Discurs despre IUBIRE

 

Discursul magistral al d-nei Prof. Univ. Dr. Anca Munteanu - Universitatea de Vest din Timișoara, cu ocazia prezentării filmului ”0,1%” - producător Călin Terțan, la Satu Mare, în data de 18.10.2025.

”Sigur că nutresc față de acest oraș o iubire nestinsă care a supraviețuit în pofida anilor care fug. Vorbind despre Satu Mare, vorbind de iubirea care o datorez acestui oraș m-am gândit ca în această seară să vă vorbesc despre Iubire, o temă unde fiecare dintre dv. sunteți o parte a răspunsului, așa încât sper ca în această seară să deslușim noi aspecte, noi nuanțe ale acestui fascinant continent.

Aș spune că a IUBI despre o știință și deopotrivă o artă, ca și a trăi și ca și a muri. Da. Vă surprinde că spun și că există o artă de a muri care probabil este cel mai dificil de dus pentru noi toți, pentru că față de moarte avem, practic, o anxietate ancestrală.

Ei bine, există astăzi și o știință a IUBIRII, care se numește frumos amorologie. Erich Fromm care este un autor redutabil în acest domeniu, a scris o carte memorabilă care se numește Arta de a iubi și unde depistează mai multe tipuri de iubire: iubirea maternă, iubirea paternă, iubirea fraternă, iubirea erotică, iubirea de sine și, evident, iubirea față de Dumnezeu.

Ceea ce vreau să vă spun este că cea mai fragilă și cea mai perisabilă dintre iubiri este tocmai iubirea erotică. Și mi-aduc aminte de Eugen Ionescu, un autor pe care eu îl iubesc foarte mult, spunea că, de fapt, iubirea nu te absolvă de necazurile vieții, nu contează dacă este împlinită sau nu, și, de asemenea, nu te scutește de frica împotriva morții. Deci, iată, Eugen Ionescu a avut o atitudine destul de rezervată față de iubire, și totuși - Haideți să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului!, spre sfârșitul vieții, într-una din ultimele sale lucrări, va spune: ”Dacă tot trebuie să murim, măcar să murim din dragoste.” Dacă voi cerceta etimologia cuvântului, voi ajunge la latinescul ”amor”, adică fără moarte. Este motivul pentru care Gabriel Marcel, un distins filozof francez, spunea foarte frumos: ”A declara cuiva Te iubesc, înseamnă a-i spune, de fapt, tu nu vei muri.” Foarte frumos, nu?

Ceea ce vreau să vă spun este că evident, pentru un om de știință, o asemenea definiție nu mulțumește. Este o definiție metaforică, dar eu cred că așa un fenomen insolit cum este Iubirea nu poate fi încorsetat în patul procustian al unei definiții. Adică, haideți să iubim uneori metaforele și probabil că Iubirea, și-mi aduc aminte de ce spunea poetul - Mihai Eminescu, are parfum de floare albastră. Eu am constatat un lucru care m-a intrigat și probabil că și dumneavoastră o să fiți de acord cu mine, și anume că, pentru fiecare marcă de automobil, avem câte un termen. În schimb, pentru a desemna galaxia iubirii, avem un singur concept.

În continuare, aș vrea să vă vorbesc succint despre deosebirea dintre a te îndrăgosti și a iubi. Sunt lucruri foarte diferite. Ne îndrăgostim în momentul în care linia orizontului nostru nu ne mai satisface. Atunci evadăm din carcasa eu-lui și migrăm către celălalt. Ei bine, acest celălalt de care ne îndrăgostim va fi o persoană în jurul căreia va gravita o vreme, numai o vreme, întregul univers și va fi decretat ca un standard de perfecțiune. Deci, iată cât de interesant poate fi această metamorfoză care se naște. Și, desigur, în momentul în care ne îndrăgostim, semnăm cu niște lunateci, cu niște somnambuli. Oricum, nu suntem tot timpul într-o stare de trezire, de veghe, cum spun psihologii. Și mai este ceva: în momentul în care ne îndrăgostim, viața parcă pierde din ponderabilitate și acreală.

Mi-am adus aminte de un autor pe care iarăși îl stimez mult, este vorba de Pascal Bruckner, și binențeles citez din memorie, el spunea cam așa: ”În viața mea a coborât o verticală și pur și simplu un necunoscut mi-a sfâșiat viața în două. Aș vrea să mă întorc la mine fără să mă pierd.” E un amestec de plăcere și durere, de parfum și arsură. Acum, ca să intrăm și pe un făgaș foarte științific, vreau să vă spun că un studiu englez a constatat un lucru foarte interesant și anume: că atunci când privim poza persoanei de care ne-am îndrăgostit, pur și simplu în creier se activează centrii recompensei și vom avea o secreție a hormonilor de fericire, dopamină și endorfine. Deci, cred că vă dați seama de unde este combustia asta extraordinară în momentul în care ne îndrăgostim.

În continuare, foarte pe scurt, am să vreau să analizez care sunt principalii factori, care sunt principalele cauze care alimentează procesul îndrăgostirii. Mai întâi de toate, atractivitatea fizică. Haideți să nu o disprețuim. Vă rog să rețineți că frumusețea fizică a femeii este valorizată îndeosebi din renaștere, iar a bărbatului cam de prin anii '60. Certamente, frumusețea fizică a femeii este, dacă vreți, strategică, iar a bărbatului, i-aș spune eu, este facultativă. Și încă ceva, întotdeauna când ești un om frumos - și toată lumea care are acest dar știe acest lucru - ai niște avantaje. Nu numai dacă ești de gen feminin. Și anume, care ar fi avantajele? În primul rând, ești mai bine recompensat pentru munca ta. În al doilea rând, mai este o chestiune foarte interesantă, lumea te tolerează mai ușor atunci când greșești, chiar dacă ești în fața unui complet de judecată. Dar sunt și dezavantaje, pentru că întotdeauna există un revers și o față. Care este dezavantajul? Sigur că cineva care are un partener frumos e foarte mândru pentru că are această șansă, dar în același timp este pur și simplu frisonat de teamă că își va pierde acest partener.

Vă rog să rețineți un lucru foarte important, și anume că deranjamentele axiologice de care vorbim, și avem atâtea deranjamente axiologice în vremurile noastre, se datorează și faptului că realmente cultivăm în exces, cu foarte mult efort și bani, dimensiunea noastră fizică, care sigur nu trebuie neglijată, dar mai trebuie să ne ocupăm și de alte dimensiuni mai puțin perisabile care rezistă și dator la patina necruțătoare a timpului, de exemplu, mobilarea forului nostru interior, a dimensiunii noastre lăuntrice. Oricum, în ultima vreme, ne dezbrăcăm tot mai frecvent de prejudecăți și și de haine, seminuditatea și nuditatea ne agresionează vulgar și, pur și simplu, s-a pierdut acea taină, acel farmec al descoperirii intimității celuilalt. Mi-aduc aminte când eram studentă și atunci a apărut mini jupa, dar o mini-jupă decentă, nu ca acuma, un domn din anturajul meu mi-a făcut o poezie și o să vă evoc doar o strofă: ”Sunt prea multe picioare ca geometria lor să mai însemne ceva. S-a pierdut șarmul vântului indiscret care din joacă sau din glumă făcea realul mai cochet.”

Ei bine, vreau să vă spun că un studiu american a ajuns la niște concluzii care pe mine m-au speriat. Și anume întrucât acești stimuli care au o incidență erotică sunt atât de debordanți și uneori atât de agresivi și vulgari, s-a întâmplat ceva care ar trebui să ne pună pe gânduri. Și anume, a avut loc o blazare a privirii masculine și, sigur, asta se însoțește cu o serie de disfuncții a dinamicii sexuale, așa încât – atenție!, bărbații au nevoie de tot mai multe picanterii erotice pentru a se amorsa din punct de vedere sexual.

Aș vrea să vă mai spun încă un lucru: când vorbim de această dimensiune fizică, doamnele şi domnișoarele ar trebui să știe un lucru. E adevărat frumusețea fizică poate fi o armă de cucerire a unui bărbat, pentru că pur și simplu erotismul masculin se bazează foarte mult pe privire. Dar e o armă de cucerire, însă nu te ajută să şi păstrezi. Deci asta este una din marile constatări. Acuma vorbind despre vectorul sexual, pentru că și sexualitatea are un rol important în actul de îndrăgostire și, evident, și în cel de iubire, aici aș vrea să spun că, în mod categoric, nu trebuie nici să negăm și nici să ostracizăm sexualitatea care face parte din matricea primordială a ființei umane, trebuie să o respectăm, să fim responsabili, și aș spune eu, mai ales, nu trebuie să o vulgarizăm și, printre altele, cred că ar fi necesar să punem capăt sciziunii alienante dintre sex și iubire. Ele trebuie să meargă împreună, pentru că altfel, aș îndrăzni eu, sexualitatea care este devidată de sentimente se transformă, dacă vreți, într-un fitness nu este dormitor. Atât și nimic mai mult. Mai e ceva: democrația sexuală a glisat într-un libertinaj sexual care e îngrijorător. Și ați văzut destule știri la televizor, chiar am fost șocată de ce s-a întâmplat la o școală în Timișoara, nu de mult. Deci, activitatea sexuală se începe foarte timpuriu, din ce în ce mai timpuriu, chiar și sub 12 ani și poate că merge și mai jos. Apoi, prea multe cupluri încep să aibă un act sexual la prima întâlnire. Nu în ultimul rând, o serie de comportamente etichetate acum câteva decenii ca fiind perversiuni, acum țin de normalitate. Și nu în ultimul rând, un lucru iarăși foarte îngrijorător, ambele genuri au tot mai mulți parteneri sexuali. Freud spunea, Papa Freud, spunea că atunci când un cuplu este într-un act sexual, de fapt sunt prezente șase persoane. Două persoane reale și patru umbre. Și anume umbrele părinților fiecăreia dintre parteneri.

Mai apoi, literatura spirituală mai spune ceva interesant: atunci când avem un partener sexual, chiar dacă imediat după aceea ne despărțim, suntem branșați energetic șapte ani. Deci vă dați seama, dacă ai foarte mulți parteneri sexuali, cam ce încâlcitură energetică se întâmplă acolo. De asemenea, aș dori să vorbesc tot în acest context de un lucru care iarăși m-a șocat, și anume, se practică o exhibare sexuală absolut deranjantă. E suficient să vă dau un exemplu, și anume, în Cartea Recordurilor e considerată ca performanță când o tânără asiatică, în intervalul de 12 ore, a întreținut relații sexuale cu 251 de bărbați. Îngrozitor, nu? Și asta e performanță!! Deci, iată în ce decadență axiologică ne aflăm.

Acum, sigur nu vreau să prelungesc foarte mult această intervenție... Dacă ar fi să detectez, să identific cauzele îndrăgostirii într-un registru mai subtil, aș apela, desigur, la Carl Gustav Jung şi cu perechea lui de arhetipuri, anima-animus, anima este principiul feminin, animus principiul masculin. Deci bărbatul se îndrăgostește când animusul lui, care somnolează în inconştient, întâlneşte femeia care rezonează cu acest animus. Iar femeia se îndrăgostește atunci când anima ei, deci arhetipul ei inconștient, se pliază pe caracteristicile unui bărbat concret. Sigur aici ar fi o discuție mai lungă.

Vreau să vă spun că, din păcate, iubirea nu este veșnică. De fapt, nici iubirea nu este veșnică. Academicianul Pavelcu, pe care l-am avut dascăl și m-a condus lucrarea de doctorat de mult, avea o carte, Viața sentimentelor, în care vorbea de o dimineață a sentimentelor de o maturitate și de un cimitir al sentimentelor. Deci iată că avem și aici un cimitir. Ei bine, vreau să vă spun că în acest context, autorii consideră că îndrăgostirea durează doi ani sau maxim trei, aici e diferență între autori. Sigur, dacă este o idilă ascunsă, atunci se pare că durează mai mult. Și ce este de remarcat în toată această chestiune, e că în momentul în care îndrăgostirea se sfârșește, în acel moment vraja dispare. Eul, care a evadat din carapacea sa, revine și iarăși am intrat în proza vieții. E un moment de răscruce. Ce facem? Ne despărțim sau urcăm la un nivel superior, care este iubirea? Există o teorie, pe care am să vă spun pe scurt, foarte frumoasă, a lui Stendhal, teoria cristalizării, care surprinde o imagine suculentă a îndrăgostirii. Și anume, în momentul în care ne îndrăgostim, atribuim persoanei respective calități pe care nu le are. E fel ca și o crenguță uscată, abandonată într-o mină de sare, care se încarcă cu granule și în bătaia soarelui pur și simplu strălucește ca o diademă încrustată în diamante. Ei bine, când anii trec și rutina mușcă necruțător din relație, încep să sară granulele. Și există un moment când partenerii apar unul în fața altuia exact cum sunt, fără niciun fel de cosmetizare și dacă procesul continuă și nu se iau măsuri din partea ambilor, atunci apare un moment foarte trist, când partenerii și atribuie unul altuia și defecte pe care nu le au.

Vreau să vă spun că, în mod categoric, longevitatea unui cuplu, în opinia mea, depinde de numărul canalelor de comunicare dintre parteneri și de consistența acestor canale. Din punctul meu de vedere, ar trebui să se înceapă, ca o premiză, printr-o comunicare caldă, fluidă, în plan afectiv, pentru că dacă se începe cu parterul (așa am eu obiceiul să spun), adică cu o relație sexuală fără să fie glazurată cu iubire, pur și simplu recurgem la o simplă experiență epidermică, la o eșapare a preaplinului tensionar și, eventual, hormonal. Deci iată cât de importantă este și ordinea, nu numai calitatea canalelor, în plus categoric, în momentul în care apare și o comunicare în plan intelectual și spiritual, atunci avem toate șansele ca această relație să dureze, să dureze mai mult decât când nu apar aceste legături. Certamente, în îndrăgostire, afectivitatea primează. În iubire, afectivitatea e prezentă, dar e în tușe mai estompate, pentru că mai important e acum inteligența, comunicarea, iertarea.

Dragii mei, am avut o comunicare acum câteva săptămâni la un congres despre iertare. E atât de importantă iertarea și părintele ne poate vorbi aici multe ore despre iertare, inclusiv când ne îmbolnăvim. Când ai un cancer, totdeauna spune literatura, să te întrebi pe cine trebuie să ierți. Și, în general, când ai o boală serioasă, deci un un simplu guturai, ci e vorba de o boală majoră. Încă o chestiune foarte importantă: trebuie să înțelegeți că pe măsură ce se consolidează iubirea, practic sentimentele noastre se adresează unui om în integralitatea dimensiunilor sale. Deci, îl iubim deopotrivă pentru calități și defecte. Numai în îndrăgostire avem această tentație de a idealiza persoana. În iubire, când ea supraviețuiește și apare și supraviețuiește, îl iubim așa cum e. Și îmi place foarte tare ce a spus Nietzsche, că: ”Într-o dragoste adevărată, trupul este acoperit de suflet.” Și așa și este.

Și este un lucru pe care vreau să vi-l mai amintesc pentru că nu doresc să prelungesc prea mult această intervenție. Se referă la necesitatea ca partenerii diadei să îngrijească ce au dobândit prin iubire. Aici este un efort consistent, sistematic, care trebuie să vină din partea ambilor, pentru că, dragii mei, din păcate, relațiile afective, ca toate relațiile, se oxidează și, la un moment dat, ceea ce era cer, devine un simplu tavan, poate chiar jumulit de vreme. Deci este foarte important ca să veghem la această dimensiune și vreau să vă spun că există două premise foarte importante, asta o spune literatura, n-am spus-o eu, literatura de specialitate, și anume două premise care ajută ca o relație de iubire să dureze. Și anume, este vorba de complementaritatea psihică, adică ce înseamnă asta? Dacă unul din parteneri este un impulsiv, un agresiv, un coleric needucat, să aibă în preajmă un partener care e capabil de calm și care este capabil de echilibru în momentele stresante. În ceea ce privește coordonatele socio-culturale, aici e nevoie de o similaritate. Sigur, nu e obligatorie, se poate întâmpla și când nu sunt similarități, dar e mult mai ușor să obții durabilitate dacă ai aceste premise de similaritate socio-culturală. La ce se referă? Să provii din aceeași rasă, din aceeași religie, din același mediu de proveniență, să ai același nivel cultural, același statut profesional. Deci, repet, am întâlnit cupluri unde există o defazare, dar prin efort s-au putut depăși, însă, dacă sunt deja gata existente, sigur că lucrurile sunt mult mai ușor de realizat. Există un specialist important, Chapman, care furniza următoarele strategii pentru a asigura stabilitatea unei relații de iubire. În primul rând, să fii acolo atunci când celuilalt îi este greu și trebuie să-l susții. Să-i acorzi suficient de mult timp sau atenție. Deci nu ai alte lucruri și nici nu-l bagi în seamă, e ca o fantomă care bântuie prin casă. Nu în ultimul rând, să-i faci servicii care îi sporesc confortul de zi cu zi. Din când în când să-i faci daruri, nu neapărat trebuie să fie o mașină de lux - Doamne, iartă-mă!, o floricică - să țină minte sau să vadă că nu l-ai uitat și că afecțiunea ta este acolo. Vedeți, nu trebuie să umblăm la lucruri atât de sfidătoare. Iarăși e o alienare aici și n-are rost să continui. Și încă o chestiune: persoanele, diada, partenerii să-și ofere cât mai frecvent gesturi de tandrețe. Asta nu înseamnă neapărat sex, dragilor. Există o vârstă când sexul te-a părăsit. Este vorba de gesturi tandre, mângâieri, îmbrățișări, săruturi. Și o să vă dau și o cifră care cred că pe domni o să-i satisfacă. Deci, un bărbat care are obiceiul când pleacă de dimineață la serviciu să-și îmbrățișeze partenera, așa spune literatura, trăiesc cu 5,5 ori mai mult decât cei care nu au acest obicei. Deci iată un argument destul de serios.

Mai există un nume important și anume John Gottman, care e cotat unul din marile somități ale terapiei de cuplu și el oferă niște soluții. Știți care sunt? Simplu. El spune așa: în primul rând, trebuie să-i spui partenerului tot ce trăiești, gânduri, sentimente, fapte. Și un lucru foarte interesant, care pe mine m-a șocat: să nu găsești în afara cuplului tău un confesor căruia să-i destăinui lui mai multe lucruri decât îi spui propriului tău partener. Așa spune Gottman, nu știu, sunteți, nu sunteți de acord, este o altă chestiune. De asemenea, să fii foarte prudent atunci când ai tendința să-l umilești, este foarte erodant. Și nu în ultimul rând, să-ți cenzurezi la maximum critica. Tot literatura de specialitate spune că o jignire se atenuează, se vindecă cu cinci complimente. Ei, nu e atât de ușor să găsești cinci complimente imediat ca să repari pocinogul făcut.

Vreau să vă mai spun ceva, și încet - încet, mă apropii de sfârșit, și anume că viața noastră este formată din multe vârste, din multe anotimpuri, când personalitatea noastră se modifică, aici, sigur că este vorba și de o serie de nuanțe, un grad poate superior de maturizare pe care îl dobândim, așa încât să nu vi se pară șocant că de-a lungul unei vieți putem avea mai multe iubiri. Deci nu trebuie să condamnăm pe un om că are mai multe iubiri. Pentru că realmente suntem plurali în iubire. Am promis că nu o să prelungesc prea mult intervenția, încerc să mă apropii de final. Desigur că n-am încercat decât să vă sensibilizez la câteva aspecte care creionează galaxia iubirii. Aș vrea să rețineți că iubirea este, deopotrivă, suportul și aroma vieții la orice vârstă, începând cu penumbra intrauterină și mergând până la Marea Trecere și - aș îndrăzni eu să spun - dincolo de ea.

Vreau să vă spun că la vârsta senectuții, iubirea nu numai că este posibilă pentru că inima nu face riduri - poate avem cardiologi prin sală să ne spună - și este, dimpotrivă, indispensabilă la această vârstă, poate chiar mai mult decât la alte vârste. De ce? Pentru că, în pofida trădărilor trupului, în pofida asfințiturilor care sunt cu tine, totuși îți conservi sensul și bucuria de a trăi. Și aș mai îndrăzni eu să observ ceva: la vârsta aceasta, a senectuții, când semnalele, pulsiunile cărnii s-au mai estompat și dinamica hormonală s-a liniștit probabil de tot, cred că iubirile pot fi mai pure, mai profunde, mai subtile. Oricum, în stilul nostru de a iubi este încă o dată personalitatea noastră autentică, așa cum în fiecare perlă din șiragul pe care zeul vedic Indra îl poartă la gât și care, deci repet - fiecare perlă reflectă întregul univers. Și pentru a vă sensibiliza la rostul major al iubirii în viața noastră, am să evoc o parabolă care aparține lui Osho și anume: Într-o zi vine la un maestru un tânăr să-l întrebe care este calea spre Dumnezeu. Atunci înțeleptul îi răspunde: ai iubit vreodată? Tânărul speriat, nu, nu, nu, nu, eu nu mă țin de fleacuri din astea, eu caut pe Dumnezeu. Îmi pare rău, dragul meu, îi răspunde bătrânul înțelept, nu te pot ajuta. Du-te! Pentru că în absența iubirii nu există nicio fereastră care duce spre Dumnezeu. Iubirea este un dar suprem, o datorie sacră, care ne întreține ritmul liturgic al vieții și ne ajută să reconstruim taina Unului primordial. Eu doresc, în încheiere, să mulțumesc organizatorilor pentru această frumoasă seară, vă mulțumesc și dumneavoastră, tuturor pentru că rămân în aceeași speranță cu voi, că ”Lumina iubirii nu poate fi nicicând stinsă de întunecimile lumii.” 

Vă mulțumesc.”

Youtube

Palmares

         Bilanț succint de realizări, perioada 2012 - 2025.

     Cristea Aurora (Galați): 170 icoane pictate pe sticlă (fiecare din ele sfințită și donată/dăruită, niciuna vândută) - icoanele mele stau în cel puțin 130-140 case, restul fiind donate la biserici/mânăstiri, 5 mozaicuri - toate date, 3 picturi pe sticlă (dintre care un portret, un cap de leu și un buchet de flori) - date și ele, 2 picturi pe pânză în acrilic (dintre care un peisaj și un tablou cu un cuplu) - date și acestea - deci, NIMIC VÂNDUT, 5 cărți publicate, dintre care o nuvelă, un roman despre Holocaust, 91 eseuri și proză scurtă, apariții în 54 de antologii și 61 de reviste literare și 68 diplome de merit, distincții și premii, 3 interviuri (dintre care unul televizat la TV Galați în noiembrie 2018) și două publicate, 2 site-uri și un blog.

No comment

 

No comment

 

Picturi pe numere

 

         Prima pictură pe numere pictată de mine. Reprezintă... nici eu nu știu... cel mai probabil o poartă către Rai dacă privesc frumusețea peisajului. 

      Dăruită d-nei Pelin Tudorița, mama preotului Pelin Gabriel-Ioan de la Biserica Vovidenia din Galați.

          septembrie 2024

          A doua pictură pe numere, de data asta personalizată, și dăruită cadou de Crăciun. Îi reprezintă pe Corina și Călin Terțan - producătorii documentarelor de succes: ”Moartea... punct sau virgulă?”, ”Reîntoarcerea?” și ”0,1%?”.

                     

            decembrie 2024

          

Povestea unui jurnal de 23 zile de post terapeutic cu apă și urmarea...

autor Roryta

         Anul trecut priveam un filmuleț pe youtube cu o persoană care se ocupă cu cercetarea sufletului după moarte - subiect care, din întâmplare, mă pasionează. Într-una din emisiuni, invitat era un băiat relativ tânăr, pe nume Cezar Elisei, care susținea că a făcut nu știu câți kilometri pe jos, ținând post negru (cu apă) timp de 25 zile. 
          Zic în sinea mea: ”Alt nebun!”.
         Am trecut mai departe, dar gândul mi-a rămas totuși la el și mai târziu am revenit. ”Ce tot bâiguie ăsta cu postul lui? Ce mai vrea și ăsta?” Am intrat pe site-ul Asociației, am studiat, am plecat, am revenit, am plecat iară și iar am revenit etc. În cele din urmă m-am înscris pt runda din decembrie 2023. Numai că... între timp au intervenit alte chestiuni în viața mea și am renunțat. Nu a fost să fie atunci 🤷🏻‍♀️
          Gândul însă, îmi sfredelea mintea, așa că.. am făcut un pustiu de bine și m-am înscris anul ăsta (2024), pentru perioada 22 iulie - 1 august.
          Așadar, iată-mă la Centrul Social Cultural ”Sf. Paisie de la Neamț”. 
          Am venit cu speranța că mă voi vindeca în primul rând de hiperglicemie (menționez că NU am diabet). Totuși, de câteva luni bune glicemia mea niciodată nu a scăzut sub 100. Ba chiar aveam 114, 119... pe-aici. Având antecedente în familie (mama, cu diabet zaharat de tip II, căpătat pe fondul vârstei, nu altfel), mi-e teamă de diabet tocmai fiindcă știu foarte bine consecințele lui dezastruoase. 
         Prima seară când ajung la Mânăstirea Neamț, la Așezământ, înainte de a începe postul efectiv: iau sare amară la îndemnul organizatorului pentru prima oară în viața mea. Așa trebuie cică. Nu știu cât să iau și pun doi pumni într-un pahar de 400 ml de apă. Nu am cu ce să amestec, așa că bag degetul până la fund și încerc să amestec așa, dar o parte din apă mi se revarsă pe jos. Zic: Hai, frate, că beau mai mult așa sarea asta. Doar n-o fi foc!!! 
         Ei bine, A FOST! 😵‍💫
        Am băut sarea pe la ora 10 jumătate, iar pe la 3 noaptea m-am dus la baie. Am crezut că mor, cad pe jos, mi s-a făcut rău efectiv. M-am gândit: Dacă leșin, nici nu are cine să mă ajute, eu fiind cazată singură în cameră. (așa s-a nimerit!). Am stat jumătate de oră pe WC să-mi revin. Se învârtea toată baia cu mine și-mi venea să vomit. Cu greu - extrem de greu, m-am deplasat mai mult târându-mă, înapoi în pat. 
          La ora 5 dimineața, altă rundă, alt rău...
         Am semivomat verde... Scuze pentru amănunte, dar am vomat pe mine, că nu am avut cum să mă ridic de pe WC, așa de rău ce-mi era. Am jurat și JUR că NICIODATĂ NU VOI MAI LUA sare amară!!! Dacă aș fi știut ce voi păți, nu aș fi pus gura în veci și-n pururi. Aș fi putut face clismă sau să iau Fortrans pt curățarea colonului, la alegere. Am aflat ulterior că am avut alternativă. Too late!! 
         Pe la ora 7, când să mă trezesc de-a binelea, parcă mai îmi revenisem. Incredibilă capacitate a organismului de a se regenera singur, din senin!, mi-am zis uluită. 😮 Dumnezeu există!  
            Prima zi de post: relativ ușor să stai nemâncat. Nu-i bai!, zic.
           A doua zi: a venit doctorul. Mi-am luat glicemia: 120. Pfoaaa... Enorm! După o zi de nemâncat... La limită. Tensiunea (sunt ȘI hipertensivă!!) 13,8. Hotărâtă, încep să fac mișcare multă. Merg ca apucata oriunde apuc. Cezar zice: pt 18.000 pași aveți o ședință de masaj gratuită. Fac 18.000 pași. 
          A treia zi: A venit doctorul. Mi-a luat glicemia: 102. Tensiunea: 15,8. Îl întreb dacă să mai iau tratamentul pentru tensiune. Zice: luați jumătate de pastilă. Am luat jumătate de pastilă. Mațele îmi chiorăie de zici că e concert la mine în burtă. Mă cam chircesc, dar merg înainte, că doar de asta am venit. Prima ședință de hidrocolonoterapie. Am bila (colecistul) scoasă, deci nu are cum să iasă verde. În schimb, pancreasul meu e praf, săracul!!! Iese rugină pe bune din el, ca atunci când ai apa oprită câteva ore, iar mai apoi, când dai drumul la robinet, are o culoare câcănie și un miros borabil. Asta fiindcă nici nu l-am cruțat deloc, recunosc. Mi-am făcut de cap. Dulciuri, cozonaci, pandișpane, prăjituri, înghețate... la greu. Suma lor? 96,5 kilograme când am ajuns în tabără. Trebuia musai să fac ceva, nu se mai putea. Am luat taurul de coarne și am acționat venind la Tabăra de post.
          A patra zi: nu a mai venit doctorul, dar mi-am luat tensiunea cu aparatul de pe masă, din sala de conferințe: 15,9. Îi spun lui Cezar. Cezar: Mai așteptați până mâine și vedeți! Îl rog să aducă și testere pentru glicemie.
         La Mănăstirea Neamț sunt 2 tabere cu elevi de liceu. Sunt mulți, peste 50. Citesc pe câteva tricouri: A.T.O.R. (Asociația Tinerilor Ortodocși din România) Dorohoi. Sunt însoțiți de 4 preoți și pleacă cel mai probabil spre Zimbrăria din apropiere, unde am fost și noi de vreo 2 ori până acum. Un preot tânăr merge în față, al doilea pe la mijloc, iar ultimii doi încheie grupul. Cel din față este foarte înalt și foarte tânăr. Din când în când se întoarce către elevii gălăgioși și veseli din spate și strigă cu glas tare: Hristos în mijlocul nostru!!  De 3 ori.
        Iar ei răspund la lozincă cu un soi de parolă înscrisă pe sufletele lor tinere și nepervertite: Este și va fi!! Toți într-un glas, la fel de puternic, tot de 3 ori.
       I-am văzut prima oară de la balconul camerei. Efectiv, am izbucnit în plâns! Nu știu de ce. Emoția momentului a ajuns la limita superioară. Scena m-a făcut praf. I-am adorat în clipa aceea și i-am strâns în brațe in gândul meu pe toți. Sunt așa de minunați!! 🥰
            Doamne, tu mereu ești pe undeva, mereu ești pretutindeni!! 🥺
           A cincea zi: Dimineață mă duc la sala de conferințe și-mi iau repede tensiunea. Șoc! 11,6. What?? 😱Testerele pentru glicemie nu au apărut încă. Facem clisme în camere fiecare cum poate. 
          Dimineața asta m-am trezit că mă certam cu cineva de la o tavă de mici... Vaaii!!! 🙊 Micii fac cerc deasupra capului meu, ca o aureolă deasupra capului unui sfânt. Sunt Sfânta micilor! 🤦🏻‍♀️
         A șasea zi: Îmi iau tensiunea tot jos, în sala de conferințe. Pfoaaa.... AVIATOR, nene!!!! 12,7. Incredibil!!! De ani verzi nu am mai avut tensiunea asta. Am 53 ani și nu am mai avut tensiunea asta de cel puțin 6-7 ani. Am renunțat la tratament de tot. Între timp Cezar a adus testere pentru aparatul de glicemie. Îmi iau glicemia: 78. Am înlemnit cu aparatul în mână. Mă uit la aparat, îl întorc să văd dacă sunt bine puse bateriile, iau testerele să văd dacă sunt în termenul de garanție, verific acul dacă e bine înfipt. Totul pare să fie bine așezat.  Mirare pe capul meu. 🧐
            Concluzia: Dumnezeu există!! 🙏
          Că mi-am adus aminte: Iulian, psihologul de serviciu, în fiecare seară, de la 9, 9:30 ne pune - benevol!, să facem circa 10 minute de metanii, cu toate că în programă scrie jumătate de oră. Am făcut ori de câte ori a fost programul. Nu am sărit nimic fiindcă nici nu mi-am propus să sar ceva.
         A șaptea zi: Mă duc direct în sala de ședințe și verific din nou tensiunea și glicemia. Tensiunea la fel, glicemia: 73. Mă urc pe cântar: cu toți pașii mei făcuți zilnic (aproape în fiecare zi peste 18.000 pași, ceea ce înseamnă 15 km), am scăzut circa 3 kg. Îmi vine să plâng. 😫
        Adică tot chinul meu a fost în zadar?? Tot postul meu s-a dus pe apa sâmbetei. Am întrebat în stânga și în dreapta, din cei peste 120 de participanți la tabără: media 5, 6, 7 chiar și 10 kg. Eu, nimic!
           Cu toate cele 3 ședințe de hidrocolonoterapie, cu masajele viscerale, cu toate cele 3 ședințe de ozon, eu abia-abia am slăbit 3 kg. Incredibil de dezamăgitor!! 😭
         Încurajată de câteva colege din tabără mă hotărăsc brusc să continui, deși inițial nu aveam de gând să fac așa ceva. În consecință, trec cele 10 zile de tabără, ajung acasă și continui încă 4 zile. Total 14. Pe tot acest parcurs nu pot să spun că m-am simțit vreodată... SLIM. Adică tot balonată și grasă mă simțeam. În schimb, am slăbit 7 kg. Ei, parcă mai e cum mai e. Așa mai vii de acasă...Total: 90 kg. Tot mult, tot chiar foarte mult.  🤔
          Relativ vioaie, dar în niciun caz ca în prima săptămână în tabără când puteam să merg și 15 km pe zi fără să obosesc. Mi-e foarte tare somn. Mă trezesc în creierii nopții și mă foiesc în stânga și în dreapta ca un pui pe jar și nu mai pot să adorm. Mă duc la serviciu zombi, chiar dacă stau în fund pe scaun 8 ore. Important e că nu pot sta la orizontală. Nu am cum. La 5 p.m. când ajung, simt că mă târăsc mai mult  spre casă, deși am casa aproape de locul de muncă. Brusc încep să simt gust de sărat în gură, gust care a ținut mai bine de 10 zile. Foarte-foarte sărat de parcă cineva m-a așezat special cu limba pe un perete din sare din salină. Trebuie să mă spăl pe dinți de cel puțin 3-4 ori pe zi, fiindcă deja nu mai suport gustul. Combin apa plată cu apă minerală. uneori îmi vine să vomit. Au un gust de rahat amândouă. Nici nu mai știu cum să beau. Câteodată renunț de tot la a mai bea atâta apă... Colegii de la serviciu își comandă de mâncare șnițele, piftele, crispy pui, ceafă de porc la tavă, mănâncă fiecare ba de la Catering, ba de acasă. O împletitură de mirosuri de mi se face rău aproape. 
          Totuși!!!... 
         Ce Dumnezeu!!! 
      Suntem în data de 5 august deja. E postul Sfintei Marii... Mai am o săptămână de post, dacă ar fi să fie!, îmi trece așa, într-o doară prin cap.
        Aștept preotul să-mi sfințească casa, preot care vine lunea sau marțea de dinaintea Sfintei Marii. Și el ține post negru în zilele de sfeștanie, că așa e el: SFÂNT - la modul cel mai serios cu putință! Așa că mă uit pe calendar. Până pe 12 sau 13 când vine, mai sunt 7 zile. Adică să încep realimentarea acuma? Dar ce-ar fi dacă aș continua până vine el? Oricum vorbisem cu el să vină cu mult timp înainte de a mă înscrie în această tabără și știam că va veni într-una din cele două zile. Mă culc nehotărâtă în ziua 14 și mă trezesc hotărâtă în ziua 15: mai țin 7 zile. Doamne ajută-mă!!! 🙏🙏🙏
         Mirarea mea e alta însă: începe să mă doară spatele îngrozitor. De fapt, mă dor al naibii de tare plămânii. Fix aceleași dureri ca atunci când am avut COVID. Mă ține în spate o durere acută de două zile, de nici nu pot să respir aproape, apoi brusc, mă lasă durerile. What? 🫣 Ce-a fost asta? Nu știu și nici nu mai caut explicații. Merg înainte. Mă simt din ce în ce mai amețită, merg din gard în gard eu, care o făceam pe viteaza și zburdalnica. Nu, nu. Nu sunt nici pe departe așa. Când urc etajele și ajung la 2, inima mi-o ia la sănătoasa și am niște palpitații de am senzația că fac infarct din secundă în secundă. Apoi, se liniștește. Dumnezeu e cu mine! 🙏
        Să fac metanii? Iisuse Hristoase!! Nici vorbă! Păi, acuma dacă mă aplec la pământ, acolo rămân în veci și-n pururi. Metaniile mi-au sărit din cap la fel cum mi-au sărit kilometrii de mers pe jos.
         În sfârșit, preotul meu sfânt și drag mă anunță că vine marți. Așadar, dacă vine marți, pe 13, atunci eu de miercuri voi începe realimentarea. Asta înseamnă 22 zile de post terapeutic cu apă. Pe 14 încep realimentarea. Dar, ia stai așa! Mai e o zi de post, apoi pe 15, miercuri, e Sfânta Marie. Mă înec ca țiganul la mal? Serios? Adică pentru o zi, să stric eu tot postul? Cât mai e? O singură zi! Ia stai, frate! Țin și data de 14 august și aia e... fac 23 zile de post. Ceea ce am și făcut. Părintele a venit marți, pe 13, iar eu am mai continuat o zi. M-am lăudat lui că țin post negru. M-a privit îngăduitor. 🙈 Habar n-avea el câte zile am eu în spate de post cu apă... Ziua 21, 22 și 23 însă, mi-a fost atât de foame că aveam senzația că pot mânca un bou odată. 🤤
          Aiurea! Da' de unde!! Era doar senzația și foamea dusă la extrem. Ce zicea Cezar? Că după 10 zile poate să-ți aducă cineva și o friptură pe masă, că nu te tentează? Poate pe el, în niciun caz pe mine. În toată perioada de 23 zile, pe mine m-a tentat orice: începând de la covrigul cu mac pe care l-am zărit întâmplător în mâna unei tanti până la sarmalele de post de la mânăstiri. Să mor de poftă și altceva nimic. Dar eu...NU, NU! Ispita DA, DA, dar eu... BATMAN, BATMAN!! 😂
         Mă urc pe cântar: 13 kg date jos!!! 83 kg acum. Ei, așa parcă mai merge, frate!!! Mă uit în oglindă. Cam sfrijită, cam trasă la față, burdihanul meu - văzut dintr-o parte, a cam dispărut. Începe să mi se vadă talia. Waw!! Ce SLIM mă simt! 😅
         Prima zi de revenire: glicemie 61, tensiune 12,7. Mi-am pus într-o oală țelină, ceapă, usturoi, păstârnac - rădăcinoasă și pătrunjel - rădăcinoasă. Atenție, fato!!! FĂRĂ SARE, da? Să ne-nțelegem! 
         Bun... Nu de alta, dar am visat de câteva ori că am greșit că nu trebuia să mănânc cu sare o perioadă bună de timp, am mâncat și așteptam consecințele cu sufletul în gât. M-am trezit din coșmar transpirată... 😟 Greu, greu tare cu ceea ce e DUPĂ! Hai, cât timp ții post, nu-i bai. Nu mănânci, bagi în tine apă cum bagi într-o conductă și aia e... Știi una și bună. Ei... dar după?? Aici e aici! Trebuie să caști foooartee bine ochii și gura. Nu te arunci ca apucatul să-ți bagi capul în mâncare fiindcă poate fi chiar ultima ta masă din viața asta. Mare atenție! 
        În consecință, mă apuc să beau... zeamă, da, că nu poți numi altfel rahatul ăla de lături pe care ți-l faci ca să începi realimentarea. Gustul? 🤦🏻‍♀️ Oribil. Cât trebuie să bei? 1 Litru. Ce vorbești, Franț? Nu am fost în stare nici măcar 500 g să beau. Am băgat în mine apă, că aia știam ce gust are. În schimb, am sărit în sus de bucurie când am simțit lătura aia caldă. Frate, groaznică la gust, dar măcar era CALDĂ. Doamnee... mi-a fost atât de DOOOR  de ceva cald în burta mea, ca altceva. Dumnezeule mare, ÎȚI MULȚUMESC!! 🙏🙏🙏
        A doua zi de realimentare: glicemie 67, tensiune 11,6. Am luat jumătate din lăturile (scuzați expresia, dar altfel nu am cum să o denumesc, nu am...”inspirațiune”!) de ieri și le-am combinat cu lăturile pe care le-am făcut azi. Cam același gust de rahat, doar că am mai adăugat bostănel și morcov, că ieri nu am avut. Azi am luat și borș de putină. Luam 2 linguri de zeamă, apoi 2 guri de borș... Parcă a mers un picuț mai bine. 
          Apropo! Dumnezeu există! 🙏
        Uluitor organism: nu doar că nu-mi mai este foame, ba chiar nici zeama nu-mi mai vine s-o beau. Ca drept dovadă, am consumat mai puțin de jumătate, cam 500 g. Deci, în niciun caz 1 L. 
        Am văzut în piață flori. Mi-a atras atenția un trandafir roz, mare cât palma, absolut superb și pe deasupra și frumos mirositor. 😍 L-am cumpărat (10 lei) și m-am dus la biserică, la doamna de la lumânări: o super-drăguță și i l-am dăruit. 🌹 Floarea i-a luat piuitul, a căscat ochii cât farfuriile, apoi s-a înclinat reverențios și mi-a mimat din buze: M-ai dat pe spate! 
        💪 YES!! Asta și voiam. Mi-am atins scopul.
         Nu, nu vă gândiți că am făcut asta fiindcă am făcut postul de 23 zile. Nicidecum. Așa am făcut toată viața mea. Și acum la fel. O dată la două luni, când treceam pe lângă vreo florărie, luam cea mai superbă floare care mi se părea mie și i-o duceam fetei mele, copilă pe atunci, apoi adolescentă, acum adultă. S-a obișnuit, deși la început m-a tot întrebat de câteva ori la rând: Cu ce ocazie? Mereu îi răspundeam: Cu nicio ocazie. Cu ocazia faptului că ești copilul meu și te iubesc. Și te iubesc mereu. ❤️
        Îmi place la nebunie să fac cadouri, să-i uimesc pe cei din jur, să le văd fețele stupefiate, să-i văd uluiți de gesturile mele. Ador acele fracțiuni de secundă ale celor de lângă mine. Astea mi se par cele mai magice momente din viața mea. Și ca să mă pot bucura de ele, fac gesturi din-astea, șocante (desigur, doar pozitive!) foarte des, cam tuturor celor cu care intru în contact, mai devreme sau mai târziu. Trimit flori și altor persoane care-mi sunt dragi sau care m-au ajutat vreodată în viața asta într-un fel sau altul, în semn de recunoștință. Așa fac mai mereu, deci nu, nu e o noutate.
         M-am simțit și mă simt bine făcând asta! 😇
         Revenind... Am crezut că nu pot merge pe jos mai mult de 500 m, dar am mers binișor 9 km. Uimitor! Dumnezeu iar există! 😇 Ce m-oi fi mirând atâta?  Binențeles că există! 🤯
         A treia zi de realimentare: glicemie 68, tensiune 11,7. Parcă e ceva mai bine ca ieri. Am mai pus un pic de morcov în... oare există vreun sinonim la cuvântul zeamă?? - ca să nu-i spun chiar atât de urât: lături! - Doamne ferește, ce expresie plastică!, mă rog... chestiuța aceea cu gust de... ceva fără gust. Uluitor cât de bună e! 🤣🤣 Șoc pe papilele mele gustative care, brusc, încep să se dezvolte. Sunt ceva mai optimistă. 😇 
       Totuși... nu știu dacă sunt în regulă: plâng ca prostul din orice și mă impresionează chiar și o frunză. Dimineață m-am trezit plângând, cu gândul la Hristos. Mi-e foarte tare dor de tine, Doamne!!! Așa brusc, dintr-o dată. Am mai avut eu și altădată momente de-astea, dar acum parcă mi s-au părut mai abitir ca în alte dăți. ❤️❤️❤️
        Am revenit după o lună la tipa care-mi face terapie Bowen. Ați slăbit?, mă întreabă. Zic: Da. Cât?, continuă. 13 kg, continui și eu. Ați dat celulita jos! Ce dietă ați ținut? Simplu, direct și concis răspund la seria de întrebări șocante: Fasting. 23 zile de post doar cu apă. Știți că v-ați tonificat picioarele? Ați revenit la o formă normală a mușchilor, a pielii.
        Sunt uimită de ceea ce-mi spune. Nu mi-am imaginat încă ce face postul ăsta. Și, cel mai probabil, voi afla pe parcurs și altele. 
          Dumnezeu există, DA!! Și face El minuni chiar,  nu așa! 😯
         Am fost la cimitir, la ai mei. Când mă întorceam către casă, mi-a venit în minte (nu știu de ce, că doar nu-s băutoare de cafea! - chiar nu beau deloc-deloc!) un Cappuccino imens cu frișcă, cu topping de caramel, cu ciocolată...stând rece în fața mea într-un pahar înalt cu picior și umbreluță roz, micuță pe marginea lui. Am înghițit în sec și am mai luat o gură de... borș 🙈, asta ca să nu iau din nou chestiuța aceea ciudată la gust și culoare. Cred că aș fi în stare să beau o cisternă de Cappuccino, să fac eventual o baie în el... Hm? Oare s-ar putea? 😅😂 Mă pufnește și râsul de imaginația pe care o am. 🤣😂
           Încet-încet revin la normal. Evident că NU și la kilogramele date jos...
         Culmea e că eu...continui să slăbesc din ce văd și din ce simt. Sper să fie de bun augur! 
           Hai, Doamne, că tu poți! 
          Poți orice! 
         Fii stânca mea! (Psalmul 18).
         

         Cam asta ar fi povestea mea de 23 zile de post terapeutic cu apă și urmarea...
         Vă îmbrățișez pe toți! 🥰  Toți cei care ați încercat și ați putut, toți cei care ați încercat și n-ați putut, toți cei care v-ați simțit încurajați sau descurajați! Capul sus! Avem un Dumnezeu deasupra capului. 🤗
        Eu merg mereu in viață pe principiul că dacă cineva din lumea asta mare a putut un singur lucru, atunci orice OM poate. Dacă cineva a putut să țină post o zi - atunci orice OM poate. Dacă a putut ține două zile, atunci orice OM poate. Dacă a putut ține mai mult, atunci oricine va putea. Este vorba de puterea exemplului, este un exercițiu de voință, de disciplină mentală și spirituală, de ÎNfrânare - opusul DESfrânării, este vorba de ABSTINENȚĂ, de un soi de întoarcerea la matca primordială a divinității. 
           Curaj, dragilor! 👍Se poate!
       În fond, Iisus Hristos ne-a învățat ceva: Îndrăzniți, EU am biruit lumea! 
       S-o biruim și noi cu El în inimă și în gând, veșnic! De-a pururi cu Dumnezeu, în Dumnezeu, lângă Dumnezeu! ❤️
           Fiți cu toții binecuvântați! 🙏🙏🙏
          Cu dragoste de Hristos...
          

Părintele Viorel Popa de la Topraisar - Constanța

              

autor Roryta

          În clipa în care a început să cânte ”Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi...” am simțit un val, o energie invizibilă, ondulatorie, care a pornit din însăși ființa lui, din el, din pieptul său, s-a propagat ca o sinusoidă pe patrafirul roșu, întins peste capetele credincioșilor care stăteau în genunchi sau aplecați, apoi a venit ca un fulger prin degetul meu mare ce atingea acest patrafir, prin mâna mea întinsă care stătea agățată în aer, peste aceleași capete ale acelorași credincioși, a intrat prin brațul meu, a străbătut pieptul prin partea dreaptă pe deasupra și din dreptul sternului, a parcurs o jumătate din sânul stâng și s-a înfipt drept în inimă, fix, direct acolo, ca un pumnal, ca un cuțit ce a străpuns zidul meu invizibil pe care l-am considerat mereu invincibil, de nepătruns și cu care mereu m-am ”lăudat” toată viața. Am bravat eminamente cu el peste tot, în fața tuturor. În acea clipă, toată carcasa mea de sticlă groasă de câțiva metri, s-a făcut țăndări, s-a prăbușit cu o forță inimaginabilă mânată de un cutremur răscolitor în toată ființa mea, năruindu-se precum un castel de nisip. Căldura a început să-mi inunde toată ființa, m-am încălzit brusc, iremediabil și în aceeași clipă, instantaneu, mi-au apărut lacrimi mari în ochi, lacrimi transformate ulterior în hohote de plâns pe care nu le-am mai putut opri timp de câteva săptămâni. 
          Niciodată nu mi-am imaginat așa ceva.
         Nu m-am gândit niciodată că va veni cineva, cu harul lui DUMNEZEIESC, să-mi sfarme ”opera” din piatră construită cu atâta trudă de-a lungul zecilor de ani, în jurul meu. 
       M-am crezut invincibilă. Am fost atât de arogantă, încrezută, infatuată încât să cred că nimeni nu-mi va putea scoate la suprafață slăbiciunile, mândră că le-am îngropat adânc într-un loc uitat chiar și de mine, dar pe care unii oameni le-au cotrobăit și le-au adus la suprafață fără ca eu să-mi dau acordul. Am crezut că nimeni nu mă va mai face să plâng decât poate de furie, dintr-un orgoliu idiot ce mă caracterizează atât de bine, ori poate din oricare alt motiv, mai puțin duioșia, mai puțin mila ori iubirea.
         Cum?
      Cum, Dumnezeule, este posibil ca un OM, prin simpla lui prezență, să provoace un tsunami în sufletul meu? Cum este posibil ca un OM, prin simpla lui privire, să mi-L aducă pe Hristos în suflet atât de brusc și cu o asemenea forță zdrobitoare în stare să dărâme munții, să aducă un colț de Rai în inima mea? El nu e OM, nu e OM, este un SUPRAOM.
       Cine este, ce are și noi nu avem? Ce are el și eu, de exemplu, nu am?
       Cum e posibil să întâlnești un sfânt în viață? Să-ți pui o mie de întrebări și să-ți dai seama că la niciuna nu ai niciun răspuns? Cum e posibil ca doar privindu-te să-ți cunoască viața, problemele, cum e posibil ca acest OM să aibă atâta credință încât sufletele celor de lângă el să devină brusc transparente și el deja să știe cine ești, de unde vii și încotro mergi fără să te fi văzut vreodată înainte? Bunăoară, cum să te poți spovedi la un astfel de preot? Mi se pare inutil. Ce ai putea tu să-i spui și el să nu știe? Cred că nici nu aș îndrăzni să gândesc - și am căutat nici să nu gândesc deloc când am pășit pragul ”Cancelariei” lui, din teama de a nu întina momentul cu gândurile mele oribile, cu mintea mea dedată la orice altceva numai la cele sfinte nu, gânduri pe care el ar fi putut să mi le vadă - darămite să încerc să-i mai și spun ce păcate am, ce prostii am făcut la viața mea. 

        E ca și cum ai fi brusc în fața lui Hristos și tu ai încerca să-i explici Lui cine ești, ce ai făcut, ce gândești etc. Realizați zădărnicia? Ce ai putea să spui? Tot ce ai încerca să spui, să faci, să gândești devine brusc, inutil. Și atunci ce-ți rămâne? Sfiala, jena, neputința, rușinea și regretul. Nu-i așa? Doamne, ce ridicol!
       Dar să mă întorc... L-am privit foarte atent. M-am uitat lung la el, in jurul lui, în ochii lui, la părul lui, la energia și vibrația acestui om. 
        Nimic.
      Mă așteptam să văd ceva diferit, mă așteptam să văd o lumină în ochi, ceva special care să-l diferențieze de restul oamenilor, eventual o aureolă, cel mai probabil închipuită desigur, în jurul capului... nu știu, ceva, orice, din care să-mi dau și eu seama că am de-a face cu un OM ales al lui Dumnezeu. Nimic. Nimic din toate astea. Absolut nimic. Păi, nu degeaba se spune că nebănuite sunt căile Domnului și că doar Dumnezeu știe care sunt oamenii Lui și care nu. De unde să cunoaștem noi așa ceva și mai ales eu?
        Preotul nostru, Viorel Popa, de la Topraisar, este cât se poate de normal. Așa mi s-a părut mie, cel puțin. Nu are nimic spectaculos în el. Nici în privire, nici în energia sa, în vibrația lui, nici în comportament... nimic care să-l diferențieze de ceilalți oameni. Poate doar faptul că miroase puternic a tămâie când trece pe lângă tine.
          Și totuși...
          Este atât de diferit.
      Și totuși... are atât de multă pace în inimă, atât de multă căldură, atâta iubire pentru fiecare din cei care ajung la el, că nu ai cum să pleci la fel cum ai venit. Nu ai cum. Și nici nu trebuie.
        Omul ăsta, pe care eu nu l-am văzut diferit, este atât de diferit de toți... Transmite forță, transmite pace, dragoste, iubire încât îmi imaginez cum inima sa este imensă, până la cer și înapoi. Acolo încap toți, cu mic, cu mare, tânăr, bătrân ori copil, bărbați, femei, bebeluși... Pe fiecare în parte îi ia, îi îmbrățișează, îi ia de gât, le dă câte o sărutare pe frunte și o binecuvântare. Îi binecuvântează pe toți și se roagă pentru toți, punând mâinile pe capul tuturor.
        Este un sfânt coborât direct din cer, pe verticală.
    Cel mai probabil așa era și Părintele Arsenie Boca, cel considerat Sfântul Ardealului, ale cărui două fotografii stau în ”Cancelaria” părintelui Viorel, așezate la loc de cinste, pe măsuță, una lângă alta. Cel mai probabil așa era și Sfântul Nectarie, cel care vindeca pe toți cei din jurul său, prezent și el în ”Cancelaria” părintelui Viorel, undeva sus în dreapta, pe peretele din față.

      Oriunde se deplasează acest OM aduce bucurie, pace, liniște și multă iubire.  Este înconjurat de toți cei mulți, toată lumea îl iubește și se ține scai după el oriunde s-ar duce, ca un adevărat alai. Nu-i așa că scena seamănă foarte bine cu cea din filmul lui Zeffirelli? Doar acolo mergea Cineva mereu înconjurat de lume... un Binefăcător, un Învățător.
        Cum poate fi așa? Cum?
       Mereu m-am întrebat. Îmi doresc să pot fi și eu așa, să dăruiesc lumină, dragoste și binecuvântare celor din jurul meu. Oh, Doamne, ce vise! Eu nu sunt în stare să-mi luminez propria cărare, darămite s-o luminez pe alta! Ce glumă bună! Ca să poți lumina pe cei din jur, trebuie ca tu însuți să ai acea lumină deja, să fii deja lumina însăși, ca să-i poți ajuta pe alții. Dar când tu ești un întuneric opac, amorf... ce lumină visezi? Când știi bine că nu ești decât un grăunte de praf pierdut prin univers și prin propria-ți viață, de unde vrei atâta lumină?
       Am zis că gata, nu mă mai duc la Topraisar. Am fost. Am văzut despre ce e vorba, am cunoscut acest minunat OM, am obținut ceea ce voiam. Să dau ochii cu un sfânt în viață. Gata! E cazul să mă opresc. Corect!
       Asta era înainte de a-l vedea pentru a doua oară în viața mea, binențeles.
     Când am ieșit, am știut exact că mă voi duce și a treia oară în mod cert. Acum sunt convinsă că va mai exista și o a treia și o a patra oară și o a cincea... cine știe? Atât timp cât voi simți nevoia să fac acest lucru.
     Acum știu unde pot găsi bucățica de Dumnezeu pe care s-o pot înghiți mereu, ca un medicament, atunci când simt să mă pierd: la Topraisar, la părintele Viorel.
        Binecuvântat mereu să fii, părinte!
       Ești raza mea de soare, ești puntea mea de legătură cu Hristos, ești colacul meu de salvare. Ești, de fapt, un cadou făcut de Însuși Iisus Hristos pentru noi toți, pentru partea asta de sud, sud-est și nu numai, a țării noastre. Ești un dar divin făcut românilor din iubire hristoșească, dacă mi se permite din nou termenul. 
     Acum știu că atunci când am ajuns la tine prima oară, știu că l-am întâlnit cu adevărat pentru prima oară în viața mea pe Însuși Dumnezeu.

      Fii binevenit mereu în sufletul și rugăciunea mea! Deja te-ai cuibărit bine în sufletul meu și te-ai lipit de el pe vecie! 
       Dumnezeu să-ți ajute ție, mie, dar și nouă, tuturor, că doar de aceea ai fost trimis pe pământ cu țintă atât de sigură: să ne ajuți și să ne salvezi! 

        Să-ți fie viața o eternă binecuvântare! 

        Mulțumesc din inimă și un adânc Amin!

                  youtube

                  noiembrie 2023

Mozaic cu pietre - portrete

 

                                  Mozaic cu pietre - portret făcut de mine.

                              Mioara, la aniversarea din 08.07.2023 - 58 ani.

                                    La mulți ani, frumoasă verișoară! 😘

                                    Mozaic cu pietre - portret făcut de mine.

                              Crin, la aniversarea din 15.07.2023 - 64 ani.

                                    La mulți ani, draga mea verișoară! 😘

                                    Mozaic cu pietre - portret făcut de mine.

                           Părintele Viorel Popa de la Topraisar, Constanța, 

                                    la aniversarea din 12.05.2024 - 41 ani.

                                              La mulți ani, părinte! 🤗

                  Și cel mai important personaj din Universul știut și neștiut.

               Dăruită cu dragoste de Hristos, recunoștință și nesfârșită prețuire părintelui Viorel Popa de la Parohia Topraisar din Constanța. 

                                        Mozaic cu pietre - decembrie 2023

          Iar acesta este pentru mine și nimeni altcineva!!!

         O copie mai micuță a celui de sus - august 2024

No comment

 

No comment

 

Sfântul Serafim de Sarov

         

          Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sfântul Serafim de Sarov.
          Dăruită părintelui Gherghe Mihai (Biserica Mavramol - Galaţi), cu ocazia                                                          Crăciunului 2021.

          Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 17 cm, L = 22 cm (format A5).

          decembrie 2021

 

Sfântul Efrem cel Nou

 

          Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sfântul Efrem cel Nou.
          Dăruită unei colege de la Guvernanța Întreprinderilor, pe nume Monica Stoica.
       
          Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 17 cm, L = 22 cm (format A5).

          octombrie 2021

          Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sfântul Efrem cel Nou.
          Dăruită unei colege pe nume Stoian Mihaela.
       
          Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 17 cm, L = 22 cm (format A5).

          iulie 2025

Scântei din divin

 

autor Roryta

În noaptea ce răsare și-n stele care pier

Se vede Luna plină, un splendid giuvaier

Un bec ce luminează pe fruntea obosită

Cu grijă și mâhnire adesea pardosită.

 

Ridică-o clipă ochii spre bolta cea cerească

Nu te lăsa învins de temerea lumească

Că dincolo de lume și dincolo de moarte

Există o altă viață și nu e prea departe.

 

Se spune din străbuni, din vechile răstimpuri

Că duhurile noastre din mii și mii de timpuri

Străbat tot Universul și ne șoptesc în gând

Că vii suntem mereu și nu murim nicicând.

 

Suntem fii ai Luminii și suntem o Creație

Scânteie din divin în orice respirație

Născuți pentru a învăța și pentru a iubi

Cu tot ce e frumos a ne împodobi.

 

Din noaptea ce răsare, din stelele ce pier

Din galaxii adânci și pline de mister

Se vede o lumină, un astru luminos

E semnul cel mai sfânt, lumina lui Hristos

 

Care coboară-n suflet, senin și delicat

Cu Dumnezeu s-avem un duh purificat

Să ne-mpăcăm pe veci, să fim nemuritori

Locuitori în Rai, etern moștenitori.

 noiembrie 2020