Marea Egee și grația divină

 autor Roryta

           Vremurile apuse ale unui regim ”de tristă amintire” îmi revin în minte mai mult cu opusul acestor cuvinte, decât cu pecetluirea lor. Aș spune mai degrabă, ”de fericită amintire”, dacă e să compar viața de acum, cu cea de... odinioară oare? Doamne, când spun ”odinioară”, deja mă gândesc că am atins venerabila vârstă de o sută de ani, când ai amintiri ninse, neputințe trupești dar și sufletești, egoism mizerabil de atroce, gelozie morbidă față de tot ce e fraged, pufos și tânăr etc. Doamne ferește! 

           Revenind... 

        Când eram doar un copil, lipsit de ifosele experienței pe care viața ți le construiește ca un zid protector în juru’-ți, citeam ca orice copil comunist, cărți scrise de autori francezi, pe care le împrumutam definitiv, cu titlul de glorie culturală, de la o mătușă de-a mea, astăzi plecată pe tărâmuri mai bune. 

           Astfel, după ce mă apucam să citesc paragrafe întregi despre ce înseamnă o prietenie, după ce visam cu ochii deschiși la o lume ireală, mai bună, și după ce închipuirile, de-a dreptul stufoase, îmi exploatau fiecare neuron imaginativ, adormeam fericită în brațele personajelor și mă cufundam de-a dreptul în fascinanta lor lume. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să mă visez pe caravele împreună cu eroii mei, să stau pe punte, liberă ca un pirat oripilat de sărăcie și să admir în creierii nopților, stelele care împung cupola Universului. Probabil că de asta am rămas cu reminiscențe contemplative chiar și acum, după nu mai puțin de... o sută de ani de la naștere, dacă e să-mi depliez alchimia grație căreia odinioară poate deveni un cuvânt acceptat lecturii. 

          Glumesc, desigur. 

         De multe ori, un om nu trebuie să facă nimic altceva decât să existe, să respire, să trăiască mai mult sau mai puțin, mai plenar sau nu, ca să poată câștiga grația divină. E o chestiune ce ține de șansă, lucru de neînțeles pentru mine. 

      Probabil e vorba de acea iubire dumnezeiască pe care noi, oamenii, spații precare de dispute între bine și rău, nu vom ajunge s-o înțelegem niciodată, darămite s-o mai și trăim. 

       Astfel, ca un iureș în propria-mi vacanță înduioșător de perfectă de acum trei ani, am aterizat la propriu în capitala platoniană și am admirat până la os oglinda splendidă a unei ape stătătoare desăvârșit de cristaline din moment ce de pe feribotul înalt de șase metri am putut admira micile pietricele din adâncul Mării Egee. Nu am visat la asta nici acum, nici în trecut, cu prietenii mei corăbieri. 

       Totuși, visele mele adolescentine au rămas intacte, s-au conservat în timp și am rămas surprinsă să constat că vulcanul cu dorințe din memoria mea juvenilă doar a adormit, nicidecum nu s-a stins. 

       Așa se face că după o încântătoare și toridă zi de august, îndrăgostită la propriu de micuța insulă - fostă capitală a Greciei de demult - Eghina, am alergat ca bezmeticii pe faleza largă, în speranța că vom prinde ultimul vapor care ne-ar fi putut duce înapoi, în Atena, la hotelul unde eram cazați. Uimitor de frustrant! Când să punem piciorul pe vas, cineva dinăuntru, face semne disperate cu amândouă mâinile și ne arată clar că ancora a fost ridicată deja la orele 18:00, fără nicio secundă în plus. 

       Toți cei rămași pe mal au început să-și agite mâinile, să țipe, să vocifereze și să strige cât îi ținea gura către marinarii de pe feribot care se amuzau pe cinste. Scenă de film sau de circ din care m-am sustras cu demnitate și amuzament, în timp ce prietenii mei de pe ponton, colegi de suferință păgubitor-revoltătoare mă priveau uluiți și invidioși că încă mai am puterea de a zâmbi larg în condițiile în care ni se ridicase la propriu trapa în nas. Setea de spectacol și audiență a făcut ca grecii autohtoni care-și garniseau buzele cu ultimele picături de bere din halbele aburite, să caște bine ochii, să-și dea coate și să râdă cu poftă. Ei și? Nu e prima oară când mie, personal, mi se trântește o ușă în nas, dar, recunosc, a fost prima oară când mi s-a ridicat o trapă fix în fața ochilor. Sentimentul e oricum același. Totuși, cred că atunci când vrei să-ți impui un lucru, reușești cu siguranță. 

        Astfel, mi-am ridicat la fileu savuroasa ignoranță și m-am bucurat în continuare până la extaz de ceea ce mai rămăsese din acea seară, știind că ultimul feribot către Atena tocmai se depărta de țărm. Brusc, m-am lăsat sedusă de soarele ce se juca deja de-a asfințitul, de ziua aceea perfectă și de vacanța fermecătoare, abandonându-mă cu totul în brațele hazardului, scoțând dintr-o pungă uitată în bagaj ultimele resturi de cornuri și hrănind cu indiferență dar și bucurie porumbeii avizi de o cină generoasă.

         Totuși, un nou feribot își făcu simțită prezența în următoarea oră, iar noi ne-am îmbarcat pe acel vapor aproape gol, lăsând în urmă terasele pline, dar un ponton aproape pustiu.

        Ei bine, visele de care aminteam un pic mai devreme, au trezit în mine amintiri dragi și acum, după atâția ani de la clipele minunate de fantezie preadolescentină, am recompus în suflet imaginația de atunci, am revăzut cu ochii minții personajele din cărțile de aventuri și m-am lăsat purtată efectiv pe brațele copilăriei.

          Ziua murea ușor în umbra nopții care înghițea încet și sigur raza unui soare pe jumătate înecat, iar stelele dănțuiau îngăduitor într-un întuneric senzual, defilând feeric într-o liniște disciplinată.

         Mi-am dorit dintotdeauna să văd un asfințit de pe un vapor care navighează pe o mare imaculată, să ridic ochii spre cerul înstelat și briza să-mi mângâie obrajii. Mi-am dorit dintotdeauna să admir soarele ce devine roșiatic și se scurge lin în marea albastră.

         Atunci, în acea seară miraculoasă, am simțit că am câștigat pentru câteva minute, grația divină din moment ce visele mele s-au preschimbat într-o realitate apetisant-consistentă care mi-a torpilat simțurile și m-au întors în timp. Înduioșător câștig!

          mai 2020

Sinceritatea, ca mod de viață

autor Roryta

      Ne otrăvim conştient existenţa într-un dispreţ contra vieţii, ne suprimăm dreptul la libertate, la aer, la nr. de bătăi ale inimii pe care-o măcelărim violent sub privirile mute ale celor de lângă noi. Renegăm motorul ce ne alimentează existenţa, ne ucidem cu zâmbetul pe buze în ceaţa densă a terorii, râdem atunci când ar trebui să urlăm de durere, ne hipnotizăm sfânta raţiune, anihilăm orice siaj de umanitate şi distrugem această minunată creaţie a Universului.
       Oare nu avem toţi loc sub acelaşi soare? Am devenit prea fricoşi, prea trişti şi prea brutali într-o lume dezolantă. Iuţimea agresiv-halucinantă care otrăveşte blândeţea nativă, ne-a ucis atitudinea umană, ne-a căsăpit cu sălbăticie statutul de animal superior. Într-o lume haotică unde brutalitatea stă la loc de cinste, unde oamenii uită care este rolul lor divin pe pământ, mai există câte o luminiţă la capătul unui tunel întunecat. Pe un câmp al terorii, mai există o mână întinsă de care te poţi agăţa disperat, ca o supremă eliberare. Bietele noastre cocioabe sufleteşti mai sunt mângâiate de sinceritate, dăruire şi gânduri bune venite de unde te aştepţi mai puţin.
       Dar pentru toate aceste lucruri este nevoie de încă ceva, ceva pe care cei mai mulți se feresc s-o spună. N-am înțeles niciodată de unde până unde moda asta de a te abține, de a evita cu orice preț să recunoști calitățile, meritele cuiva, n-am înțeles niciodată zgârcenia din cuvinte și din suflet, iarna din inimă și împietrirea ei atunci când cel din fața ta merită un cuvânt bun.
      La fel ca și în creșterea și educația unui copil, se merge pe principiul: ”Nu-i spun, că i se urcă la cap.”
        Personal, nu văd așa lucrurile și nu sunt de acord cu asta sub nicio formă.
      Fără să pari lingușitor, eminamente croitor de fabulații pe trunchiul minciunii, cred că ar trebui să fii deschis la suflet, să-ți pui gândurile bune pe tavă și să i le aduci ca un trofeu celui pe care-l admiri cu adevărat, indiferent cine este și indiferent ce a făcut. Dacă acțiunea lui este în consonanță cu gândurile tale, dacă nu doar că ești de acord, ba chiar te identifici cu aceasta, atunci aruncă-ți la container ifosele și zgârcenia și oferă în schimb ceea ce ai mai bun, cuvântul ziditor, aprecierea deschisă, o atitudine veselă și, dacă ai ocazia, o privire directă în ochi, pentru a-ți dovedi vizibil franchețea.
         Dar cu o condiție: fără avânt duplicitar, fiindcă ăsta are damf de putregai de la distanță.
       De-a lungul vieții, am observat că făcând asta celui din fața mea, am adus bucurie în suflet, am adus un soi de speranță, încurajare și încredere în ceea ce face, am adus determinare în simpla lui acțiune, poate chiar un surâs și, cu siguranță, o descrețire a frunții. E chiar așa de greu?
        Și totuși... insist!
        Curat, sincer, deschis, fără fisuri.
        Dacă nu e așa, atunci mai bine nu e.
        De ce spun asta?
    Pentru că am văzut multe deziluzii, multe tristeți, multe dezamăgiri ale celor din jur și nu numai.
      Când cineva - nu contează cine! - entuziasmat de ceva sau de cineva, se apucă să facă sau să spună ceva, la sfârșitul acțiunii, el așteaptă reacția. Atitudine de copil, normal. Pentru că fiecare avem ceva copilăresc în noi, nu ne maturizăm niciodată pe deplin. Așteptăm însuflețiți să vedem o manifestare ca răspuns la ceea ce am făcut sau am spus, ori acea manifestare nu vine niciodată. Ei bine, cu fiecare decepție, ceva din sufletul tău se rupe, ceva acolo scârțâie, determinându-te ca pe viitor să-ți mai slăbești din elan, ba chiar mai mult, să nu mai faci niciodată ceea ce ai făcut.
      Și atunci?
      De aici vin toate.
      Din decepții, din deziluzii, din dezamăgiri, din așteptări poate prea mari. Totul depinde de caracter.
     Un tip foarte deștept, fost ministru al agriculturii, îmi spunea cândva: ”Nu-ți fă niciodată iluzii, dacă vrei să nu ai deziluzii!”
    Problema cea mai spinoasă este că, volens-nolens, la un moment dat al vieții, noi toți ne facem iluzii. Cu ceva sau cu cineva. Deziluziile însă, sunt pe măsura iluziilor. Cu cât sunt mai mari așteptările, cu atât mai profunde sunt dezamăgirile. Și asta pentru că, probabil, în mintea noastră lucrativă, acordăm gir cui nu trebuie.
      Mi s-a întâmplat de multe ori să primesc de la cineva mult mai mult decât l-aș fi crezut în stare, iar cel de la care m-am așteptat, să... nu miște un deget pentru mine, să nu facă nimic, nici măcar să se gândească la problema cu care știa foarte bine că mă confrunt. Noi toți am trecut prin asta.
      Și atunci?
     Unui copil mai ales, indiferent de vârsta lui - mai mare sau mai mic, dacă tu, ca părinte, nu îi spui ceea ce și-ar dori să audă și ce merită cu adevărat, acel copil va fi profund lovit în sufletul său extrem de sensibil.
       Tocmai de aceea, micul lui univers devine o catastrofă când ia o notă bună, iar tu - părinte, dintr-o competiție tâmpă, gândită diform, începi să compari nota lui cu cea a celui mai bun prieten ori cu cea a primului din clasă.
       Ei bine, aici e tragedia lumii.
       Dacă fiecare picătură amară sapă fatalmente în sufletul lui, acel copil va ajunge să facă cine știe ce grozăvie, să eșueze lamentabil într-o viață pe care nici măcar nu a început-o, ba mai mult, să facă orice pentru a-și lua adio de la ea.
Mergând pe același principiu, zgârcenia noastră pentru iubire este deasă ca o grindină.
      Să nu cumva să-i spui celui de lângă tine că-l iubești! Nu neapărat o iubire între doi parteneri, iubiți, soți - cu atât mai mult, părinți cu copii sau invers, ba chiar și între prieteni, rude etc. Când simți avântul în tine, nu-l opri! Dacă-l gândești, lasă-l să curgă! Face atât de bine.
       Dragostea te eliberează.
     Dacă îți pui sufletul pe tavă uneori în fața cuiva, ai mari șanse să fii luat în derâdere, să fii luat la bătaie de joc și lumea să râdă de tine. Și ce-i cu asta? Ce contează? Ce contează că cei mărunți vor râde? Ce mai contează că ideile tale vor fi terfelite? Dacă tu, ca OM, ca ființă creată de Dumnezeu, ai făcut ceea ce ți-a dictat conștiința, restul e deșertăciune. Tu ai făcut acel lucru pentru că așa ți s-a spus, pentru că Dumnezeu ți-a șoptit s-o faci, fără defecte și fără regrete.
       Fă-o, așadar!
      Mai bine să ai regret că ai făcut ceva decât să ai regretul că nu l-ai făcut!
      Și în fond, cui îi pasă?
    Noi toți admirăm la semenii noștri sinceritatea, dragostea, ne place să le vedem în ochii celorlalți și avem pretenția asta. Probabil că este ecoul glasului lui Dumnezeu în inimile noastre, din moment ce El vrea inimile noastre așa cum sunt.         Să i le dăm!
       Poate că ar fi bine ca ceea ce dorim de la semenii noștri, să începem noi înșine să facem întâi.
        Un cuvânt bun, un zâmbet, o privire sinceră face minuni.
        Să încercăm!
        Toate sunt gratuite.
 

           mai 2020

Ea

autor Roryta

Am scanat-o subtil dintr-o ochire, m-am uitat în urma ei şi m-am întrebat retoric ce farmec poate degaja femeia asta de-mi creează un deliciu în primul rând vizual şi mai apoi mental, anihilându-mi orice fel de raţiune? Cum poţi iubi în taină o femeie, alta decât cea pentru care crezi că ai fost hărăzit, cum poţi să te străduieşti să fii atât de fin observator încât să nu dai nimic de bănuit nimănui, nici măcar propriilor tale gânduri care nu-ţi dau pace?

Cred că are o anumită aură, o vrajă irezistibilă, cel puţin pentru mine, care mă consider un bărbat puternic, raţional, deştept şi teribil de stoic. Ori poate că am păreri prea bune despre mine? Ea, femeia normală, fără silicoane, sensibilă, dar şi puternică, uluitor de senzuală prin însăşi naturaleţea ei, cu o privire simplă, directă, fără ipocrizie.

Mi se întâmplă să devin uneori necioplit, să-mi cercetez instinctele masculine în faţa cărora cedez nefiresc şi mă las pradă frivolităţii primare cu gândul doar la ea, văzând-o cu mult mai superbă decât este în realitate poate, ceea ce-mi devoalează apetitul amoros adolescentin, hormonii exasperanţi, prezenţi din plin în masculinitatea mea coaptă.

Caut cu disperare să-mi ascund entuziasmul de fiecare dată când o văd şi încerc fără succes să-mi impun să nu-mi mai pese de ceea ce face, să nu mă mai tot întreb în diferite momente ale zilei dacă este bine sau dacă s-a simţit cumva rănită de ceva până la ora respectivă.

Problema nu este că îmi pasă de ea mult mai mult decât ar trebui, dar intuiţia mea nativă îmi şopteşte că îmi răspunde exact la fel şi dacă aş avea certitudinea că mă înşel, poate m-aş plia în cochilia mea incertă şi casantă şi aş ricana tâmp în faţa propriului ego, calificat în acest caz de-a dreptul idiot.

Dar nu. E suficient de subtilă încât să mă prindă în mrejele ei cheie, printr-o magie aparte, sentimentaloidă, răsucind cu abilitate cuţitul patimii în inima mea sângerândă, dornică de noi explorări. Aş spune că îmi ghiceşte fiecare acţiune încă din momentul conceperii ei în propriile-mi circumvoluţiuni, ceea ce mi se pare absurd şi exasperant de grotesc, pentru că nu are cum să se metamorfozeze atât de fin în înger, încât să nu-i simt  dulcea suflare în ureche.

Mi s-a întâmplat odată să intru la ea în birou brusc, s-o iau prin surprindere fără să-mi propun acest lucru şi am simţit-o cumva descoperită, trădându-şi trăirile la extrem din moment ce roşise subit, seducător de edificator, ca o școlăriţă prinsă cu fițuica în penar. În clipa aceea am iubit-o cu adevărat. Şi de atunci o iubesc cu adevărat. Se fâstâcise, îmi evita privirile lacome şi-şi frângea degetele ca un copil în faţa profesorului, iar ochii ei mari, de culoarea mahonului, s-au aprins ca două scântei de foc atunci când s-a ridicat în picioare instantaneu, crezând că maschează plăcerea vinovată, instaurată în doar o fracţiune de secundă.

Jocul acesta subtil de priviri, interesul unuia pentru celălalt, zâmbetul şi aluziile fine mă zăpăcesc complet, mă fac din om, neom, şi-mi timbrează iremediabil statutul de vrednic rândaş la poarta inimii ei pline de iubire.

Uneori mi se face brusc atât de tare dor de ea încât mă întreb dacă nu cumva într-o zi voi ceda, o voi apuca de mijloc şi o voi lipi strâns de piept, cu privirea în privirea ei şi cu sânii strâns lipiţi de corpul meu primitiv. Aşa mă întrebam până de curând, când soarta a lucrat din greu la asta şi iată că m-am văzut în preajma ei cu totul întâmplător, mai aproape decât mi-ar fi vrut raţiunea şi mult mai aproape decât aş fi visat.

Am dat să ies val-vârtej din încăpere după ce mă întorsesem deja din drum de două ori, o dată după telefon şi încă o dată după cheile de la maşină. Eram preocupat să ajung la timp la serviciu la soţia mea, să nu întârzii cum fac mai mereu şi să ne continuăm drumul către supermarket pentru cumpărăturile săptămânale. Nu am dat importanţă că cineva, chiar în acel moment, se pregătea să intre cu un set de hârtii în mână.

Era Ea.

Seducătoare, mirosind a parfum fin de iasomie, cu câteva fire rebele de păr pe marginea frunţii, timidă şi suavă, într-o pereche de pantaloni mulaţi, cu o bluză semitransparentă, având un decolteu decent, dar pe care testosteronul meu nărăvaş îl vedea înnebunitor mai adânc decât era în realitate.

Ca un grobian ce eram în acea secundă inopinată, am izbit-o vitejeşte, iar foile din mână i-au sărit în toate părţile, amestecându-se haotic în dansul lor către podeaua lucioasă.

Am luat-o pe nepregătite, aşa cum trebuie luată orice femeie, am prins-o pe încheietura mâinii şi am tras-o spre mine cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta, i-am aşezat câteva şuviţe de păr închipuite. Mi-am apropiat buzele de gura ei şi am sărutat-o cu o pasiune nebună, fremătătoare. Am simţit-o cum s-a lipit de mine, cambrându-se senzual, lăsându-se uşor pe spate, dăruindu-mi-se total, ca un trofeu, de parcă ar fi aşteptat acest moment toată viaţa.

Cum să nu cedezi ispitei?

Oscar Wilde, ca un harnic atlet al patimilor omeneşti, scria în scrierile lui „Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.”

În consecinţă, ceea ce puteam face în acel moment era să mă cufund cât mai adânc în toată ființa ei, s-o inspir, s-o adun, să caut exact măsura în trupul ei plin de forme rotunde şi apetisante, să-i sărut gura moale şi aromată şi să-mi plimb obraznic degetele peste sfârcurile ei devenite erotic-rigide. Am sărutat-o ca un nebun, pe gât, pe sâni, coborându-mă uşor spre mijlocul ei, în timp ce îi savuram lacom fiecare părticică din corpul ei tremurător de complice.

Am lipit-o de perete şi am strâns-o cât de tare am putut.

Iar Ea, gingăşa şi dulcea mea iubire, mi-a răspuns pe măsură, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului meu şi căutând cu disperare gura mea nesăţioasă, sărutându-mă cu o poftă de care nu o credeam în stare şi de care am rămas plăcut surprins. Am vrut să fac dragoste cu ea atunci pe loc, chiar în acel moment, dar ceva nedefinit a îndepărtat-o deodată și cea mai rațională ființă pe care am cunoscut-o vreodată, s-a desprins delicat, dar ferm, din brațele cu care o înlănțuiam pasional și mi-a șoptit duios în ureche: 

- Vei rămâne al meu și voi rămâne a ta. Pe vecie! Și ne vom iubi o viață întreagă, fără defecte, fără compromisuri, sinceri şi curaţi în fața propriei conștiințe. Voi fi cea mai adevărată și mai perfectă dragoste din viaţa ta pentru că voi fi singura femeie pe care ai iubit-o cu toată fiinţa în visele ştiute doar de tine și de Dumnezeu. Vei muri cu mine în suflet şi în gând.

S-a întors gingaș, mi-a aruncat o privire plină de iubire și a părăsit încăperea, lăsându-mă cu gura căscată, prostit până la os de raționamentul ei desăvârșit.

                                               &

 

Iar astăzi, după mai bine de douăzeci de ani de la acea clipă de avânt erotic, am păstrat-o și o voi păstra în gând pe cea care mi-a dat o lecție de discernământ copleşitor pilduitoare pentru unul ca mine. O voi iubi mereu pe Ea, femeia perfectă, pentru că aşa cum afirma, singura femeie pe care o poate iubi cu adevărat un bărbat, este cea din iluzie, din moment ce a rămas neconsumată în realitate.

            mai 2020

            

Motto-ul și Motorul vieții

autor Roryta

         M-am întrebat adesea dacă ceea ce fac eu, dacă ceea ce face un altul, dacă ceea ce facem noi toți, împreună, contează cu adevărat. Și dacă da, pentru cine?

M-am întrebat adesea dacă există o persoană, măcar o singură persoană din această lume nebună care să se oprească pur și simplu în loc și să privească de jur-împrejurul ei o singură clipă.

De exemplu, folosește cuiva faptul că astăzi toată lumea scrie și nimeni nu mai citește?

Contează ceea ce încerci, într-o firavă strădanie de elan sfătos, să transmiți lumii?

Cui îi pasă?

Ca o încununare a deziluziei care te cuprinde uneori, în marasmul patologic și grețos de neîmblânzit al omenirii, se iscă scepticismul acid, condamnat la o introspecție de-a dreptul turbulentă care se vrea a te reduce literalmente, la o muțenie etanșă. Și totuși... De fiecare dată când trăiesc dezamăgirea pe deplin, de fiecare dată există o voce care mi se propagă în suflet repetând necontenit cuvintele: ”Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum... La urma urmei, este între tine și Dumnezeu. N-a fost niciodată între tine și ei, oricum.” spuse de Maica Tereza.

Acesta este Motto-ul și Motorul vieții. Acest lucru este cel care ne animă uneori, acesta este sensul existenței noastre. Atât de simplu și frumos spus, atât de elegant și atât de creștinește!

Sunt OAMENI în această lume care-și ghidează pașii după alintul duios al sufletului lor nemărginit pentru că au bucurii scânteietoare care le satisfac dorul divin și iubirea dumnezeiesc-armonioasă. Sunt OAMENI care dau lumii dragostea lor perpetuă, indiferent că primesc, poate, palme în schimb ori că otrăvurile și mușcăturile veninoase le sfârtecă terapia morală cu care își îmbălsămează arcadele sufletului.

Indiferent cum e lumea, indiferent de păcatele și mocirla-i putredă, ei scotocesc mereu și mereu în adâncul lor inepuizabil, oferind perpetuu lumina vindecătoare a unei nobleți înnăscute.

Și atunci, cum să nu fii în consonanță cu ei?

Îți azvârli la container decepțiile perforate și te mobilizezi la fel de plenar, urlând din vârful propriei penițe în cele patru zări ale confluențelor literare, că ceea ce vezi trebuie să constituie un exemplu demn de urmat. Sufletul ți se lichefiază și rămâi uluit că ai dat peste comori nebănuite, coacerea mentală ți-a scos scânteia divină la plimbare și te lași târât cu o beatitudine consimțită în acțiunile lor generoase, fiind fericit că poți grăi doar câteva cuvinte mărunte, dar pline de iubire hristoșească, dacă mi se permite termenul..

În orașul în care locuiesc, foarte aproape de cartierul unde stau, există un edificiu de cult, vechi de când lumea, cu ecou larg în istoria citadină, de peste două secole fiind adânc ancorat în pământul Covurluiului de altă dată. Lăcașul reprezintă o punte de legătură între subjuganta și mizerabila viață a căutătorilor de veșnicie și izbăvirea aproape instantanee prin neprihănita fântână de haruri a celei dintâi femei din toate veacurile: Fecioara Maria. Este prințesa tristeților albe, regina absolută a binecuvântărilor lumești, șlefuitoare de diamante și scăparea tuturor celor steril-evlavioși, este regeneratoarea sufletelor, o șansă în plus, o scurtătură cu miros de dragoste către Liturghia eternă din cealaltă lume. Dăruită lumii din iubire, ea însăși iubire fiind, are puterea de a construi adevărate ermitaje între tine și tine, realizând veșnic un abur dens al iertării, un intermediar nealterat, mereu frumos și curat către care îți poți îndrepta sigur toate angoasele și fricile întru bineprimita și eliberatoarea tămăduire.

Edificiul poartă numele de Vovidenia, mai exact Intrarea în biserică a Maicii Domnului.

Cei care străpung pâinea de ani de zile în acest lăcaș, au făcut din viața lor un triumf al bucuriei, al speranței vindecătoare, o solie a reverendei străbune purtată prin viața enoriei cu cinste și dăruire, ștergând atât cât se poate lacrima din colțul ochilor păcătoșilor cuminți. Și asta fără a avea pretenția unui accent encomiastic pardosit cu ipocrizie ori poate un stufăriș lăcrimos-duplicitar, ci dimpotrivă, un har firesc al emulației empatice genetice poate, asortat cu un suflet pe măsură, din moment ce distincția, ca mod de viață, a biruit până în zilele noastre. Mă refer, în speță, la eleganța de a purta sutana neagră, la rafinamentul din tată în fiu al unui sacerdot modern, capabil de a fi Motto-ul și Motorul vieții în spațiul parohial amintit.

Ilustrul gânditor Goethe spunea: ”Să nu treacă o zi fără să auzi, să vezi sau să citești ceva frumos”. Genială frază, dar ușor incompletă, din moment ce nicăieri nu se spune ”fără să FACI ceva frumos și bun”.

În mod cert însă, educația, vocația și dăruirea, practicate cu sufletul deschis, adună în micul univers o mână de oameni nemaipomeniți, despre care nici nu bănuiai că ar putea exista. Pentru că, într-adevăr, nu poți face de unul singur ceea ce se face colectiv. Individualitatea este similară cu o cușcă neînsuflețită, iar biciuirea agonizantă a pustiului îți poate șchiopăta atitudinea cu care te așterni uneori peste oameni și lucruri și trebuie să te gândești că doar solidaritatea REîntregește sclipirile de viață generate spontan în ochii celor de lângă tine. Poate tocmai de aceea, Părintele Porfirie spunea că nu te poţi mântui singur.

Principiul de bază în astfel de acțiuni, un exemplu viu de urmat în acest sens, pot fi figurile cele mai marcante ale așezământului creștin, înșiși slujitorii Sfântului Altar, în frunte cu cel care conduce mica unitate administrativă bisericească. Toate actele de filantropie, nu doar cele palpabile, concrete, ci și duhovnicești, reprezintă punctul și linia definitorii în conturarea iubirii supreme, iubire hristoșească practicată la scară largă aici, cu brațele pe deplin deschise către buruienosul păcătos aterizat cu totul întâmplător, ce încearcă timid să pătrundă dincoace de hotarul parohiei.

Cum să nu rezonezi cu inițiativa lăudabilă a unor astfel de pilde strălucitoare?

Pentru mine, ca om mărunt ce trăiește sentimentul propriei inutilități mai mult decât își poate închipui cineva, aterizarea în heliportul Vovidenia înseamnă un soi de subțiere a sufletului aflat în derivă, înseamnă o spălare a colbului usturător pe care-l simt uneori arzându-mi inima. Este răspunsul la eterna-mi întrebare a introspecției făcute aproape zilnic, cu o precizie matematic-negativă ce-mi dă o stare vecină cu deșertăciunea, fiindcă regretul existenței mele letargice, mai ales din ultimii ani, îmi exploatează harnic neajunsurile și-mi dezinfectează cugetul, conturându-mi un orizont plin de speranță.

Iertarea salvează oameni.

Iubirea însă, salvează suflete. 

În repetate rânduri mi s-a întâmplat să mă gândesc că zilele se îngrămădesc parcă unele în altele precum sardelele într-o conservă, să trăiesc aproape apocaliptic sentimentul că mormanele de timp s-au năruit dintr-o dată și că, pur și simplu nu mai am timp ”să FAC ceva frumos și bun”, nu mai am timp să merg pe singura cărare dreaptă a vieții, cea hristică. Fiindcă un copil, cu doar nouă zile înainte de părăsi scena vieții, grăia plângând: îmi pare rău că nu am ajutat destul, că nu mai pot să fac bine pentru cei din jurul meu. Dacă ea, la vârsta ei angelică, de doar 15 ani, suspina așa, noi ce să mai spunem? Nu vreau să am acest regret și îmi doresc ca nimeni să nu-l aibă, poate tocmai de aceea ar trebui să fructificăm clepsidra timpului, s-o exploatăm la maxima capacitate și să încetinim, atât cât se poate, scurgerea inerentă a clipelor serbede prin orificiul sugrumant.

În lumea aceasta nebună, sunt OAMENI care dăruiesc și se dăruiesc celor de lângă ei, la modul plenar, fără fisuri și fără multe cuvinte. Faptele vorbesc. Personal nu pot trece cu vederea peste ei, nu vreau să pășesc cu indiferență peste ceea ce fac ei, fără ca eu să nu-mi înșusesc măcar a suta-mia parte și să nu mă implic cumva, fie cât de puțin. Nu pot și nici nu vreau. Mă simt într-un fel datoare nu doar să recunosc deschis meritele absolute ale lor, care sunt mai mult decât evidente, ci și să fac cunoscut lumii întregi ceea ce se petrece în micul univers parohial al orașului port de la Dunăre.

Astfel, slujitorul Unicului Laureat al Eternității, al Celui înviat în veșnicie dă clasă chiar și celor mai superficiali din fire, surâzând lui Dumnezeu printr-o evadare pe verticală, antrenând în urcarea sa pe toți cei pomeniți la Sfânta Proscomidie.

Poate că în iureșul acesta tenebros al unei vieți urbane năbădăioase și pline de maliție colectivă, ar trebui să ne oprim în loc și să privim doar o singură clipă de jur-împrejur. Probabil că ar fi suficient. Suficient cât să ne dăm seama că Dumnezeu ne-a dat un tezaur binecuvântat, genetic-liturghisier, OM al celei mai citite cărți din istoria omenirii: Sfânta Scriptură, care adună mereu și mereu comori în cer.

Asumându-mi riscul criticilor abrupte, al posibilelor lapidări veninoase ale congenerilor mei atei, m-aș suspecta de falsă prețuire dacă n-aș elogia astăzi uimitoarea dăruire a celor care fac din agneț un mijloc al iertării, un altar al adevăratei credințe. Binecuvântare și bucurie pentru noi toți, recunoștință pentru dăruirea cu care nouă, celor din lume, ni se întinde o mână de ajutor, pentru infinitele acte caritabile săvârșite de-a lungul anilor, în care sunt angrenați absolut toți cei care doresc să participe, și aleasă considerație pentru înțelegerea și atenția față de fiecare în parte, dar mai ales pentru rugile fierbinți înălțate către Cer.

Aduc iertare dacă am lovit ceea ce nici măcar nu trebuia atins: cheia de boltă a tot ce reprezintă Biserica Vovidenia din Galați ca un întreg obștesc, în frunte cu slujitorii săi inițiatori.

Mulțumesc.

          mai 2020

 

Edi: un erou necunoscut

autor Roryta

         Celebrul savant român, d-ul Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, căruia îi mulțumesc pentru fiecare cuvânt bun pe care mi l-a dat și pentru cinstea și onoarea pe care mi-a făcut-o aplecându-se asupra scrierilor mele mărunte, afirma și afirmă mereu în cărțile și în conferințele domniei sale că ”gândul este cea mai puternică forță din Univers.” Îmi aduc aminte cu drag că, la un moment dat, l-am întrebat personal: ”Domnule profesor, totuși, care e cea mai puternică forță din Univers? Gândul sau rugăciunea?” Personal continui să cred în ideea pe care i-am expus-o în urmă cu câțiva ani și anume că rugăciunea ne eliberează cumva de haznaua sufletului.

         Gândul este forța de seducție, irațională într-un fel, care circumvoluționează creierul până la performanță și care ne coace mental în miezul psihic atât de profund că uneori ne răsfoiește zgomotos amintirile așezate. Altă dată, un simplu imbold diafan ne populează sufletele cu umilință și remușcare într-o atât de mare măsură că ne mirăm de forța cu care ies din adâncuri gânduri prăfuite pe margine de viață.

         Așa se face că în această seară, unul din aceste gânduri misterioase mi-a dat târcoale atât de puternic, că nu m-am putut abține să nu aduc în cadrul principal un tânăr pe care l-am cunoscut în urmă cu ceva timp și care, din păcate, nu se mai află printre noi. Peste multele file care s-au așternut în viața mea, peste o seamă întreagă de evenimente mai mult sau mai puțin plăcute ori prevăzute, am reușit să scot de la naftalină, prin seducția unui firicel de gând, pe cel care avea să mi se întipărească în minte pentru totdeauna: tânărul băiat curajos, un temerar al vieții, un optimist trecut prin agheasma bolii curățitoare, care i-a rarefiat mintea și l-a făcut una cu cerul.

         Edi.

         https://www.facebook.com/ImpreunapentruEdi/

         Desigur, un nume necunoscut pentru cei mai mulți.

         Nu și pentru mine.

        Copilul ăsta suav mi-a dat o lecție de viață. Nu știu să spun dacă la modul special sau general, dar în mod cert la modul plenar.

        L-am cunoscut pe ultimele sute de metri ale vieții, când era extaziat că doctorul îl asigurase de reușita transplantului de măduvă. Am empatizat cumva cu el la vremea respectivă și am sărit într-un picior, iluzionându-ne amândoi că după acest hățiș al tratamentelor, al operațiilor și al luptei continue, avea să fie un învingător, avea să-și reia cursul vieții și să șteargă cu buretele acei cinci ani de chin, continuându-și tânăra existență din locul unde boala îl oprise.

        Mi-aduc aminte că îmi spusese la un moment dat: am ajuns să mă bucur de copacul din fața camerei mele. Pur și simplu mă bucur că este acolo și că îi pot admira frunzele.

        Șuvița de viață sfielnică s-a speriat și a fugit, luând cu ea nu doar viața lui Edi, dar și o parte din sufletul meu, pentru că mi s-a părut și mi se pare injust ca la douăzeci de ani, după o eczemă banală apărută pe picior, diagnosticul să se arate nimicitor: limfom Hodgkin, mai exact cancer limfatic.

        Edi era un optimist și nu-mi aduc aminte să fi pomenit vreodată că are o boală incurabilă, că șansele de supraviețuire sunt extrem de mici sau că boala va recidiva. Dimpotrivă. La baza vocabularului său stăteau mereu cuvintele ”vindecarea mea.” Cu fiecare nou tratament, cu fiecare test medical, speranța sporea în el și degaja o anumită energie, o anumită pozitivitate de-a dreptul molipsitoare.

         Ironia sorții a făcut însă ca Edi - culmea! - să nu moară de cancer, așa cum se așteptau toți, ci din cauza unei bacterii căpătate la clinica oncologică pediatrică unde se trata, în Milano.

          Trist pentru băiatul de numai 25 ani, dar mai ales pentru părinții lui.

        Contaminându-mă și pe mine cu exuberanța, probabil specifică vârstei, i-am spus într-o zi că e imposibil ca Dumnezeu să nu-l recompenseze cumva pentru toată această tortură neputincioasă, pentru zilele nesfârșite petrecute prin spitale și mai ales, pentru suferința psihică. Numai că recompensa la care m-am gândit eu, nu a mai venit niciodată. Ori poate că a venit, dar în altă formă, așa cum doar Dumnezeu o știe și o poate înțelege.

         Edi mi-a dat o lecție de viață. Și cred că nu doar mie. Ci tuturor celor care l-au cunoscut.

       În scurta sa viață, a reușit ceea ce alții nu au reușit nici în o sută: să ne igienizeze mințile la poarta unde se termină civilizația și începe uitarea.

         M-am simțit datoare cumva să aduc în memoria celor care l-au cunoscut, faptul că astăzi, 4 mai 2020, Edi ar fi făcut 28 ani și 6 luni: un copil duios și pașnic, plin de speranță și sensibilitate.

         Îmi doresc ca Dumnezeu să te fi luat în lumina Sa eternă, Edi!

        Sit tibi terra levis!

        mai 2020

Circu(itu)l D.S.P.-ului în pandemia din România

autor Roryta

M-am întrebat adesea: care e cea mai ușoară modalitate de a muri? Ce anume trebuie să faci în viață, ca să ai parte de un sfârșit rapid, fără durere și fără să realizezi că tocmai ai ajuns la capătul vieții? Probabil că trebuie să fii un soi de sfântuleț sau măcar pe aproape.

Mama mea, adesea îmi spunea: ”Mamă, când o fi să mor, vreau să mor repede, să nu chinuiesc pe nimeni, să nu zac!”

Cu siguranță că mama mea a fost un pic de sfântuleață din moment ce Dumnezeu i-a împlinit dorința cât ai clipi din ochi. Sau poate că prea își dorea asta cu ardoare și, ca orice dorință pornită din străfunduri, se împlinește. A fost exact ca în vorba aceea din străbuni: ”ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească”.

O simplă amețeală, o întindere la orizontală pe motiv că nu poate sta în picioare, apoi, în drum către spital coma profundă, iar în nici o săptămână aveam s-o conduc deja pe ultimul drum pe cea care mă născuse, mă crescuse și îmi îndrumase primii pași în viață. S-a întâmplat acum șase ani.

Un astfel de eveniment, cu totul nefiresc, neașteptat și venit ca o tornadă în viețile tuturor, a lăsat urme adânci nu doar în sufletele noastre, ale celor patru fete, dar mai ales în sufletul tatălui meu, un văduv cu zece ani mai mare decât consoarta lui, dar cu cel puțin jumătate de veac mai mic în gândire și comportament. Iubita lui soție, ca orice sfântuleață, nu s-a mulțumit cu faptul că i-a dăruit patru copii, ci a mai înfiat încă trei, pe doi căsătorindu-i și văzându-i la casele lor, iar pe celălalt crescându-l încă atunci când și-a luat adio de la viața mult prea scurtă, după părerea mea. Iar tata, cu siguranță a fost un al optulea copil, de fapt primul, dar și cel mai mare - cel puțin la nivel teoretic, teribil de răsfățat și excesiv de încăpățânat, mama nereușind niciodată să-l modeleze, ci iubindu-l așa cum era, până la sacrificiu, mereu în tăcere, cu toleranță și blândețe toată viața.

Vestea morții ei a căzut ca un trăsnet asupra lui. Și-a pierdut nu doar femeia de lângă el, ci și un tovarăș de viață, o mamă adoptivă care-i făcuse toate mofturile și în preajma căreia se simțea de-a dreptul răzgâiat, un om care-l tempera atunci când el răbufnea și care, fără să-și dea seama, a reprezentat echilibrul lui de-a lungul vieții. Umărul pe care el ar fi putut să plângă în orice moment a dispărut, reazemul lui, cel de toate zilele, s-a prăbușit irevocabil.

Și atunci, ca un refugiu al propriei personalități, ca o frustrare a ceea ce Dumnezeu i-a luat samavolnic, fără să-l întrebe, s-a autoflagelat în zdrențele propriului suflet sau în ceea ce mai rămăsese din el, clacând spectaculos într-o demență senilă galopantă, cu șanse minime de stagnare, nicidecum de vindecare.  

Puteam noi să-l lăsăm așa? Într-un chin perpetuu, debusolat, singur și cu început de Alzheimer?

Categoric nu.

În consecință, de comun acord, am hotărât să-l internăm la un azil de bătrâni modern, având asigurarea expresă că va fi îngrijit corect, că va avea o masă caldă și că nu există șansa de a rămâne singur în cameră, să aibă motiv de sinucidere de la etaj, așa cum ne amenințase în nenumărate rânduri, când susținea că iubita lui soțioară, Geta, e dincolo de fereastră și îi face semn să se ducă la ea. Norocul nostru și al lui a fost că am avut prezență de spirit extrordinară și l-am apucat de cracul de la pantaloni într-o ultimă secundă, cu toată revolta și violența sa ulterioară, făcându-ne albie de porci că suntem împotriva lui și nu-l lăsăm să-și ostoiască dorul de nevastă-sa.

Numai că, toate episoadele lui de nebunie temporară, toți acești ani de normalitate provizorie și sporadică, cădere, ridicare și iar prăbușire a sinapselor neuronale, au dus la o degradare constantă a bolii, înceată - e adevărat, dar sigur evolutivă.

Asta până într-o zi modernă de aprilie 2020 când cineva de pe hol, nu a făcut altceva decât să tușească un pic prin fața camerelor din căminul de bătrâni.

Suficient.

Arhisuficent.

Verdictul: COVID-19.

Bătrâni bolnavi, tușind misterios și violent, febrili, cu privirile încețoșate, îngrămădiți într-o sală mică pentru a li se face teribilul test.

-    Tatăl dv. a ieșit negativ, aud în telefon.

Răsuflu ușurată și îmi fac planuri idioate ca a doua zi, dimineață, la prima oră, să-l smulg din focar.

La prima oră?

Nu.

Înainte de prima oră, adică la ora zero, primesc un telefon, tot de la azil:

- Tatăl dv. a căzut și și-a rupt urechea. Sângerează abundent și am 
chemat ambulanța. Trebuie să-l ducem la urgențe pentru a-i pune câteva copci.

Cum adică a căzut? Cum adică și-a rupt urechea? Unde anume a căzut? Când s-a întâmplat asta, dacă eu aseară, la orele 22 vorbisem cu el la telefon și totul era ok?

Doamne, Dumnezeule, câte întrebări ne punem în viața asta și nu primim niciodată răspuns!!

Fugim la spital, dar ne lovim de un triaj isteroid, haotic și disperant și suntem ținuți la distanță forțat. I se repetă testul, dimineață la orele 6. În miezul zilei, sentința: COVID-19.

Nu pot să cred!

-        Nu puteți intra la triaj, nu-l puteți vedea.

-        Rămâne internat aici?, întreb.

-        Nu știm. D.S.P.-ul hotărăște!
Ah, da... mirobolantul D.S.P. care decide peste noapte!

Și orele trec, târându-și minutele, lungind secundele până la paroxism, iar când cred că ziua e pe sfârșite, primesc un telefon:

-   Suntem de la azilul de bătrâni. Am fost sunați de la spital că tatăl dv. nu are la el medicamentele date de medicul psihiatru, ci sunt la noi. Să veniți să le luați, să i le duceți!

-        Când? Acum?

-        Da, imediat.

-   Unde să i le duc? Că nici nu știu... Este ora 10 seara... am stat la triaj până acum o jumătate de oră... Nimeni nu mi-a spus nimic.

-        La Spitalul C.F.R. Așa a hotărât D.S.P.-ul.

Sunt năucă, obosită, nervoasă și-mi vine să urlu.

Plecăm repede la Cămin, luăm punga cu pastile și fugim la Spitalul C.F.R. Să mă mai revolt că l-au trimis exact acolo unde este focarul cel mai mare? Irelevant.

Nu ni se dă voie să-l vedem și nici măcar relații despre starea sa de sănătate nu avem.

A doua zi, dis-de-dimineață, sunăm ca disperații, la C.F.R. Nimeni nu răspunde la telefon. Probabil l-au scos din priză. Sunăm la D.S.P.

- Credem că nu are COVID, fiindcă nu avem niciun pacient cu numele ăsta internat cu acest diagnostic. Nu știm unde este pacientul. Reveniți mai târziu cu un telefon.

Aud clicul de final de conversație, iar în fața mea apar mici puncte negre și sângele începe să clocotească. Simt că înnebunesc. Îmi iau inima în dinți și după o oră revin cu telefonul.

-  Tatăl dv. este internat la Spitalul Județean. Nu e bine. E intubat, la Terapie Intensivă.

Poftim? Când l-au luat, Dumnezeule?

Alergăm la Județean și dăm de o asistentă arțăgoasă care ne oprește cu un gest vehement:

-        Unde este haina și medicamentele?

-        Care haină?

-        L-ați adus cumva gol?, ne ia ea la bătaie de joc.

-        Dar nu l-am adus noi, ci Ambulanța, cu izoleta.

-        Ce izoletă, doamnă? Era pe o targă și apoi l-au adus cu căruțul...

Îmi vine să țip.

-      Dar a fost la Spitalul C.F.R.

- Păi și de ce nu i-ați adus medicamentele lui, tratamentul lui vechi... Să știți că noi aici îl tratăm doar pentru COVID! Dar ceea ce are el, este responsabilitatea dv. Dacă moare, sunteți direct responsabili. Noi nu ne asumăm nicio vină!

          Alergăm înapoi la Spitalul C.F.R. și cerem lămuriri la poartă. Nu ne lasă să intrăm. După mai bine de o oră coboară cineva:

-        Dar ce ați așteptat, doamnă? Să i le ducem noi? De ce nu ați venit până acum să îi luați bagajul?

          Prea mult.

Izbucnesc într-un plâns isteric și mă descarc două ore, fără să țin seama că sunt în plină stradă și cei care parchează mașinile în fața spitalului, mă privesc ca pe o ciumată.

Pur și simplu nu mai pot.

Îmi vine să urlu.

La lună, la stele, la sistemul medical din România, la țara asta plină de idioți, la lumea asta complet incompetentă și dezinteresată și-mi aduc aminte brusc de un articol pe care l-am citit zilele trecute: Indiferența ucide!

Pe nimeni nu interesează că în sălile de Terapie Intensivă se moare pe săturate din neglijență, din nemernicie și superficialitate, din haos și circ, etichetând brutal și unanim pe toți agonizanții cu virusul ultramodern, în detrimentul atâtor alte boli chinuitoare, detronându-l cu succes până și pe apocalipticul cancer, indiferent dacă acesta este motivul real sau nu.

Cel mai probabil, cel care scrie Certificatul Medical Constatator al Decesului are concediu fără plată, iar persoana care-i ține locul, dă copy-paste la tot ce nu mai mișcă.

mai 2020