autor Roryta
Aseară mi-a
fost frig. Vine iarna și nu știu ce-o să fac, unde o să mă duc. Poate din nou
în acel mizerabil centru pe care toți îl laudă?
Am câteva
luni bune de când nu am mai văzut cum arată un televizor decât de afară, prin
geamurile magazinelor, că înăuntru nu am voie să intru. Nici nu mai știu ultimele
știri. Nu că m-ar interesa foarte tare, dar poate anunță când vin cei de la
Primărie sau de la vreo fundație, să ne ridice din locurile unde suntem și să
ne ducă la căldură, să ne dea o masă caldă.
Dimineață am mijit un ochi din plapuma jegoasă cu care mă învelesc de vreo două săptămâni, după ce un proprietar al uneia din garsonierele deplorabile de vis-à-vis a aruncat-o la gunoi, iar eu am luat-o de acolo pe furiș.
Mi-a venit să râd. Printre firele de păr năclăite de jeg, am văzut-o pe ea, cum se holba la mine. Ori nu era din
zonă și nimerise întâmplător pe trotuarul meu, ori nu era din București. Prea
era șocată de imaginea ce i se desfășura înaintea ochilor. Avea în mână un telefon
pe care-l tot foia și se oprise în loc privindu-l cu un interes voalat, fals
până la os, mimând o preocupare mincinoasă și căutând cel mai probabil camera
foto. A crezut că nu o văd, că nu mă prind. Am vrut să mă strâmb la cameră,
să-i arăt că știu ce face și că mi-am dat seama încă din primul moment că vrea
să mă pună pe FaceBook ori poate pe Instagram sau pe Youtube. Era un pic
inhibată, așa cum erau și studenții mei când îi prindeam cu fițuicile printre
cursuri. Nu avea alură de jurnalist, deci nu voi apărea la Observator.
Cine știe ce
vrea să facă cu poza mea!
Poate apar
pe coperta vreunei reviste sau a unui best-seller, mai știi?!
Ar trebui,
în acest caz, să-mi dea o cotă parte din veniturile câștigate, din moment ce-și
face vânzare cu imaginea mea.
Dar chiar și
așa, nu mi se vede figura în totalitate, fiindcă eram pe jumătate adormit, pe
jumătate înăuntrul acelei plăpumi de culoarea cerului, groasă, bună încă, dar
cu miros de șobolan.
Joy Bălosul
m-a trezit cu o flegmă bine țintită între ochi. Doar i-am promis-o tâmpitului:
într-o bună zi, o să-l fugăresc până în parc și o să-i dau două scatoalce de o
să mă țină minte. Se depărtează și râde dogit, arătându-mi cei trei dinți
cariați pe care-i mai are, făcând semne obscene și urlând:
- Hei, profule,
'nmuia-ți-aș limba-n voma mea, nu vrei și tu o pungă?
Mă ridic
într-un cot și-i arăt amenințător pumnul.
Doamna
simandicoasă se oripilează și mărește pasul, întorcându-se discret din când în
când, cu o figură uluită. Arată bine, e frumoasă, are un păr lung și negru
și-și unduiește provocator șoldurile. I-aș fi cerut un număr de telefon, măcar
să am cu cine schimba o vorbă, dar când mi-a întâlnit scurt privirea, s-a
speriat.
Dau cu nasul
în geamul de la supermarket și-mi privesc părul vâlvoi, nespălat de câteva
luni. Pielea capului este iritată și cred că am făcut o dermatită ceva, din
cauza păduchilor.
Dacă va fi
vreodată să mai vreau să-l aduc la lumină, cred că o să trebuiască să mă rad de
tot în cap.
Privesc în
continuare mutra străină din geam, scot limba și îmi studiez cearcănele. Apoi
mă pufnește râsul sarcastic.
În dimineața
aceea la fel am făcut.
M-am sculat
și m-am dus la baie să mă spăl. Am scos limba la personajul din oglindă și mi-am
studiat cearcănele.
- Lasă, că
ești frumos, cu tot cu pungile alea la ochi, se aude un glas cristalin din
spatele meu. Hai odată, că întârziem!
Așa făcea
Dorina în fiecare dimineață. Degeaba încercam să-i atrag atenția că mi-au
apărut fire de păr alb în cap, că barba mea începe să fie ca a unui moș, deși
abia făcusem patruzeci de ani. Ea mă iubea oricum. Orice făceam, orice spuneam,
pentru ea eram perfect. Cu toate nebuniile, cu toate capriciile, încăpățânările
și îndărătniciile mele, Dorina mereu găsea un cuvânt bun, mereu mă calma și mă
încărca pozitiv.
- Sper că nu
ești și de data asta ocupat, sper că nu ai iar ore și iar lipsești de la
evenimente importante în familie!, ciripește cu reproș gingașa mea Anna. Știi
că azi e festivitatea de sfârșit de an, da?
Cum puteam
să uit? Și chiar de-aș fi uitat, avea Anna grijă să-mi aducă aminte.
Am zâmbit,
m-am întors brusc și am luat-o în brațe pe sus. Un hohot de râs copilăresc
sparse liniștea băii și Anna începu să strige cu veselie în glas:
- Tati,
tati, îmi boțești rochia și coafura! Din cauza ta, n-o să mai fiu frumoasă în
robă!
Oh, Doamne,
ce emoționant! Sunt atât de fericit!
Fetița mea
cea frumoasă, face astăzi optsprezece ani. Iar eu și Dorina suntem martorii
tăcuți ai maturizării ei. Aniversarea coincide cu festivitatea de sfârșit de
liceu și trebuie să fim acolo toți, împreună, așa cum am fost aproape mereu în
cei aproximativ douăzeci de ani.
Încă zâmbeam
când am făcut la stânga spre liceu. Ceva nedefinit a întunecat totul în jur și
nu am mai știut nimic, în afara faptului că ultimul lucru pe care l-am auzit au
fost două țipete, apoi o bufnitură, apoi liniște.
Am crezut că
am murit din moment ce totul în jurul meu era alb atunci când am deschis ochii.
Nici nu știam ce mă doare mai tare, capul, mâinile sau picioarele.
- Vă rog să
stați liniștit!, mi se spune în șoaptă. Nu vă agitați!
Cine e fata
asta tânără și ce vrea de la mine?, mă întreb.
Am dat s-o
iau la întrebări, dar cred că nu am reușit să articulez niciun cuvânt, ci doar
un geamăt profund.
- Nu aveți
voie să vorbiți.
Am mai scos
un geamăt, cred.
Fata dispare
într-o clipită și reapare după scurt timp, însoțită:
- Hei, ce
faci, tinere domn? Ai înviat?, mă ia la întrebări o namilă de bărbat, îmbrăcat
în alb. Minune mare că mai trăiești! Ai fost în comă.... Știi cât timp ai stat
în comă? Îți aduci aminte ce s-a întâmplat?
Sunt atât de
confuz, că parcă sunt venit din altă lume. Dau din cap.
- Ai stat în
comă un an... Ai avut accident de mașină. Îți amintești?
Nu, nu mi-am
amintit. Cel puțin nu atunci.
Dar mi-am
amintit apoi, încet-încet, după ce am ajuns la Spitalul Clinic de Psihiatrie
Obregia în urma faptului că banca îmi confiscase casa fiindcă nu apucasem s-o
achit integral și oricum nu mai avea cine să mă mai aștepte în ea. Astfel, am
rămas pe drumuri.
Oameni
sărmani, cu un dor nesfârșit și cu lacrimi în colțurile ochilor lor obosiți și
roșii de atâta plâns, părinții mei brăileni au murit de inimă rea, așa
cum spunea tanti Nineta prin tot satul. Numai că atunci când o auzeam
văitându-se, nu știu de ce, mi se părea amuzant și râdeam în hohote, de femeia
pleca mereu speriată de lângă mine, făcându-și cruce.
Am încetat
să mai caut să-mi aduc aminte, am încetat să mai aduc în mintea mea cețoasă
imaginile persoanelor pe care le-am iubit cel mai mult pe lumea asta. Iar
atunci când, întâmplător, îmi mai revin în memorie astfel de amintiri, le mătur
pur și simplu, din creierul meu ofilit, plin de cratere și mâzgă.
Nu mă mai
interesează.
- Sigur nu
vrei o pungă, profule?, insistă Joy Bălosul, fluturând în neștire mâna cu punga
lui infectă, plină de aurolac și trezindu-mă din visare.
Mă ridic cu
mare greutate și dau să mă îndrept către el. Deschid gura ca să-l înjur, dar o
voce blândă mi se adresează deodată:
- Dumnezeu
să te binecuvânteze, fiule, că mult ai mai suferit!
În spatele
meu, cu o privire senină și albastră, mă privea un preot bătrân, cu o barbă lungă, albă și cu un chip de sfânt. M-a luat de
umeri, m-a îmbrățișat strâns și m-a sărutat pe amândoi obrajii. Am văzut în
ochii lui, ochii tatei, am văzut în lacrimile lui, lacrimile mamei, în
îmbrățișarea lui, am recunoscut-o pe Dorina, iar în sărutarea lui am simțit
suflarea Annei, iubita mea copilă.
M-a privit
cu dragoste, cu duioșie și cu o nesfârșită compasiune. O emoție adâncă mi-a cuprins
inima și atunci m-am lăsat încet, pe picioarele lui, în jos și când am ajuns la ghete,
i le-am sărutat cu evlavie și am plâns în hohote pentru prima oară în viața
mea.
Mi-am plâns copilăria, mi-am plâns părinții, dar și pe iubita mea soție
Dorina și îngerul meu iubit, Anna, dispăruți toți de lângă mine atât de repede
că nici nu mi-am dat seama.
septembrie 2020
