi ce dacă? Eu cu jazz-ul meu voi cuceri lumea...
- Aşa te vreau, prietene!, râse Marsh ridicându-se în picioare.
Băieţii se apucară de treabă, îşi traseră cablurile prin tot subsolul casei, îşi instalară microfoanele, aduseră hârtii pentru partituri şi îşi cocoţaseră boxele pe două cutii mari abandonate în acea cameră imensă.
            Au început să cânte, să lălăie, să scrie note muzicale, să taie şi s-o ia din nou de la capăt.
            Într-o seară s-au gândit să facă o mică reprezentaţie în localul unui prieten, la două străzi mai sus de casa lui Mike. La sfârşit de săptămână, în acea sală micuţă dar selectă, avea să se organizeze o tombolă, aşa cum se făcea destul de des şi unde se câştigau mici cadouri, nici prea scumpe, dar nici prea ieftine, ci atât cât să trezească interesul şi clienţii să se simtă atraşi revenind mereu şi mereu în intimitatea localului.
            Băieţii şi-au adus toate instrumentele, s-au organizat, iar după tombolă, prezentatorul care era şi proprietar, ieşi în faţa meselor şi spuse cu glas vesel:
- Pentru clienţii fideli din această seară şi nu doar pentru ei, am o mare surpriză. Doi tineri
entuziaşti, pasionaţi de muzică, au compus pentru voi câteva melodii care merită toată atenţia, după părerea mea. Pentru că nu doresc să le stric plăcerea, îi voi lăsa pe ei să se prezinte şi, prin intermediul lor, să vă aduceţi aminte de rap-ul pe care-l iubim cu toţii şi pe care dorim să-l ascultăm.
            Câteva aplauze răzleţe se auziră în spatele sălii, dar atât şi nimic mai mult.
       Lumea îşi reluă îndeletnicirea, perechile începură să discute, iar forfota îşi înnodă firul, semn că prezentarea care se dorea spectaculoasă nu reuşi să stârnească vreun interes.
            Mike ieşi primul înghiţind în sec. Marsh îl urmă îndeaproape.
            Se apropiară de microfoane, iar Marsh, mai îndrăzneţ, luă cuvântul:
- Bună seara şi bine aţi venit!
Nimeni nu răspunse, dar forfota încetă subit şi lumea ciuli urechile.
- Suntem doi prieteni nu prea îndrăzneţi care s-au gândit să formeze o trupă de hip-hop. Prietenul meu Mike este saxofonist şi compozitor. În această seară veţi asculta compoziţiile lui şi sper să vă placă. Trupa „M&M” vă urează un week-end minunat şi vă invită la dans!
Acordurile muzicale începură să se facă auzite.
Prezentatorul îşi roti ochii şi observă că la o masă din dreapta stăteau două persoane care nu consumau nimic, dar care îi priveau pe cei de pe aşa-zisa scenă cu un interes din ce în ce mai vădit.
- Bună seara! Cu ce anume să vă servim?, spuse el cu un glas vesel, nedisimulat.
Bărbatul întoarse privirea către femeia de lângă el:
- Cara?
Dar femeia nu-l auzi. Făcu un semn de iritare cu mâna stângă şi se desprinse cu trupul de spătarul scaunului, semn că atenţia ei era absorbită cu totul de tinerii cântăreţi. Bărbatul îl privi jenat pe amfitrion, apoi şopti cu un ton uşor mai ridicat:
- Cara? Doreşti ceva?
Cea care răspundea la numele de Cara răspunse repezit:
- Orice, nu contează...
Ochii îi erau aţintiţi la cântăreţi şi era atât de atentă încât răspunse mecanic, fără să discearnă, fără să se poată concentra şi la altceva decât la scena aceea mică şi improvizată.
- O cafea?, insistă partenerul ei.
Cara ridică în sfârşit privirea către gazdă, zâmbi şi spuse:
- Nu. Nu vreau o cafea. Vreau un whisky dublu cu gheaţă. Trebuie să bem în seara asta, Mitch, nu-i aşa?
Şi-l privi galeş pe bărbatul de lângă ea.
- Ai vreun motiv?
Zâmbetul femeii se lăţi şi se rezemă relaxată de spătarul scaunului:
- Ei bine, cred că da. Când am venit aici nu aveam niciun motiv, dar acum cred că am. Ba chiar sunt sigură că am.
- De ce?, întrebă mirat însoţitorul ei.
- Pentru că... ei bine, Mitch, în seara asta am descoperit o comoară...
- Oh, nu... Te rog, nu!
- Ce e?
- Nu-mi spune că ai început din nou să vânezi...
- Ba binenţeles că da, dragule! Ia priveşte!, zise Cara înflăcărată arătând cu bărbia către soliştii de pe scenă.
Bărbatul întoarse privirea plictisit.
- Vă place genul, doamnă?, întrebă proprietarul localului zâmbind cu îngăduinţă.
- La nebunie. Cum te cheamă, tinere?
- Harley, doamnă.
- Harley..., repetă ea. Adu-ne, te rog, şi o şampanie.
- Da, doamnă...
Harley dădu să plece, dar ea îl opri:
- Ah... Încă ceva...
- Spuneţi, doamnă!, spuse galant tânărul.
- Scuză-mă, dar îi cunoşti pe cântăreţi?
- Da, doamnă... Sunt prietenii mei din cartier.
- Aha...
- Mai doriţi şi altceva?
- Nu, mulţumesc.
Harley se depărtă discret, iat Mitch îşi învălui partenera cu o privire bănuitoare.
- Ce?, întrebă Cara ingenuă, mijind ochii surâzând.
- Ia spune drept... ce ai în cap?
- Nimic, râse ea.
- Hai, că nu mă păcăleşti tu pe mine aşa uşor... Spune! Nu te mai juca.
Cara era o femeie destul de tânără, nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani, avea un păr roşcat lăsat pe spate şi era îmbrăcată cu un costum negru de stofă, sacou şi pantaloni. Sacoul scurt până în talie îl ţinea desfăcut, iar pe dedesubt se putea observa o bluză extravagantă neagră, plină cu catarame mari care se întindeau transversal, pe tot pieptul, coborând inegal în jos, până la curea. Purta pantofi din lac cu tocuri imense, iar mica poşetă tot din lac negru se odihnea pe marginea mesei. La mâini avea câteva brăţări late de culoare argintie care-i acopereau încheieturile, iar cerceii lungi îi mângâiau umerii. Când ducea ţigara îngustă la gură sau când apuca cu mâna paharul din faţa ei, toate acele bijuterii zăngăneau suficient de tare cât să le poţi compara cu geamurile unei vitrine care se zguduie uşor la un cutremur nu prea mare.
Spre deosebire de Cara, Mitch părea un bărbat banal, simplu, cu o figură comună, o faţă rotundă zâmbăreaţă, dinţi regulaţi şi un început de chelie. Avea pe el o haină în carouri, o pereche de jeanşi roşi şi un pulover gri pe gât.
O simplă privire aruncată asupra celor doi sugera că ea era cea care deţinea controlul, ea era cea care juca rolul principal, iar el părea epatat de strălucirea ei.
- Îmi plac ăştia doi..., spuse Cara nedezlipindu-şi ochii de pe cântăreţi. Ador genul lor. Cred că o să mă duc la ei...
Şi nici una, nici două, Cara se ridică de la masă şi înaintă cu pas hotărât în faţă, acolo unde cântau Mike şi Marshall.  
- Bravooooo!!! Bravoooo!!!, strigă ea tare aplaudând din mers şi întorcându-se cu faţa către cei prezenţi.
Liniştea cuprinse încăperea şi toţi ochii erau aţintiţi către ea.
Cara, cu o siguranţă de nezdruncinat, apucă microfonul şi-l apropie de buze:
- Aş vrea să-i felicit pe băieţii ăştia doi, aş vrea să le spun că sunt nemaipomeniţi, magnifici şi că abia aştept să-i văd pe marile scene ale lumii.
Cara aplaudă din nou frenetic, antrenându-i şi pe ceilalţi în joc, chiar dacă nu erau la fel de entuziaşti.
- Mulţumim, mulţumim, bâigui Marshall uluit.
- Dragii mei, masa noastră este acolo, adăugă ea arătând cu degetul locul unde stătuse puţin mai devreme. După ce vă terminaţi numărul, vă aştept acolo. O.K.?
- Da, mulţumim.
Marshall o privea stupefiat, crezând că face o glumă proastă. Observându-i însă ţinuta cu coada ochiului, îşi dădu seama că nu avea cum o femeie matură, elegantă, charismatică, să-şi bată joc de ei într-un asemenea hal. Ceva trebuia să fie...
Cara se întoarse la masă râzând cu toată gura şi păşind aproape dansând.
- Eşti nebună!, o dojeni Mitch bine dispus.
- Ştiu. Uite, de-aia mă iubeşti tu pe mine. Nu-i aşa, Mitch?
- Binenţeles, darling.
Nici bine nu terminară discuţia, că tinerii cântăreţi de pe scenă, terminându-şi numărul, se apropiară sfios de masa lor.
- Haideţi, veniţi, veniţi!, le făcu semn Cara cu mâna.
- Luaţi loc, spuse şi Mitch.
- Bună seara şi mulţumim..., începu Marshall.
- N-aveţi pentru ce. Deci? Care dintre voi este autorul? Tu?, întrebă Cara direct arătând către Marshall cu degetul.
Marshall zâmbi:
- Nu. El, răspunse simplu, privindu-l pe Mike.
Mike, mai rezervat, puse capul în pământ.
- La ce vă referiţi?
- La compoziţii, binenţeles.
- Da, eu sunt.
- Sunt superbe, dragule. Îmi plac la nebunie, zise Cara euforică. Bravo, felicitări!
- Mulţumesc, răspunse Mike simplu, fără a mai adăuga şi altceva.
- Eşti puţin timid sau mi se pare mie? Uite, prietenul tău pare puţin mai îndrăzneţ.
Mike nu răspunse.
Atunci Cara, ca să spargă gheaţa, îi spuse:
- Uite, eu propun să facem cunoştinţă. Eu sunt Cara Lewis, iar prietenul meu se numeşte Mitch Grossbach. Suntem impresari şi căutăm tinere talente.
- Şi ar fi bine să mergeţi pe mâna ei, vă asigur, completă Mitch cu un zâmbet complice, făcându-le cu ochiul.
Tinerilor le scăpărară ochii şi se înseninară brusc.
- Chiar aşa?, izbucni Mike cu un început de zâmbet.
- Chiar aşa!, îl asigură Cara. Ce spuneţi? Veniţi mâine la studiourile noastre să vedem despre ce e vorba?
- Sigur că da, mai încape îndoială?, sări Marshall însufleţit.
- Uitaţi, vă las o carte de vizită, adăugă Cara zâmbind. Mâine mă sunaţi şi veniţi amândoi. O.K.?
- O.K., O.K, se repezi Marshall.
- Am nevoie de o voce bună. Tu o ai. Şi de un compozitor aşişderea. Tu eşti ăla, spuse Cara arătându-l pe Mike.
A doua zi, Mike şi Marshall se duseră la studiorile Carei Lewis. După primele probe, Cara bătu palma cu ei, spunându-el hotărât:
- S-a făcut! Dar vreau seriozitate. Fără ea, nu discutăm.
- Absolut, zise Marshall râzând.
Cara făcu timp de câteva luni ceea ce ştia cel mai bine să facă: să lanseze pe piaţă tinere talente, să se implice şi să-i propulseze pe cei care aveau deja har, dar nu aveau susţinere. Mike însă, neîncrezător, se retrase şi, luând cu el saxofonul, căută un alt drum.
Marshall însă, o asculta orbeşte pe Cara.
Într-o zi, ea îi spuse:
- În seara asta o să apari pe scenă aici, în The Fillmore Detroit, unde vei ţine primul tău
concert. Consider că eşti suficient de pregătit pentru asta...
Marshall simţi că-l apucă ameţeala.
- Eu???
- Da, tu. Ce? Crezi că nu poţi? Hai, că am pregătit tot. Tu nu trebuie decât să faci ce ştii
cel mai bine: să cânţi. Şi să dansezi, eventual. Mai ales că acum ţi-ai pus şi un nume de scenă atât de sonor...
            Toată ziua Marshall se frământă. Avea emoţii, simţea să-i vine să leşine, i se întorcea stomacul pe dos. Repetă la nesfârşit repertoriul, cu ochii închişi sau deschişi, în gând, cu glas tare, acasă sau pe stradă.
            Seara se instală în culise şi aşteptă cu sufletul la gură.
            Când păşi pe scena aceea imensă îi tremurau picioarele, tremura cu totul.
            Începu să cânte timid, apoi din ce în ce mai cu forţă, până când sala îl încurajă. La început câte puţin, apoi din ce în ce mai hotărât. Acesta era începutul, acesta era drumul către succes, aşa cum îi promisese Cara cândva.
Cea mai mare satisfacţie, o fericire infinită, o inimă bubuind de fericire, simţi atunci când un grup numeros de puştani gălăgioşi şi extraordinar de înflăcăraţi, adevăraţi fani în devenire, scoaseră o pânză albă imensă pe care stătea scris cu litere de-o şchioapă: „E M I N E M”.