23 septembrie 2020 | By: roryta

Cerșetorul nebun

 


autor Roryta

           Aseară mi-a fost frig. Vine iarna și nu știu ce-o să fac, unde o să mă duc. Poate din nou în acel mizerabil centru pe care toți îl laudă?
          Am câteva luni bune de când nu am mai văzut cum arată un televizor decât de afară, prin geamurile magazinelor, că înăuntru nu am voie să intru. Nici nu mai știu ultimele știri. Nu că m-ar interesa foarte tare, dar poate anunță când vin cei de la Primărie sau de la vreo fundație, să ne ridice din locurile unde suntem și să ne ducă la căldură, să ne dea o masă caldă.
        Dimineață am mijit un ochi din plapuma jegoasă cu care mă învelesc de vreo două săptămâni, după ce un proprietar al uneia din garsonierele deplorabile de vis-à-vis a aruncat-o la gunoi, iar eu am luat-o de acolo pe furiș. 
        Mi-a venit să râd. Printre firele de păr năclăite de jeg, am văzut-o pe ea, cum se holba la mine. Ori nu era din zonă și nimerise întâmplător pe trotuarul meu, ori nu era din București. Prea era șocată de imaginea ce i se desfășura înaintea ochilor. Avea în mână un telefon pe care-l tot foia și se oprise în loc privindu-l cu un interes voalat, fals până la os, mimând o preocupare mincinoasă și căutând cel mai probabil camera foto. A crezut că nu o văd, că nu mă prind. Am vrut să mă strâmb la cameră, să-i arăt că știu ce face și că mi-am dat seama încă din primul moment că vrea să mă pună pe FaceBook ori poate pe Instagram sau pe Youtube. Era un pic inhibată, așa cum erau și studenții mei când îi prindeam cu fițuicile printre cursuri. Nu avea alură de jurnalist, deci nu voi apărea la Observator.
          Cine știe ce vrea să facă cu poza mea!
         Poate apar pe coperta vreunei reviste sau a unui best-seller, mai știi?!
        Ar trebui, în acest caz, să-mi dea o cotă parte din veniturile câștigate, din moment ce-și face vânzare cu imaginea mea.
      Dar chiar și așa, nu mi se vede figura în totalitate, fiindcă eram pe jumătate adormit, pe jumătate înăuntrul acelei plăpumi de culoarea cerului, groasă, bună încă, dar cu miros de șobolan.
       Joy Bălosul m-a trezit cu o flegmă bine țintită între ochi. Doar i-am promis-o tâmpitului: într-o bună zi, o să-l fugăresc până în parc și o să-i dau două scatoalce de o să mă țină minte. Se depărtează și râde dogit, arătându-mi cei trei dinți cariați pe care-i mai are, făcând semne obscene și urlând:
          - Hei, profule, 'nmuia-ți-aș limba-n voma mea, nu vrei și tu o pungă?
           Mă ridic într-un cot și-i arăt amenințător pumnul.
          Doamna simandicoasă se oripilează și mărește pasul, întorcându-se discret din când în când, cu o figură uluită. Arată bine, e frumoasă, are un păr lung și negru și-și unduiește provocator șoldurile. I-aș fi cerut un număr de telefon, măcar să am cu cine schimba o vorbă, dar când mi-a întâlnit scurt privirea, s-a speriat. 
         Dau cu nasul în geamul de la supermarket și-mi privesc părul vâlvoi, nespălat de câteva luni. Pielea capului este iritată și cred că am făcut o dermatită ceva, din cauza păduchilor.
         Dacă va fi vreodată să mai vreau să-l aduc la lumină, cred că o să trebuiască să mă rad de tot în cap.
      Privesc în continuare mutra străină din geam, scot limba și îmi studiez cearcănele. Apoi mă pufnește râsul sarcastic.
          În dimineața aceea la fel am făcut.
         M-am sculat și m-am dus la baie să mă spăl. Am scos limba la personajul din oglindă și mi-am studiat cearcănele.
         - Lasă, că ești frumos, cu tot cu pungile alea la ochi, se aude un glas cristalin din spatele meu. Hai odată, că întârziem!
        Așa făcea Dorina în fiecare dimineață. Degeaba încercam să-i atrag atenția că mi-au apărut fire de păr alb în cap, că barba mea începe să fie ca a unui moș, deși abia făcusem patruzeci de ani. Ea mă iubea oricum. Orice făceam, orice spuneam, pentru ea eram perfect. Cu toate nebuniile, cu toate capriciile, încăpățânările și îndărătniciile mele, Dorina mereu găsea un cuvânt bun, mereu mă calma și mă încărca pozitiv.
      - Sper că nu ești și de data asta ocupat, sper că nu ai iar ore și iar lipsești de la evenimente importante în familie!, ciripește cu reproș gingașa mea Anna. Știi că azi e festivitatea de sfârșit de an, da?
          Cum puteam să uit? Și chiar de-aș fi uitat, avea Anna grijă să-mi aducă aminte.
       Am zâmbit, m-am întors brusc și am luat-o în brațe pe sus. Un hohot de râs copilăresc sparse liniștea băii și Anna începu să strige cu veselie în glas:
          - Tati, tati, îmi boțești rochia și coafura! Din cauza ta, n-o să mai fiu frumoasă în robă!
           Oh, Doamne, ce emoționant! Sunt atât de fericit!
          Fetița mea cea frumoasă, face astăzi optsprezece ani. Iar eu și Dorina suntem martorii tăcuți ai maturizării ei. Aniversarea coincide cu festivitatea de sfârșit de liceu și trebuie să fim acolo toți, împreună, așa cum am fost aproape mereu în cei aproximativ douăzeci de ani. 
          Încă zâmbeam când am făcut la stânga spre liceu. Ceva nedefinit a întunecat totul în jur și nu am mai știut nimic, în afara faptului că ultimul lucru pe care l-am auzit au fost două țipete, apoi o bufnitură, apoi liniște.
          Am crezut că am murit din moment ce totul în jurul meu era alb atunci când am deschis ochii. Nici nu știam ce mă doare mai tare, capul, mâinile sau picioarele.
          - Vă rog să stați liniștit!, mi se spune în șoaptă. Nu vă agitați!
          Cine e fata asta tânără și ce vrea de la mine?, mă întreb.
         Am dat s-o iau la întrebări, dar cred că nu am reușit să articulez niciun cuvânt, ci doar un geamăt profund.
          - Nu aveți voie să vorbiți.
          Am mai scos un geamăt, cred.
          Fata dispare într-o clipită și reapare după scurt timp, însoțită:
         - Hei, ce faci, tinere domn? Ai înviat?, mă ia la întrebări o namilă de bărbat, îmbrăcat în alb. Minune mare că mai trăiești! Ai fost în comă.... Știi cât timp ai stat în comă? Îți aduci aminte ce s-a întâmplat?
         Sunt atât de confuz, că parcă sunt venit din altă lume. Dau din cap.
         - Ai stat în comă un an... Ai avut accident de mașină. Îți amintești?
          Nu, nu mi-am amintit. Cel puțin nu atunci.
       Dar mi-am amintit apoi, încet-încet, după ce am ajuns la Spitalul Clinic de Psihiatrie Obregia în urma faptului că banca îmi confiscase casa fiindcă nu apucasem s-o achit integral și oricum nu mai avea cine să mă mai aștepte în ea. Astfel, am rămas pe drumuri.
         Oameni sărmani, cu un dor nesfârșit și cu lacrimi în colțurile ochilor lor obosiți și roșii de atâta plâns, părinții mei brăileni au murit de inimă rea, așa cum spunea tanti Nineta prin tot satul. Numai că atunci când o auzeam văitându-se, nu știu de ce, mi se părea amuzant și râdeam în hohote, de femeia pleca mereu speriată de lângă mine, făcându-și cruce.
        Am încetat să mai caut să-mi aduc aminte, am încetat să mai aduc în mintea mea cețoasă imaginile persoanelor pe care le-am iubit cel mai mult pe lumea asta. Iar atunci când, întâmplător, îmi mai revin în memorie astfel de amintiri, le mătur pur și simplu, din creierul meu ofilit, plin de cratere și mâzgă.
          Nu mă mai interesează.
         - Sigur nu vrei o pungă, profule?, insistă Joy Bălosul, fluturând în neștire mâna cu punga lui infectă, plină de aurolac și trezindu-mă din visare.
        Mă ridic cu mare greutate și dau să mă îndrept către el. Deschid gura ca să-l înjur, dar o voce blândă mi se adresează deodată:
        - Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule, că mult ai mai suferit!
        În spatele meu, cu o privire senină și albastră, mă privea un preot bătrân, cu o barbă lungă, albă și cu un chip de sfânt. M-a luat de umeri, m-a îmbrățișat strâns și m-a sărutat pe amândoi obrajii. Am văzut în ochii lui, ochii tatei, am văzut în lacrimile lui, lacrimile mamei, în îmbrățișarea lui, am recunoscut-o pe Dorina, iar în sărutarea lui am simțit suflarea Annei, iubita mea copilă.
        M-a privit cu dragoste, cu duioșie și cu o nesfârșită compasiune. O emoție adâncă mi-a cuprins inima și atunci m-am lăsat încet, pe picioarele lui, în jos și când am ajuns la ghete, i le-am sărutat cu evlavie și am plâns în hohote pentru prima oară în viața mea.
        Mi-am plâns copilăria, mi-am plâns părinții, dar și pe iubita mea soție Dorina și îngerul meu iubit, Anna, dispăruți toți de lângă mine atât de repede că nici nu mi-am dat seama.

            septembrie 2020

             


13 septembrie 2020 | By: roryta

Julio

 


autor Roryta

         Inima are o membrană care vibrează. Este lucru cert. Ori de câte ori simțim emoții, în mod conștient sau inconștient, se activează acea membrană, sensibilă la durere, la frică, la fericire, dar mai ales la dragoste. Dar pe lângă toate acestea, membrana aceea sensibilă mai vibrează cu siguranță la muzică, la această a opta minune a lumii.
         Sunt melodii care te fac să te treacă fiori de plăcere, sunt cântece, nu neapărat vocale, ci pot fi doar instrumentale - un pian, o vioară - care îți pătrund în adâncul inimii și, pur și simplu, te dau peste cap. Uiți de toți și de toate.
       Se pare că secolul trecut a abundat și în acest domeniu, nu doar în cel al fizicii, al matematicii sau al chimiei. O adevărată explozie de descoperiri, recunoașteri, de genialitate așezată de-a curmezișul istoriei, pentru eternitate, așa încât să fie de neuitat pentru generațiile care vin, nu neapărat în sens negativ - fiindcă au fost destule și în direcția asta – dar mai ales pozitiv, pentru că - de ce nu? - e mai bine să ne amintim cu plăcere de anii care au trecut, decât să ne chircim în subconștient văzând ororile războaielor, bombele atomice, cutremurele, inundațiile, dar mai ales pierderea identității multora dintre noi. Dezabuzarea generală e ca o rană deschisă încă şi ar fi bine s-o lăsăm să se cicatrizeze.
         Să vorbim, de data asta, despre frumusețe, despre culoare, iubire, să vorbim mai ales despre muzică.
       Secolul al XX-lea a dat mari genii ale muzicii, atât în ceea ce privește stilurile de interpretare, dar mai ales varietatea compozițiilor. Să amintim oare de Debussy, George Enescu, Dmitri Șostakovici, Jean Michel Jarre, Eugen Doga și alții, dar să nu-i uităm nici pe cei care cântă vocal, genii absolut spectaculoase, cum ar fi: Luciano Pavarotti, José Carreras, Michael Jackson, Madonna, Elvis Presley etc.
         Peste toți aceștia, în ceea ce mă privește, pe primul loc, în sufletul meu, inegalabil de altfel este Julio Iglesias, cel de care m-am îndrăgostit, copil fiind, pe care nu l-am uitat și pe care-l voi iubi toată viața. Cum să ai, Dumnezeule, o asemenea voce? Cum să vibrezi la fiecare inflexiune din voce, cum poți să fii atât de sensibil încât să poți dezgheța aisberg-urile, cum să poți pătrunde cu vocea ta în cele mai tainice lăcașuri ale inimii, să simți fiori pe șira spinării și sufletul să-l simți tremurând în tine? Pieptul pulsează de emoție și te lași purtat pe aripi de vis.
        Au fost destule momente când mi-am studiat vedeta, ca să spun așa. Diafragma îi freamătă sub haină, palma îi mângâie inima la propriu, de parcă ar vrea să spună lumii că muzica lui o transmite mai ales prin acel ”corazón” de care face atât de mult uz în cântecele sale. Un inegalabil și veritabil trubadur al iubirii, din moment ce el însuși afirma în cartea autobiografică ”Între Paradis și Infern” că mama sa l-a auzit plângând încă de când era în pântece. Cineva i-a spus: ”Copiii care se aud plângând încă înainte de a se naște, sunt oameni privilegiați. Acest copil va deveni celebru.”, la fel cum s-a întâmplat și cu Napoléon Bonaparte în urmă cu câteva sute de ani. 
      Se spune că la fiecare două secunde, undeva în lumea asta mare, se aude Julio cântând...
        Și cum aniversarea marelui cântăreț se apropie, să facem și noi, așadar, parte din cele câteva secunde și să-l ascultăm într-o franceză ireproșabilă, cu inima vibrând.
          Feliz cumpleaños, Julio!

”Nu regret nimic. Viața mea a fost de vis.” - Julio Iglesias


             septembrie 2020