28 februarie 2015 | By: - roryta -

Libertate şi destin


autor Roryta

Libertatea, ca noţiune pură, reprezintă posibilitatea de a acţiona în viaţă după propria voinţă, după dorinţă, dar în sens filosofic reprezintă un ansamblu de idei, opinii adoptate în special în epoca în care trăim, indisolubil legată de necesităţi pentru că exprimă raportul dialectic în care se află activitatea umană faţă de legile naturii, precum şi cerinţele impuse de societatea în care trăm.
Considerăm, totuşi, că noţiunea de libertate este uşor abstractă, la fel ca fericirea, dacă ne raportăm la individualitate, pentru că nu toţi avem aceeaşi viziune despre ea, nu toţi suntem capabili să discernem dacă avem libertatea de a alege sau dacă nu cumva suntem gândiţi. De aici rezidă şi ideea că destinul ne este trasat încă dinainte de a ne naşte, că el este inclus fatalmente în om, atât la interior, cât şi la exterior.
Pe de o parte, celebrul filosof Friedrich Nietzsche, susţinea ideea că nu toţi oamenii sunt egali, că ei se împart în două categorii: cei cu voinţa slabă şi cei cu voinţă de putere, numindu-i pe aceştia din urmă supraoameni. Supraoamenii au capacităţi mai profunde de sinteză, sunt mai deştepţi şi se autopropun ca suprem etalon de inteligenţă şi aptitudini. Filosoful ajunge la concluzia că biserica şi slujitorii ei au avut nevoie de religie şi credinţă pentru a-şi crea dreptul de a pedepsi. Preoţii admiteau libertatea ca pe o calitate a fiinţei umane, pentru ca în virtutea acestui fapt să poată fi judecaţi, declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi. Dacă Dumnezeu este mort, atunci totul este posibil, în locul divinităţii fiind postulată ideea supraomului.
Pe de altă parte, mult mai contemporanul său Jean-Paul Sartre, vine cu o perspectivă inovatoare, că omul este condamnat la libertate, că are capacitatea de a face singur alegeri şi că, în funcţie de alegerile sale, îşi poate trasa propriul destin. Din această libertate, deci responsabilitate uriaşă se naşte şi angoasa, disperarea pentru că angajăm toată umanitatea în acţiunile noastre, ceea ce este fals. Acest aspect general generează ideea că liberul arbitru există în totalitate şi anihilează noţiunea de destin, ca parte dintr-un plan inteligent superior pe care creştinătatea îl adoptă şi şi-l însuşeşte. Omul crede că e liber când face ceea ce doreşte, dar niciodată nu menţionează că are şi o responsabilitate şi că ar trebui să aibă grijă la consecinţele propriilor acte.
Aşadar, contradicţia dintre libertatea umană şi existenţa unor constrângeri impuse de zei, divinitate sau destin va rămâne o problemă deschisă pentru gândirea filosofică a epocilor următoare. Creştinismul a dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu, determinându-l să creeze mijloace tehnice şi tehnologii care să-i schimbe rolul şi statutul în Univers. Libertatea apare aici privită din două perspective diferite, dar amândouă o leagă de responsabilitate. Fie că există o divinitate sau nu, omul este liber, dar este şi responsabil în aceeaşi măsură pentru faptele sale. Fie că privim libertatea ca pe un dar sau ca pe o condamnare, cert este că o deţinem, mai mult sau mai puţin, mai filosofic sau mai real.

 ianuarie 2015

             click aici



14 februarie 2015 | By: - roryta -

Imaginea de sine


autor Roryta

De-a lungul dezvoltării individului până la maturitate, acesta îşi formează un model informaţional-cognitiv despre ceea ce-l înconjoară, dar mai ales în ceea ce priveşte imaginea de sine. El se autoanalizează, se autointerpretează în primul rând ca o realitate fizică, apoi se autocompletează cu Eul mental în cadrul evoluţiei ontogenetice ce este în strânsă legătură cu lumea obiectivă, dar şi cu cea de dincolo de materie. Prin această instrospecţie individul se consideră un subiect de prelucrare a informaţiilor ce vin din exterior, precum şi un obiect ce generează, la rândul său, informaţii. Pe toată durata vieţii, individul constată că în funcţie de împrejurări, locuri, oamenii cu care interacţionează, dar şi înclinaţiile şi studiul continuu îi influenţează mentalitatea, comportamentul şi psihicul. Omul este un individ şi prezintă aceleaşi caracteristici structurale şi funcţionale variabile doar în limitele particulare speciei, este unic, irepetabil şi are raţiune.
Celebrul filosof Socrate susţinea că omul nu este rău de la natură, ci din necunoaştere. Din punctul nostru de vedere însă, omul are în structura sa nativă psihică, şi uneori şi fizică, un pic de violenţă atât verbală, cât şi comportamentală, dar care diferă de la individ la individ, funcţie de educaţie, mediu şi interlocutor. Într-adevăr, lipsa de cunoaştere pare să mai estompeze din culpabilitate, dar acest lucru este doar în faza incipientă. Pe măsură ce individul începe să-şi dezvolte capacităţile, dar îşi continuă sarcasmul, atunci nu mai poate exista o circumstanţă atenuantă.
În primul rând, esenţa omului nu este răutatea, aşa cum afirma Socrate şi nici cugetarea, cum spunea Descartes, ci mai degrabă orientarea spre latura cea blândă a acestuia conform căreia în fiecare din noi există câte un Dumnezeu, din moment ce reprezentăm imaginea trinităţii. În sprijinul acestei afirmaţii, să privim cu luciditate către Sf. Augustin care ne vorbeşte despre sufletul nemuritor şi despre trupul efemer.
Pe de altă parte omul este o fiinţă cu raţiune, cu discernământ. El ştie din instinct ce este bine şi ce este rău. El, ca fiinţă unică, are un cod genetic moral după care îşi ghidează gândurile şi faptele în viaţă. Asta înseamnă că dincolo de el, dincolo de naşterea sa pe pământ a existat cândva o inteligenţă superioară care a realizat această trăsătură. Individul îşi caută toată viaţa Dumnezeul din el neştiind că divinitatea nu poate fi căutată, ci doar revelată.
Analizând fiecare dintre ideile celor trei mari filozofi, se trage concluzia întemeiată că indiferent de gândirea, de perioada în care a trăit, precum şi de mediul în care s-a dezvoltat fiecare, ideea de bază a rămas aceeaşi: omul, în esenţă, este o fiinţă vie, alcătuită din trup şi suflet, în plan material cu un creier care gândeşte, iar în plan spiritual cu o reflectare psihică a realităţii, un produs al activităţii creierului uman, o capacitate aparte de înţelegere. Cu toate astea nu creierul produce această conştiinţă, ci invers. El este doar un receptor şi un emiţător al fluxurilor de conştiinţă. Când vom cunoaşte cu adevărat realitatea din noi, atunci vom fi liberi.

 noiembrie 2014