Toată viața noastră este o luptă. De orice fel.
Mi se pare că atunci când vii pe lume intri, pur și simplu, într-o arenă, ca și
cum te azvârle cineva într-o cușcă cu animale sălbatice și tu trebuie să te
lupți cu ele până la epuizare, ca să supraviețuiești. Sau pe un ring. Ringul pe
care are loc tot meciul poate fi de box, de lupte, judo, de orice fel, nu
contează. Mi se pare că ești mereu atacat, ești mereu strivit sub povara
loviturilor. Nu ai timp să-ți revii dintr-o lovitură, că din nou te trezești cu
alta.
Pe de altă parte, viața mai poate fi comparată
și cu o şosea, o autostradă, o pistă lungă dacă vreţi, la capătul căreia suntem
așezați pentru decolare. Unii pot decola mai devreme, alții mai târziu, dar noi
toți vom decola într-o zi. Alții o asemuiesc cu o șină de cale ferată. Depinde
de ce-și imaginează fiecare.
Personal, am ales o şosea, o autostradă, o
pistă, fiindcă la capătul ei ne vom lua zborul.
Mi-a luat ceva ani să înțeleg că tot acest drum
pe care noi îl parcurgem de-a lungul vieții, este marcat, are marcaje rutiere
bine delimitate, are semafoare, are stații: de autobuz, de tren, de mașină, de
metrou, dar niciodată de avion. Decât atunci când este ultimul drum, cel de
zbor.
Pentru a parcurge acest drum, ni s-a dat un
autovehicul: corpul nostru. De care trebuie să avem mare grijă, ca să nu ne
poticnim şi să rămânem în drum. Unii au primit un Volkswagen, alții un Tico. La
unii vehiculul este nou-nouț, la alții este mai uzat. Cu ce ni s-a dat, trebuie
să ne îndeplinim misiunea. Și indiferent ce ar fi, cu acest vehicul trebuie să
ne facem treaba până la final. Autostrada asta pe care mergem de-a lungul
întregii vieți are suișuri și coborâșuri, are porțiuni cu tornade, vijelii,
soare, noapte, întuneric, zi, lumină, frig, căldură, furtuni, căderi de pietre,
de arbori, multe intersecții, dar mai ales suntem atacați de vecinii noștri din
trafic. Mersul lor haotic care întretaie mica noastră șosea, senină de altfel,
ne determină să încetinim sau dimpotrivă, să apăsăm pe accelerație, ne poate
scoate din banda noastră și ne aruncă pe contrasens sau ne ciocnesc violent în
mod voit sau nu. Uneori, trebuie să ne reparăm maşina, să-i mai înlocuim o
bucşă, o garnitură, un cauciuc, un geam. Atunci mergem la un service auto:
spitalul. Spitalul este locul unde mai reparăm câte ceva pentru a merge mai
departe, la țintă. Care este ținta? Ținta este CUNOAȘTEREA IUBIRII, sub toate aspectele și în toate formele ei.
Așa este.
Viața e un drum greu și foarte periculos.
Dar...
Definitoriu pentru noi în toată această
călătorie, sunt semnele de circulație. Cartea care ni s-a dat încă de la
începutul drumului, conține o serie de instrucțiuni foarte precise și multe
semne de circulație pe care trebuie să le învățăm întâi, teoretic și mai apoi,
și practic. Dacă le citim cu atenție, vom parcurge drumul mult mai ușor. Cartea
este Biblia.
Tot drumul este marcat. Când mergi pe el și
observi că dincolo de obstacol se întrezărește o șosea asfaltată, lină, fără
gropi și fără vreo stavilă, înseamnă că pe acel drum trebuie s-o iei. Dacă din
teamă, neputință, zădărnicie sau oricare alt motiv, tu nu urmezi semnele, nu
urmezi indiciile, atunci te afunzi într-un hățiș din care s-ar putea să nu mai
poți ieși niciodată. Pe de altă parte, este posibil să nu poți vedea restul de
drum din pricina unui obstacol prea mare. E bine, în acest caz, să te uiți la
indicatoare. Desigur, nu numai în acest caz. Ideal ar fi ca tot timpul să
urmezi indicatoarele. Ele sunt puse cu mare grijă peste tot, oriunde. Unele
dintre ele sunt luminoase, altele sunt chiar în fața ta. Unele sunt atât de
subtile, de pitite și mici, încât e posibil să crezi că te-ai înșelat atunci
când le-ai zărit în fugă. Alteori, frica de un accident e atât de mare încât nu
mai vezi indicatoarele deloc, nici pe cele mari, cu atât mai puțin pe cele
discrete, pe cele voalate.
Ei bine, asta se întâmplă cu noi.
Când grijile și necazurile ne împresoară, nu
mai vedem lumina. Suntem atât de tulburați, că orice semn dispare din fața
noastră. Nu putem să facem liniște în jurul nostru, nu ne putem liniști și
atunci plângem, vociferăm, ne smulgem părul din cap, ne dăm efectiv cu fundul
de pământ și urlăm cât ne ține gura.
De ce? Din cauza slăbiciunilor noastre.
Din cauză că nu am fost niciodată cu adevărat atenți la drum. În permanență s-a
găsit ceva sau cineva care să ne distragă atenția.
Ia faceți liniște!
Încetiniți, priviți cu atenție în jur și faceți
un pic de liniște!
Ce vedeți? Ce observați? Închideți ochii ușor
și ascultați. Nu-i așa că parcă se aude ceva? Nu-i așa că începeți să vedeți
din nou drumul, după ce s-a așezat și praful? Un glas stins, abia auzit,
își face simțită prezența. Un glas duios, șoptit și cald vă împresoară inima.
Fiți atenți! Nu-i așa că simțiți ceva? Nu-i așa că acel glas încearcă să vă
transmită ceva?
Ei bine, acea voce suavă, acel glăscior abia
șoptit îl puteți auzi deslușit și îi puteți urma instrucțiunile precise, îl
puteți asculta cu drag, dar cu o singură condiție: să faceți liniște și să fiți
atenți.
Glasul acela abia auzit este glasul inimii,
este glasul sufletului nostru, este de fapt, glasul lui Dumnezeu din adâncul
inimii, este presimțirea, este șoapta dintr-o altă lume, care ne spune clar ce
trebuie să facem și pe ce drum s-o apucăm.
Este adevărat, nu poți ști cu certitudine dacă
acel glas chiar l-ai auzit sau poate doar ți s-a părut. La nivel conștient, nu
ai cum să știi. La nivel subliminal însă, vei ști. Subconștientul nostru știe
tot. El reprezintă marcajele noastre rutiere, el reprezintă semnele, legătura
noastră cu Alfa.
Dumnezeu a construit autostrăzi mai mari, mai
mici, mai întortocheate, mai ușoare, suspendate sau nu, întretăiate, prin văi,
munți, câmpii și ape. În funcție de locul unde te afli, a pus în mod cert și
marcaje.
Astfel, atunci când te afli într-un impas, El
îți trimite semne. Fiecăruia din noi. Nu există să nu fie indicatoare. E
imposibil. Fără ele, nu există drum. Astfel, tu știi sigur, în inima ta, în
sufletul tău, dacă în final, după tot zbuciumul, va fi bine. Important este să
fii atent și să urmezi, evident, cărarea trasată de El. Aia e cea mai bună.
Garantat. Din proprie experiență spun asta.
Nu trebuie să te tulburi, indiferent de
situație.
Binențeles că ai și momente de cădere, de
deznădejde, de disperare, de cumpănă. Dar, după ce te liniștești, taci și
ascultă-ți inima, omule drag! Ea îți va vorbi. Îți va spune dacă va fi bine. Cum?
Simplu. Printr-un cuvânt spus de cineva într-un moment crucial. Printr-o
privire grăitoare, printr-o rugăciune, printr-o întâmplare considerată ciudată
de noi, dar care are toată semnificația din lume și care niciodată nu-i
întâmplătoare, printr-o fotografie, o icoană ori prin forma unui nor, printr-o
ploaie caldă sau printr-un cer senin.
Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu în momente
dificile ale vieții, să cred că nu mai pot vedea lumina. Cu toate astea simțeam
pace, simțeam liniște în suflet. Și eram furioasă. Furioasă pe mine, fiindcă
aveam toate motivele să fiu efectiv distrusă, să mă târăsc pe pământ și să
trăiesc disperarea. Și cu toate astea, uneori, ceva din interiorul meu mă
liniștea atât de tare, încât mi-era cu neputință să înțeleg motivul păcii
interioare.
După aceea, după firul evenimentelor, am
înțeles de ce eram atât de liniștită. Fiindcă am urmat semnele, am urmat
indicatoarele. Și astfel, am știut că va fi bine, deși mi-a fost teamă s-o și
afirm.
Ai încredere, omule drag! Urmează-ți propriile indicatoare! Ascultă-ți inima!
Și nu-ți pierde speranța! Va fi bine!
Hristos va fi cu tine până la sfârșitul
veacurilor, așa cum a promis.
octombrie 2020
