16 octombrie 2014 | By: roryta

Sakura



autor Roryta

            Se spune că o moştenire genetică poate apărea până la a noua generaţie. Aici însă, nu era vorba de nicio genă, de niciun patrimoniu ereditar, ci pur şi simplu de radioactvitatea transmisă cel mai probabil prin sânge sau prin cine ştie ce celule afectate în urmă cu mai bine de jumătate de secol. Ori poate că mama era doar purtătoarea unui virus care a afectat structura genetică a celulei, metamorfozându-se într-o consecinţă cu urmări catastrofale: cecitatea nativă a Sakurei.
            Bâjbâi după păpuşa preferată căreia îi pusese numele mamei sale: Hana. De la ea ştia că Hana însemna floare şi că numele ei, Sakura, însemna cireşi înfloriţi. Asta pentru că o născuse chiar în luna aprilie, când în Japonia are loc cel mai mare festival dedicat naturii, ca însemnătate divină în tradiţia de adorare a florilor, un ritual de mare amploare consacrat efemerităţii vieţii. Un clipocit vesel o făcu pe micuţa drăgălaşă cu ochii migdalaţi să ciulească urechile. Inspiră cu toată puterea mirosul râului Abukuma, acea mirare a apei captivă-ntre cele două maluri, al cărui iz de stătut gâdila nărilei gingaşei Sakura. Foiala zilei apunea odată cu razele soarelui, iar undele de căldură necoaptă încă îmbrăţişau băştinaşii.
          Zgomot de paşi se auzi la uşa fetei. Mersul familiar al mamei îi aduse liniştea şi se simţi protejată.
          - Prinţesa mea iubită ce face?, zâmbi Hana cu blândeţe. 
         - Bine, mami. Te aşteptam, zâmbi şi Sakura îndreptându-şi chipul dulce după foşnetul de mătase al rochiei mamei sale. 
           - Ai luat-o cu tine pe Hana? Dormiţi împreună?
        - Da, mami, râse fata în întunericul pe care-l ştia de atâţia ani.
           - Ştii ce zi este mâine?
         - Da. Este unsprezece martie. Dar nu e nicio sărbătoare...
        Hana se apropie de pat şi strânse copila cu putere la piept. 
      - Pentru mine este, iubito! Mâine faci zece ani şi unsprezece luni, frumuseţe. Peste doar o lună este ziua ta şi împlineşti unsprezece anişori.
Râseră împreună, iar clinchetul de clopoţei al glasurilor lor atrase atenţia bunicii. Aceasta îşi târâi picioarele grele. 
Ce faceţi voi acolo, maimuţelor?, întrebă ea vesel.
Stăm şi noi de vorbă ca fetele..., răspunse Hana glumeţ.
Keiko veni şi ea şi se aşeză de cealaltă parte a patului Sakurei.
Bunico, bunico, tu ai păr alb?
Da, iubito, răspunse Keiko punându-şi capul în poala fetiţei, lângă păpuşă.
Cum arată culoarea albă?, întrebă Sakura deodată.
Keiko ridică din sprîncene şi privi tavanul din lemn de bambus. Oftă cu toată puterea, apoi începu să povestească cu răbdare.
Sakura, culoare albă nu poate fi definită. Ea semnifică puritatea, căldura, dragostea şi luminozitatea. Auzi vocea Hanei? O iubeşti, nu? Ei bine, vocea ei este albă, aromată, dulce şi strălucitoare, asemeni unei stele de pe cer. Ceea ce vezi tu, în lumea ta, este întunericul, negrul. Opusul înseamnă alb. Este ca atunci când te frigi la degeţel şi-l pui repede în apă rece, ca să-ţi treacă. Frigul este opusul căldurii, întunericul este opusul luminii, urâtul este opusul frumosului.
Sakura râse scoţând la iveală câţiva dinţisori albi, de lapte încă, iar figura ei se destinse delicat.
Keiko, fără să vrea, scosese un oftat însă, iar Sakura se opri deodată: 
Ce-i, bunico? De ce te-ai înstristat?
Bătrâna nu răspunse.
Uite, vezi? Acum nu mai eşti veselă...
 Lasă, nu mai băga şi tu în seamă o bătrână nesuferită ca mine, zâmbi ea.
Dar tu nu eşti bătrână, bunico. Nu ai decât şaizeci şi cinci de ani.
Hana şi Keiko râseră amândouă şi dădură să se ridice de pe pătura Sakurei. Fetiţa însă, mai iute decât cele două femei, le prinse de mână cu o dexteritate pe care doar cei nevăzători o pot avea. 
Nu plecaţi!... Bunico, hai, te rog, spune-mi... De ce te-ai întristat?
  Keiko se aşeză înapoi şi îşi sărută nepoţica pe frunte. 
Vezi tu, Sakura? Pe vremea când eu eram doar o fiinţă spirituală cu aripi, când nu ajunsesem încă pe lume, aici, în Japonia a avut loc o mare catastrofă. Cineva, un duşman de-al nostru, ne-a trimis un cadou nu prea plăcut: o minge uriaşă care a explodat. Mingea aceea conţinea aşa multă otravă, că a ucis zeci de mii de oameni, iar pe cei care au supravieţuit, i-a îmbolnăvit foarte grav. Pe atunci, mama mea Hikari, era însărcinată cu mine... 
Bunico, pe străbunica o chema Hikari? 
Da, puiule! Hikari înseamnă „iluminat”. 
Sakura întoarse capul uşor şi-şi concentră toată atenţia pe auz, iar Keiko continuă blând:
- După ce mingea aia cu multă otravă a explodat, am fost nevoite să plecăm din Hiroshima şi să ne mutăm cât mai departe. Astfel, încet-încet am ajuns aici, în Iwanuma, Miyagi chiar când s-a construit oraşul şi tot aici am născut-o pe mama ta. Este destul de departe, la circa nouă sute de kilometri de oraşul unde s-a produs explozia.
Hana îşi privi mama într-un fel anume şi închise ochii, evitând să ofteze pentru a nu fi auzită. Ştia prea bine câtă suferinţă fusese în viaţa mamei sale, ştia că evocarea trecutului îi făcea rău, însă acum trebuia să povestească. Keiko relată mai departe:
Şi atunci când duşmanii noştri ne-au trimis mingea aceea ucigaşă, după ce a explodat, a ieşit din ea un nor imens ca o ciupercă. Norul acela care s-a format atunci era foarte alb. Ca un puf, doar că un puf distrugător. I s-a spus bomba atomică şi este cea mai catastrofală armă de distrugere în masă construită vreodată de mâna unui om.
Sakura rămăsese în aceeaşi poziţie, iar pielea de pe braţe i se zbârli deodată. Conexiunile pe care le făcea în creier erau mult mai profunde decât ale celorlalţi copii de vârsta ei şi, de cele mai multe ori, uimea pe cei maturi cu inteligenţa şi logica sa. Îşi întinse piciorul sub pătură, se trase pe spate şi puse capul pe pernă apoi, cu ochii opaci, privi spre becul pe care nu-l vedea. 
Bunico, tu nu eşti rea, nu?, întrebă serioasă.
Eu zic că nu, iubita mea, dar nu ştiu ce spun alţii...
Keiko îşi privi fiica, apoi o mângâie pe Sakura pe părul negru ca abanosul. 
Dar de ce mă întrebi?
Sakura ocoli răspunsul cu dexteritate. 
Întrebam şi eu aşa...
Hana se ridică de pe pat, iar Keiko imită gestul. Se aplecă, apucă de pătură şi o trase uşor peste Sakura până sub bărbie. 
Hai, noapte bună, îngeraş! 
Noapte bună, mami! Noapte bună, bunico!
Cele două femei zâmbiră şi ieşiră din cameră fără zgomot.
Hana însă se mai întoarse o dată şi o privi spre Sakura cu o dragoste nestăvilită. O sărută în gând din nou, apoi stinse lumina.
Gândul Sakurei stărui asupra ei o fracţiune de secundă, apoi îl îndepărtă iute, revoltată pe ea însăşi de o asemenea judecată. Cum să creadă că din cauza bunicii ei ea se născuse oarbă? Doar duşmanii aceia au greşit, nu ea. Oare plătea ea ceva din ceea ce făcuse Keiko? Nu, nu era cu putinţă. Scutură cu putere din cap, îşi strânse păpuşa în braţe şi adormi precum îngerii, cu un zâmbet suav pe chip.
Un vuiet asurzitor şi prelung se auzi deodată în mijlocul nopţii. Părea că vine de undeva din vintrele pământului, că acesta geme, se vaită şi se scutură ca apucatul, cuprins de friguri. Pe cer nu era nicio stea, iar întunericul era de nepătruns. Geamurile începuseră să zăngăne, iar podeaua aluneca în stânga şi în dreapta, ca un patinoar mobil ce pune la încercare capacitatea oamenilor de a-şi menţine echilibrul. Hana se sculă brusc foarte speriată şi dădu năvală în camera Sakurei.  Keiko, mai înceată, se ridică şi ea şi se îndreptă spre uşa fetei. Tocurile de la uşi o luaseră razna, iar pereţii flambau în stânga şi în dreapta în unghiuri de-a dreptul periculoase. Duşumeaua nu mai era orizontală, ci părea că trasează în aer segmente neregulate, într-un dans haotic, mişcând cu putere tot ce se afla pe ea. Tânguiala apocaliptică a pământului îngrozi pe toată lumea, iar vecinii, rezemându-se de pereţi, se îmbulzeau afară, în stradă.  
Sakura începu să ţipe, strângând în braţe păpuşa cu care adormise.
Clătinându-se pe picioare, cele trei reuşiră să iasă şi ele în stradă cu ce aveau pe ele.
Mişcarea tectonică însă continua cu o violenţă furibundă, zguduind din temelii toate casele, toate blocurile şi cele mai înalte clădiri. Furios, pământul certa oamenii pentru vina de a-l locui, de a-i extrage fără voie măruntaiele, de a-l batjocori milenii de-a rândul. Uneori, el îşi cere tributul, cere sacrificiul suprem şi astfel, obligă oamenii să plătească cu preţul vieţii cea mai mare culpă a lor: dispreţul şi ignoranţa faţă de ceea ce natura le-a oferit.
Noaptea neagră, care ar fi trebuit să se furişeze spre apus în acel ceas al dimineţii, se agăţa cu disperare de timp, oprindu-l în loc, chemând pământul în ajutor şi acoperind cerul cu o mantie neagră. Pământul urlă în continuare, iar venele începură să-i crape, căscând din loc în loc adevărate prăpăstii înguste şi adânci, înghiţind oameni, maşini şi case.
Timp de câteva minute nu se auzi decât ţipătul său tânguit, strigătul de revoltă şi zguduiala feroce. Apoi, o linişte macabră învălui oraşul. Oamenii au început să ţipe, la rândul lor, şi să plângă, să fugă care încotro, într-o agitaţie vecină cu nebunia.
Sakura, înspăimântată, întindea mânuţele după mama sa care plângea, iar Keiko dispăruse fără urmă.
Hărmălaia dură câteva ore după acel cutremur înfiorător, iar un ecran imens, atârnat pe zidul unei clădiri înalte, transmitea cele mai groaznice ştiri. Tocmai se produsese cel mai devastator cutremur din istoria Japoniei.
Apocalipsa zilei însă nu se încheia aici.
Un bărbat sosi în fugă aducând cu el ştiri noi: urmau inundaţiile. 
De unde inundaţii?, întrebă cineva. 
Cred că au ieşit fluviile şi râurile din matca lor.
Hana îşi căută disperată mama, dar nu o găsi nicăieri. Oare unde era?
Un zgomot infernal, un bubuit colosal avea să întunece acea zi pentru totdeauna.
Hana întoarse privirea şi un zid de apă murdară o făcu una cu pământul. Sakura se pierdu şi ea, înghiţită de val, iar oraşul fu devorat de un tsunami înalt de peste zece metri. Mii de oameni au pierdut lupta cu munţii de ape îndârjite ce s-au prăvălit peste ei ca nişte blindate.
Cutremurul din Tōhoku avea să intre în istoria Japoniei abuziv, strivind liniştea omenirii.

februarie 2014



12 octombrie 2014 | By: roryta

Josémaria şi începutul



autor Roryta

În Barbastro, nordul Spaniei, pe Calle Saso y Saurina, la numărul treizeci şi şase, familia Escrivá era în culmea fericirii. Cel de-al doilea copil al familiei văzuse lumina zilei. Medicul care asistase la naşterea micuţului era însă sceptic:
-                      - Nu va trece de noaptea asta, din păcate!, decretase el grav. Are meningită.
Dolores refuză să creadă acest verdict. Se agăţă cu disperare de icoana care stătea atârnată deasupra patului şi se rugă cu evlavie şi speranţă. José îşi urmă soţia în ritualul rugăciunilor.
-           -  José, Fecioara Maria ne va asculta rugăminţile. Îi vom pune numele tău, iar de va trăi, promit să-l duc în pelerinaj în munţii Pirinei.
         Casa era sărăcăcioasă şi rece, ca o bătrână în agonie. O uşă din lemn scorojit dădea o notă de tristeţe, iar ferestrele prost închise lăsa frigul să pătrundă peste tot, îngheţându-le rogojina roasă de pe scânduri. Carmen era mică şi se cuibărea între cei doi părinţi ai ei, martori ai unei neputinţe materiale esenţiale şi dureroase. Părul negru ondulat al fetei i se zburlise peste frunte şi o şuviţă obraznică îi intrase în ochi.
               -  Mamă, când o să scăpăm de sărăcie?
-              - Când José va fi un pic mai mare, draga mea. Dacă mâine el va mai fi alături de noi, în semn de mulţumire, îi voi spune şi Maria, ca să-i mulţumesc Sfintei Fecioare pentru binele făcut. Astfel, el se va numi Josémaria. 
          Cei trei adormiră îmbrăţişaţi, încălzindu-se unul pe altul, într-o searbădă şi ordonată armonie. 
 Dimineaţa, soarele rece al lui ianuarie îşi strecură lumina dubioasă printre obloane şi le alungă somnul zbuciumat. Dolores îşi privi pruncul care încă respira. Îşi duse mâna pios la fruntea bombată, apoi şi-o îndreptă spre pântece, îşi împunse umărul stâng şi la urmă cel drept. José întredeschise un ochi şi-şi privi soţia în timp ce aceasta termina de închinat. Se uită scurt către mogâldeaţa de om care respira liniştit la căldura celor trei şi zâmbi.
                    -  Amore, a supravieţuit. Îl vom numi Josémaria.
De jos se auzi scârţâitul porţii grele din fier. Cineva intrase şi scările vechi din lemn putred începură să geamă sub greutatea celui care le călca. Paşii se opriră în dreptul uşii şi un ciocănit uşor se auzi în toată încăperea. Dolores dădu pătura la o parte cu grijă, se ridică şi apăsă clanţa.
-                - La ce oră a murit?, întrebă doctorul sigur pe el.
-                - Şst!, spuse Dolores încet. Doarme...
-                -  Cine? Carmen?
-                -  Da, şi ea. Dar şi Josémaria, ciripi mama fericită.
Doctorul îşi făcu o cruce mare şi spuse uimit:
-               -  A avut zile. Să vă dea Dumnezeu numai bucurii!
În anul când Josémaria trebuia să meargă la şcoală, tatăl său a rămas fără serviciu. Fabrica de materiale textile unde lucra ca muncitor s-a închis, iar patronul şi-a trimis oamenii acasă. Dolores era înnebunită. Santiago era mai mereu bolnăvicios, molipsindu-i şi pe cei doi fraţi mai mari ai lui, Josémaria şi Carmen.
Astfel, familia Escrivá a fost nevoită să se mute din oraş şi să plece la Logroño, o localitate tot din nodrul Spaniei, la circa trei sute de kilometri distanţă.
-             - Mamă, eu vreau să mă fac preot, îi spuse Josémaria mamei sale într-o zi. Simt că asta e vocaţia mea, chemarea mea, spre cele sfinte, spre biserică, spre binecuvântare.
Tânărul adolescent, a cărei figură blajină sugera laxismul catolicismului ca piatră de temelie a creştinismului universal, se agăţa cu disperare de viaţa bisericească. Tinereţea şi reflecţia de sine, atitudinea coagulantă a propriilor convingeri îl făcu pe Josémaria să urmeze cu certitudine calea cucerniciei. Freamătul unei noi lumi îşi desena la orizont silueta ce avea să devină o umbră imensă, cu un ecou cel puţin temător. Puştiul era convins că stilul de viaţă de acum trebuie schimbat în totalitate funcţie de împrejurările zilnice ale existenţei umane, iar exercitarea muncii în folosul tuturor era infinit mai vitală decât visarea. Însuşi Iisus Hristos făcuse asta. Şi dacă El, Preamăritul Sfânt al tuturor timpurilor, făcuse aşa ceva, atunci de ce să nu urmeze aceeaşi cale? Se rugă la Dumnezeu să îi arate cărarea cea dreaptă şi ajunsese să se considere unealta Lui credincioasă pentru fondarea căii în munca profesională şi îndeplinirea îndatoririlor creştineşti de zi cu zi.
            José Senior, luându-l de umeri într-o zi, îi spusese:
-               - Aş vrea să te înscrii la universitate, să urmezi cursurile facultăţii de drept. Nu ar fi mai bine?
Ca să îi facă pe plac tatălui său, fiul se înscrisese şi la facultatea de drept, dar şi la teologie, vocaţia lui.
„Voi uni într-un singur ţel toate ţările lumii. Voi crea o structură respectată, pe care toţi credincioşii o vor iubi şi o vor stima. Voi duce cuvântul lui Dumnezeu peste tot, pe toate cele cinci continente ale pământului.”, îşi spunea adesea.
Încet-încet a început să aibă adepţi, să-şi dedice zile întregi prelegerilor susţinute în faţa oamenilor. Cei mai mulţi erau tineri, aşa ca el, gata să-şi dea viaţa pentru ideile lor, susţinându-şi liderul cu pasiune şi devotament.
Structura avea să capete consistenţă în scurt timp, iar preoţii au început să sesiseze că un tânăr diacon dintr-un mic orăşel ar putea cauza conflicte în populaţia civilă, între cei care erau de partea lui Escrivá şi cei care nu-i susţineau ideologia. Voci mai grele au încercat să-i suprime acţiunea, să-l marginalizeze, eventual să-l elimine. Numai că tânărul spaniol avea un sânge clocotitor, era ferm, ba chiar războinic, aşa încât nu numai că nu a capitulat, ba chiar şi-a lărgit organizaţia, îndemnând lumea de rând, nevoiaşii, săracii şi pe cei mai slabi să-l urmeze până la final, indiferent de consecinţe. Spiritul de turmă, incapabil de gândiri pozitive, apocaliptic-răzbunător şi duplicitar s-a întins ca o caracatiţă peste mulţimea de pioşi.
Acestui tânăr i se spunea Părintele, iar el se simţea mândru cu un asemenea titlu.
Una din reguli era ca după câţiva ani de noviciat, membrii să poată solicita în scris includerea oficială în sânul acestei structuri, cu toate că la început era binevenit oricine.
În scurt timp Josémaria s-a mutat definitiv împreună cu familia la Madrid. Începuse să predea dreptul canonic şi roman, iar în timpul liber practica meditaţia. exerciţiile pentru clerul diecezan şi reculegerea. „Dumnezeu mi-a vorbit. Dumnezeu vrea ca eu să fac asta. Eu sunt trimisul Lui pe acest pământ.”, îşi spunea entuziasmat. Se privea în oglindă uimit şi vorbea cu el însuşi: „Eşti un geniu, Josémaria!”
Începu să scrie. Scria ceea ce gândea, neştiind că cele mai multe cărţi nu aveau să vadă lumina tiparului vreodată.
-               - Părinte, părinte, strigă un bărbat după el într-o zi, după ce se terminase slujba.
-              - Ce e?
-              - A început războiul civil.
Tânărul fugi din calea manifestanţilor violenţi şi se ascunse, dar după acel război civil reveni în forţă. Cu idei noi, cu viziuni noi, cu dorinţa de a-şi construi propria organizaţie care să depindă direct de Vatican. Astfel, îşi numi gruparea prelatură personală, ceea ce însemna o muncă de evanghelizare a bisericii, şi-i dădu titlul cel mai sonor al creştinismului catolic: „Opus Dei” - „Opera Domnului”.

 februarie 2014


06 octombrie 2014 | By: roryta

O apariţie inexplicabilă



autor Roryta

Amândoi au ajuns la concluzia că începe să devină din ce în ce mai neîncăpătoare casa. Familia s-a mărit în ultimii şase ani, iar Cristi şi Ioana s-au hotărât să apeleze la o societate imobiliară, ca să-şi caute o nouă locuinţă.
- Maria, grăbeşte-te!, strigă Ioana deschizând portiera şi având grijă să nu-l scape pe Tudor din braţe.
O copilă bălaie, cu nişte ochi albaştri imenşi, ieşi în fugă cu păpuşa în braţe.
- Nu plecaţi fără mine!
Cristi zâmbi aşezându-se cât mai confortabil la volan. 
Maria se urcă pe bancheta din spate şi avu grijă să se ridice uşor, ca rochiţa să nu i se boţească.
- Trebuia să fi plecat mai devreme, se bosumflă Ioana. Uite, mai e puţin şi se întunecă! 
Şi ce dacă se întunecă?, sări Cristi.
Păi, nu mai putem vedea casa ca lumea!
Lasă, dragă, că doar acum o vedem pe interior, nu pe exterior. Şi înăuntru este lumină.
Tudor se trezi din somn şi începu să plângă atunci când constată că sânul cald al mamei nu este lângă gura lui veşnic înfometată. Ioana începu să-l legene uşor.
Uite, s-a trezit şi ăsta micu’!
În timp ce maşina începuse să ruleze pe şosea, Maria îşi instală mutriţa de îngeraş între cele două banchete din faţă şi spuse deodată: 
Mamă, mai bine ne întoarcem.
De ce, îngeraşule? Uite, gata, o să terminăm repede de văzut casa şi venim acasă.  Doamna Contantinescu ne aşteaptă acolo deja, să ne arate locuinţa pe care a găsit-o. 
Maria se lăsă pe spate şi spuse simplu, cu o firească naturaleţe: 
Nu vreau să-l văd pe omul acela urât.... 
Care om?, întrebă Cristi întinzându-şi gâtul tânăr astfel încât să ajungă la oglinda retrovizoare şi să vadă chipul fetiţei prin ea.
Cel care ne urmăreşte de când am plecat... Uite-l acolo, în spate!, exclamă Maria arătând cu degetul spre drumul care se desfăşura în spatele maşinii.
Cristi îşi ridică privirea spre geamul din spate, iar Ioana se întoarse cu totul, legănându-l în continuare pe Tudor care plângea din ce în ce mai tare.
Un ţipăt scurt şi disperat o făcu pe Maria să-şi privească mama într-un mod ciudat. Cristi apăsă pe frână şi maşina se opri brusc, pe drumul din afara oraşului.
Noaptea rece începuse să se aştearnă peste pădurea zdrenţuită din stânga lor, iar stânca din dreapta părea ameninţătoare. O linişte uluitoare cuprinse natura, iar motorul maşinii porni brusc, ca un apucat. Ioana ţipă din nou, mai tare, speriată de-a binelea. 
- Taci din gură!, strigă şi Cristi înnebunit. Nu mai ţipa! 
Ai dat drumul la motor? 
Nu, Dumnezeule! Nici măcar n-am mai atins volanul. 
Şi atunci? Ce se întâmplă, Cristi?
Tudor amuţise făcând ochii mari. Privea la mama lui şi nu înţelegea deloc acel sunet disperat, nemaiauzit până acum. Urletul ei muri însă în etanşeitatea geamurilor.
Chipul unui bărbat rânjea în dreptul geamului din spate, apoi maşina se înălţă cu totul la circa zece centimetri de sol. Cristi blocă uşile şi începu şi el să ţipe.
Singura care rămăsese calmă în toată agitaţia era Maria.
De ce vă este frică? Nu este decât un bărbat urât şi nu vrea decât să vă sperie.
Ca prin minune, maşina fu asezată la loc, pe şosea, iar chipul dispăru la fel de repede precum apăru. Ioana începu să plângă. 
Hai acasă, Cristi! Înapoi, înapoi... mie mi-e frică!
Cristi rămase inert, cu mâinile pe volan, cuprins de-o energie negativă care se degaja de jur împrejurul lui.
Maria exclamă cu o voce inumană ce părea să nu fie a unei copiliţe de doar cinci ani:
Nu aveţi ce căuta aici, pe tărâmurile noastre!
Cei doi părinţi îşi priviră fiica îngroziţi. Micuţa avea o privire stranie, nişte ochi roşii şi un glas inuman. Ioana ieşi precipitat din maşină, apoi o urmă şi Cristi.
Cu o prezenţă de spirit mult mai bună decât cea a soţiei sale, Cristi deschise repede portiera din spate şi o scoase pe braţe pe Maria care între timp leşinase.
În ameţeala generală, maşina se puse în mişcare singură. Porni pe drum cu viteză din ce în ce mai mare, depărtându-se de familia care rămăsese în mijlocul şoselei. Un tunet urmă apoi şi o mână puternică zdruncină umărul drept al Ioanei. Speriată, cu o sudoare rece prelingându-se pe şina spinării, Ioana izbucni în plâns şi ţipă cât putu. 
Iubito, ce ai?, se auzi un glas cald lângă ea. Gata, gata!
Deschise ochii brusc şi se retrase cu genunchii la gură. Părul îi era răvăşit, iar cămaşa era udă. 
Ai avut un simplu coşmar, zâmbi Cristi îngăduitor apropiindu-se de soţia lui.
Ioana îşi plimbă privirea prin toată camera, cu inima bătându-i nebuneşte. Căuta cu disperare lucruri cunoscute, calde, care să-i asigure liniştea, tihna casei, persoanele dragi şi existenţa. 
- Unde-i Maria?, întrebă repede, aducându-şi aminte deodată de ea. 
Cristi zâmbi. 
Doarme, fii liniştită! 
O luă în braţe şi o sărută pe păr. 
Nu trebuie să-ţi faci griji! Trebuie doar să pleci de pe tărâmurile noastre, spuse cu un glas înfundat.
Ioana se smulse din braţele lui şi-l privi uluită.
Cristi avea în ochi o privire drăcească, roşie, o voce metalică şi un rânjet înspăimântător, la fel cu cel al Mariei, din vis.
Cu sufletul plin de teamă, cu pulsaţiile inimii halucinant de repezi, Ioana se prăbuşi cu zgomot pe duşumea. Visul devenise realitate.

 februarie 2014



01 octombrie 2014 | By: roryta

Cuvioasa Parascheva

          Icoană pe sticlă pictată de mine. O reprezintă pe Cuvioasa Parascheva (14 octombrie).
          Donată Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei - Iaşi - click aici.


          Mărimea, cu tot cu ramă este l = 33 cm, L = 44 cm (format A3).

          septembrie 2014