20 octombrie 2012 | By: roryta

Recenzie Aurora Cristea - Povestea Danei

Aurora Cristea, Povestea Danei, 


Editura Online ,,Sămănătorul Tismana”, Tismana, 2012, 47 p. 

Recenzie de Iuliu-Marius Morariu și Silviu-Aurelian Jimborean 

http://samanatorul.blogspot.ro/2012/10/morariu-jimborean-recenzie-aurora.html

         Era tehnologiei și a raționalismului secular și post-modern pe care o traversează umanitatea și ai cărei componente, adesea involuntare suntem, ne pune în față, în viața de zi cu zi, episoade de o complexitate și gravitate aparte, fapt ce reliefează acuta lipsa a unor baze axiologice de natură mistic-creștină.
        Un astfel de caz, bogat în semnificații și de o profunzime aparte, ne transpune, ce-i drept, într-o manieră parcimoniacă, autoarea gălățeancă Aurora Cristea, proaspătă debutantă semănătoristă. 
        În microromanul intitulat ,,Povestea Danei”, scriitoarea reușește să-și transpună cititorul mod succesiv în câteva situații aparte, de la cea a fetei îndrăgostite și până la cea a decesului provocat de avort. Meritul autoarei constă în frumusețea descrierii unei biografii finalizate trist, adesea întâlnită în societatea noastră (cu regret spun asta), într-un limbaj frumos și accesibil ce face lectura plăcută, reușind totodată să transmită atât zbuciumul adolescsntei, cât și trăirile celor din jur. 
         Opera, dotată cu un personaj eponim, după cum ne arată și titlul, este divizată în opt capitole, ale căror titluri rezumă conținutul fiecărei subunități, transmițând totodată și aspecte ale mesajului lor psihologic: ,,Incredibila forță a morții”, ,,Copilăria”, ,,Iubirea”, ,,Deziluzia”, ,,Revolta”, ,,Împăcarea”, ,,Cotitura vieții”, ,,Înmormântarea”. Lucrarea debutează, asemenea altor autori celebri, precum Marcel Proust, prin descrierea unui eveniment cu rol de portal, care acționează emoțional asupra naratoarei, declansând un șir de amintiri cu privire la defunctă. Frumusețea, cursivitatea și profunzimea istorisirii sunt evidențiate prin utilizarea persoanei întâi, ceea ce dă o notă de veridicitate și autenticitate, făcând din scriere un roman al experienței. Mizând pe acest fapt, precum și pe peisajul citadin și pe drama psihologică profundă, romanul ar putea fi încadrat fără teama de a greși în modernism sau, de ce nu, datorită intrigii complexe și cu profunde implicații morale, post-modernismului. 
        Povestirea în ramă, pornită de la motivul morții, care se desfășoară, dacă avem în vedere începutul și contextul, într-o evoluție cronologică nefirească, dă totodată și o oarecare simetrie romanului, care începe și se sfârșește cu moartea personajului principal. În ceea ce privește numărul personajelor, acestea, probabil și datorită numărului lor restrâns, sunt portretizate din punct de vedere moral, cu profesionalismul unui pictor renumit. N-aș îndrăzni să afirm că există în chip vădit influențe balzaciene, însă, la o analiză mai atentă, s-ar putea insinua faptul că, Eugen, de exemplu, reprezintă tipul profitorului sau al tipului imoral, în timp ce Dana l-ar putea reprezenta pe cel al fetei credule. 
         Atât creionarea portretelor personajelor actante, cât și desfășurarea intrigii însăși, sunt posibile datorită îmbinării armonioase a două procedee artistice: descrierea și dialogul, pe care autoarea le îmbină impecabil (cu mici excepții), reușind să creeze o operă cu certă valoare beletristică. Lor li se adaugă cu cinste și monologul interior, ce surprinde adesea zbuciumul naratoarei care se gândește la drama defunctei. Între ele însă, cea mai de seamă este descrierea, care reprezintă apodictic un atuu al scriitoarei. Aceasta reușește să alăture adesea expresii uzuale sau chiar arhaice, altora neologice, într-o simfonie care încântă atât auzul cititorului ce posedă ureche muzicală, cât și privirea și simțirile lăuntrice. 
        Dat fiind rolul descrierii, după cum era și firesc, în cadrul lucrării apar o multitudine de imagini de natură auditivă, vizuală sau olfactivă, care sunt folosite adesea și cu funcție hiperbolizatoare. Astfel, atunci când Dana pleacă din casa lui Eugen în urma discuției avute cu soția acestuia, întreaga natură este descrisă ca un inamic al eroinei, căpătând puteri supranaturale și fiind personificată: ,,Orizontul părea ca un tăvălug ce se prăvălea peste ea, zdrobindu-i visele cu violență fulminantă, soarele se întuneca cuantificat, iar căldura sufletului se scursese din ea asemenea apei deșertice desecate de firul mărunt al nisipului, pe cât de pervers, pe atât de primejdios”( p. 25).1
        O altă descriere frumoasă, ce-i drept, cam concupiscentă însă, regăsim și în cadrul episodului întâlnirii, când naratoarea prezintă atât de sugestiv primul lor sărut: ,,Apoi, într-o dorinţă de nestăvilit, îşi apropie buzele din nou de buzele ei, le străpunse cu experienţă încătuşarea şi-i vârî adânc limba înăuntrul gurii, jucându-se pasional cu limba ei, întorcând-o, sugând-o, pipăind-o şi mângâind-o. Buzele lui cărnoase şi lacome se jucau cu buzele ei inerte, iar limba urmărea când traseul mărginaş al conturului, când explorarea în străfundul umed al interiorului”. 
        Mai apoi, la finalul operei, atunci când descrie procesul înmormântării, naratoarea realizează din nou o sinestezie de imagini artistice, descriind parcă antitetic micimea bisericii în contrast cu sicriul lung și îngust ce adăpostea cadavrul: ,,Biserica micuţă din cartier părea mai sumbră decât de obicei, adăpostind în întunecimea-i caracteristică, un sicriu lung şi îngust ce trăda silueta subţire şi foarte înaltă a Danei” (p. 41). 
        Dincolo de aceste aspecte extrinseci însă, savoarea creației literare este dată de profundul mesaj moral. Descrierea fetei persecutată de părinți, muncitoare, silitoare, dar totuși prostuță și credulă, care încape pe mâinile lui Eugen Diaconescu, a situației ei familiale, dar și a dramelor sale lăuntrice (am preferat pluralul, întrucât consider că o dramă lăuntrică o constituie și situația ei din familie, abia după ea urmând idila), este realizată impecabil, într-o manieră care l-ar face gelos atât pe Freud, cât și pe ucenicul său Yung sau pe mai junele piramidalist Masslow. În chip subtil, biografia sugerează parcă faptul că anumite temeiuri ale problemelor Danei ar proveni din violența cu care a fost tratată în copilărie. Necesitatea afecțiunii maternale și paternale, împlinită parțial în relația ei cu prietenele Cristina, Carla și Magda, se împlinește în chip plenar în relația ei cu Eugen, care însă nu se dovedește cel mai potrivit om pentru acest lucru, astfel că ea se transformă într-o manifestare imorală și vicioasă, al cărei principal vinovat este el. 
       Finalul operei, probabil din dorința de a stimula imaginația lectorului, este unul indecis, lăsând să planeze misterul și suspansul asupra întregului eveniment. Ce-i drept, cam tern, naratoarea pare a-l incrimina pe Eugen, fără a se pronunța în chip ferm asupra sa, și lăsând totodată să planeze o urmă de vinovăție și asupra fratelui Costel și a mamei, bolnave din cauza fiicei, care ar fi putut-o sfătui să avorteze. 
        Lucrarea conține astfel suspans, idilă, dramă, elemente care o recomandă cititorului dornic să-și ostoaie setea de literatură. Ea mai cuprinde însă și un profund mesaj moral, ceea ce face din ea o operă utilă și din acest punct de vedere. Invităm astfel devoratorii de best-selleruri, dar și iubitorii de beletristică de calitate să treacă pragul Danei și să-i descătușeze drama dintre coperțile romanului. 


[1] Demnă de remarcat este aici și frumusețea și plasticitatea comparațiilor succesive, ce descriu de fapt, prin prisma naturii hiperbolizate și personificate, zbuciumul lăuntric al Danei.



CEZARINA ADAMESCU - recenzie Aurora Cristea, “Povestea Danei”

VOCILE PROZEI. POVEŞTI DE VIAŢĂ

Aurora Cristea, “Povestea Danei”, Editura online “Semănătorul” Tismana, Octombrie 2012


http://samanatorul.blogspot.ro/2012/10/cezarina-adamescu-recenzie-aurora.html
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/10/cezarina-adamescu-recenzie-aurora.html

          Jocul de-a viaţa, jocul de-a moartea. “Jocul vieţii şi-al morţii în deşertul de cenuşă” – se intitula o piesă de teatru, de fapt o parabolă, după Horia Lovinescu, a existenţei primilor oameni, Cain şi Abel, cei doi fii ai lui Adam după ce acesta a fost alungat la Răsărit de Eden şi silit să muncească, să-şi ducă existenţa. Viaţa – cu ispitele şi bucuriile ei este foarte fragilă. O clipă de neatenţie e de ajuns ca ea să se frângă. Însă viaţa celor care nu au venit încă pe lumea aceasta este adeseori pusă în primejdie, chiar de cei care i-au conceput. E urât să lupţi şi să iei viaţa cuiva. Dar, cu atât mai cumplit este, să iei viaţa propriului tău copil care nu poate cu nimic să se apere. E de-a dreptul monstruos. Puţine animale îşi devoră puii şi acelea, doar atunci când le simt slabe, neputând să facă faţă deşertului sau junglei pe care o au de străbătut şi nici să-şi procure hrana necesară. Dar şi acestea îşi apără puişorii de atacatori şi doar în ultimă instanţă îi sacrifică. Însă mai curând se autosacrifică, lăsând loc puilor să trăiască. E o lecţie a vieţii pe care o învăţăm de la animale. 
        Cum de s-a pervertit viaţa şi spiritul omului într-atât, că femeile ucid pe timpul vieţii lor, 20-30 de feţi nenăscuţi, fără să aibă nici cea mai mică tresărire? Li se pare firesc să procedeze aşa, pentru că, se justifică ele, n-ar avea cum să-i crească. 
        Despre viaţa intrauterină a fetuşilor s-au scris mii de cărţi şi s-au făcut zeci şi sute de filme documentare. Despre clipa concepţiei, despre momentul când copilul capătă suflet, iarăşi s-a vorbit. 
        Ca şi despre milioanele de femei care şi-au pierdut viaţa în urma unui avort spontan. Nu mai e nevoie de adăugiri. 
        De ce a ales scriitoarea Aurora Cristea să scrie despre un astfel de caz în zilele noastre, când, planyngul familial este în vogă şi totul e astfel planificat încât nu mai rămâne nici un pic de loc libertăţii umane ori moralei creştine, este un adevărat act de curaj. Foarte multe femei ar zâmbi maliţios sau ar râde de-a binelea, la auzul unui astfel de subiect bătătorit în toate filmele, piesele de teatru, prozele lungi şi scurte, poeziile şi întreaga artă. 
      Cu toate acestea, subiectul nu este epuizat. Dacă ne mai mişcă acest gen de literatură, înseamnă că nu suntem cu totul abrutizaţi, pervertiţi, pierduţi sufleteşte. Mai există o mică speranţă pentru om, un fel de luminiţă care pâlpâie firav, ca să ne facă să înţelegem că viaţa nu ne aparţine, ea ne-a fost dăruită şi nu avem dreptul să abuzăm de ea, să ne batem joc, să o socotim la cheremul şi cheful nostru. 
      Evenimente neaşteptate îl pot pune la un moment dat pe om în situaţii aproape fără ieşire. La cumpăna dintre viaţă şi moarte – reflecţia asupra propriei existenţe se profilează ca pe un ecran, obligându-l să-şi regândească şi să-şi reconsidere propriile atitudini de până atunci. Dacă balanţa înclină spre viaţă, aceasta va fi o învăţătură straşnică asupra viitorului. Dacă nu s-a reţinut nici o pildă, nici o învăţătură, înseamnă că experienţa nu a avut efectul scontat. Din toate poate omul să înveţe. Dar mai mult învaţă din propriile încercări. 
       Autoarea începe în chip neaşteptat cu sfârşitul, relatând scena în care, prietena ei Dana este dusă de urgenţă la spital în stare cât se poate de gravă. Avea să moară peste puţin timp în urma unei complicaţii legate de avortul pe care-l făcuse. 
        Povestea Danei reprezintă unul din acele mii de cazuri din care, fiecare poate trage învăţăminte. 
       Şi totuşi, asemenea „poveşti” sunt în ziua de azi, atât de frecvente încât au devenit mai mult decât un mod de viaţă şi nimeni nu se mai miră. Întâmplări care au căzut în banalitate. În faţa scenariului, susţinut alert, cu un dramatism aproape insuportabil, cititorul nu poate avea decât o singură atitudine: de a citi mai departe, deşi autoarea anticipează finalul. Asemenea subiecte nu plac nimănui. Ele-ţi amintesc de nenumăratele erori ale vieţii, cărora nu le-ai dat prea mare atenţie, până la ziua scandenţei. Doar în momentele de răscruce, lucrurile ies în evidenţă. De cele mai multe ori, tributul e prea mare, de nesuportat, cu atât mai mult cu cât, nu se mai poate îndrepta nimic. 
      Pornind de la acest moment dramatic, autoarea începe derularea poveştii Danei, încă din primii ani ai vieţii, într-un fel, ca o justificare a greşelilor ei. Suntem martorii copilăriei acestei femei dar şi, implicit, a eroinei, Carla, cea care povesteşte întâmplările. Vocea auctorială se face auzită la fiecare scenă sau frază, comentând evenimentele. 
        Autoarea are un dar deosebit de a creiona caractere. Părinţii Danei sunt evocaţi cu lux de amănunte. Un oarecare fior nostalgic este prezent permanent şi aceasta şi pentru că, anii trecând, autoarea se vede în oglinda copilăriei şi a adolescenţei, care nu diferă cu mult de cea a tuturor copiilor acelui timp. Atmosfera tulbure, apăsătoare din casa Danei, faptul că a avut o mamă mai rigidă, predispusă bârfei cu vecinele de bloc şi un tată căruia îi plăcea mult păhărelul şi scandalurile se ţineau lanţ, au făcut-o să se simtă oarecum stingheră în propria familie. Curând a venit timpul despărţirii de familie şi traiului pe cont propriu. Conflictul între generaţii nu a întârziaat să apară şi să-i îndepărteze şi mai mult pe copii de părinţi. 
       Desprinderea de familie nu a fost, însă, cel mai fericit eveniment din viaţa Danei. În noua ei adresă, la prietena sa Cristina, a văzut şi trăit aceleaşi momente de scandal, violenţă domestică, verbală şi comportamentală pe care credea că le lăsase definitiv în urmă. În această ipostază, de martoră a nefericirii prietenei, n-a fost deloc nefiresc să-şi caute iubirea, sperând că în braţele iubirii va avea şansa să uite de copilăria nefericită şi de familia ei cu probleme. Capitolul al treilea se referă chiar la acest nou eveniment din viaţa Danei. Aurora Cristea este o prozatoare care-şi caută încă mijloacele de expresie. Naraţiunile ca şi dialogurile ei sunt simple, cu economie de figuri de stil, sunt realizate pe principiul autenticităţii evenimentelor. Închipuirea joacă un rol aproape inexistent. Cu toate acestea, povestea curge lin, precum o apă spre revărsare. 
      Viaţa studenţească a Danei aduce noi cunoştinţe şi prieteni. Întâlnirea intempestivă cu un bărbat enigmatic avea să-i schimbe cursul vieţii. Jocul seducţiei începuse, iar adolescenta intră în el inocentă dar curioasă de ce avea să urmeze. 
       Relatarea primei întâlniri cu bărbatul misterios ar putea servi drept exemplu în ceea ce priveşte pericolele care s-ar putea ivi, pentru fetele care se avântă în relaţii cu bărbaţi nepotriviţi, încă de la prima întrevedere. Şi aici, povestirea capătă un oarecare ton didactic şi chiar moralizator. Mesaje subliminale, mesaje SOS, răzbat din toate frazele, aproape că simţi palpabil primejdia pentru ca mai apoi, să-i poţi replica unui interlocutor invizibil: Ha, ţi-am spus eu că e periculos? 
        Chiar şi eroina poveştii intuieşte primejdia şi are tendinţa să fugă: „Neîncrezătoare, ridică privirea către ochii lui negri, pătrunzători, căutând siguranţa de care avea atâta nevoie. Nu o găsi. Ba mai mult, prezenţa lui îi crea o stare de nelinişte, ca un fel de autoapărare menită să-i pună în alertă toate simţurile ce părea că o copleşesc”. (...) Familiaritatea lui îndrăzneaţă îi crea un disconfort vizibil Danei şi, în clipa aceea, ar fi vrut să o ia la sănătoasa, să-l lase singur bâiguind planuri ştiute doar de el. Atracţia însă, vizavi de acest bărbat fatal, era prea mare ca să poată da curs raţiunii. Inima ei îi poruncea altceva decât mintea”. 
      Interesante sunt şi stările sufleteşti prin care trece Dana, imediat după ce bărbatul plecase din cafenea. „Simţea o sfârşeală în proprii muşchi ai mâinii şi şi-ar fi dorit ca în acel moment să fie undeva departe, să arunce cartea aceea de vizită şi să-şi continue viaţa searbădă şi banală de până atunci. Intuia, ştia, ghicea că acesta este doar începutul, că ceva în viaţa ei se va schimba şi că avea să-şi continue drumul pe o altă cărare decât cea la care se gândise până atunci, dar nu avea puterea de a se opune, nu dispunea de forţa de a curma din rădăcină mica tulpină a necunoscutului ce se prefigura în buchetul vieţii sale. Gândurile nu-i dădeau pace şi fără să vrea, se simţea atrasă de acest bărbat necunoscut ce intrase samavolnic în viaţa ei, fără să ceară voie, fără ca ea să consimţească, fără să-şi propună şi fără să-şi dorească. Dar privirea aceea pătrunzătoare, ochii lui negri ca două mărgele şi masculinitatea transmisă prin toţi porii o atrăgeau mai mult decât ar fi trebuit. Constituţia lui fizică, aerul de bărbat cu experienţă care le ştie pe toate şi stilul său de abordare o ameţeau de plăcere, o făceau să se înfioare şi să transpire abundent în prezenţa sa”. 
       Şi în sfârşit, autoarea vine cu cheia acestei întâmplări care s-a sfârşit cu decesul Danei, anticipând într-o mare măsură deznodământul: tânăra era „atrasă de magia hazardului”. Prinsă în această magie seducătoare, fata este cucerită de bărbatul cu experienţă, fermecător şi versat, dar care ascundea o taină: era căsătorit şi tatăl unui copil. Ca orice poveste de iubire, şi aceasta a avut un început, un moment de maximă împlinire, urmând, inevitabil, deziluzia, sfârşitul. Nimic nou. Toate poveştile de iubire sfârşesc la fel. Capitolul IV al cărţii, tocmai despre aceastză deziluzie relatează. Aflarea adevărului despre bărbatul vieţii ei are efectul unui duş cu electricitate. 
       Cuvintele despre dragoste sunt aproape truisme. Dragostea provoacă suferinţă – e un adevăr care nici nu mai trebuie demonstrat. E ca o Lege a lui Murphy, unul din paradoxurile sale: cu cât dragostea e mai puternică pentru unul, cu atât va provoca mai multă durere. Capitolul V, intitulat „Revolta” demonstrează acest adevăr. 
      Cartea mai conţine câteva adevăruri care ar trebui să dea de gândit. În primul rând, prăpastia dintre părinţi şi copii, în chip deosebit, dintre mame şi fiice. Dar şi neputinţa copiilor de a-şi putea descărca sufletul în faţa cuiva, de a se destăinui, de a cere sfatul, fapt ce poate conduce la disperare şi la depresie, dacă nu cumva, la ceva cu mult mai grav. Faptul că mama Danei nu a înţeles-o niciodată, a creat o falie în relaţia lor, în comuniunea aproape simbiotică, pe care ar fi trebuit s-o trăiască mamă şi fiică. 
       Paradoxul în această carte este că, din sutele de mii de cazuri de acest fel, cel al Daniei este unic. Acesta este şi paradoxul vieţii. Suntem unici în destin, în manifestări, în trăiri emoţionale. Suntem unici în virtuţi şi credinţă. Chiar şi în greşeli suntem unici, deşi greşelile par a fi la fel. De aici, noutatea, unicitatea cărţii de faţă care, altfel, ar avea un subiect cât se poate de comun. Adevărate lecţii despre relaţiile interumane, în special, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, cu alte cuvinte, aşa cum subliniază autoarea, „controlul subtil al unei relaţii”. 
        Adevărul e că, fiecare om îşi urmează propriul traseu şi, chiar dacă uneori se abate de la el, îşi reia mai târziu drumul pentru a ajunge la propria destinaţie. Neputinţa de a se distrage, de a pune capăt relaţiei, aduce după sine noi greşeli. Autoarea ţine strâns frâiele naraţiunii, trecând prin ani, fără nimic spectaculos, până în ajunul tragediei şi chiar în următoarele zile după dispariţia Danei. Ultimul capitol, intitulat „Înmormântarea” – este cel în care se adună concluziile şi pildele cele mai relevante pentru cititor. 
      În acest capitol revenim în actualitate, adică la şapte ani de la dispariţia Danei, în momentul când autoarea îşi scrie cartea. Ea trece în revistă întreaga gamă de simţăminte ce au animat-o la înmormântarea prietenei, care a lăsat un gol de neumplut cu nimic în sufletul autoarei, ca şi multe întrebări care nu şi-au găsit răspuns. E enigmă neagră, lucruri de neînţeles, taine care nu se vor descifra niciodată. E firesc ca în momentul când relatează în scris momentele acele, autoarea să le retrăiască. 
      Un act de asemenea violenţă cum e acela al pruncuciderii în ultima lună de sarcină, necesită mult curaj sau disperare. Disperarea Danei care nu a fost înţeleasă de ai săi, care a fost victima unui bărbat căsătorit şi nu a mai găsit altă cale de ieşire din impasul în care a intrat, este o lecţie amară de viaţă, care pe tinerele care iau totul în derâdere, s-ar putea să le coste. Astfel de incidente însă, în zilele noastre nici nu mai sunt luate în seamă, ci considerate mici ghinioane, aproape amuzante. Doar atunci când se ajunge la un deznodământ fatal, se face oarecare vâlvă şi apoi totul reintră în normal ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Două vieţi au fost frânte lăsând în urmă regrete şi nefericire. În plus, complexul de vinovăţie că nu s-a făcut totul ca să nu se ajungă la asemenea situaţie. 
      E uşor să fii moralizator, e lesne să dai sfaturi, dar să fii nevoit să previi asemenea tragedii este foarte greu. Poate o probă de umanitate. Ceea ce, la drept vorbind, este cât se poate de dificil de trecut. 
     Aurora Cristea vrea să ne facă să înţelegem lucruri pe care le ştim foarte bine, dar niciodată nu le luăm suficient în serios. Ea este clopoţelul, semnalul de alarmă care ne atenţionează. În felul său. Şi o face destul de bine, cu mijloacele sale. 
      Dacă fie şi unei singure persoane îi va fi de folos acest demers epic, înseamnă că scrierea ei patetică, dureroasă, frustă, şi-a atins scopul. 


    CEZARINA ADAMESCU 
       11 octombrie 2012 


06 octombrie 2012 | By: roryta

Bătrâneţe


       autor Roryta

      Suntem tineri şi privim cu dispreţ şi superficialitate către vârsta a treia, ne gândim (sau poate de multe ori nici măcar atât!!) că mai avem o groază de timp până să ajungem ca bunicii noştri, poate tocmai de aceea ne imaginăm că viaţa posedă o elasticitate infinită, iar celălalt capăt, nezărindu-l, ne imaginăm că nici nu există. 
        Nu vrem şi nici nu căutăm să ne înţelegem predecesorii, nu dorim să pătrundem în angoasele tipice unei perioade când despărţirea de lumea materială tinde să fie din ce în ce mai apropiată, când Doamna cu coasa le face cu ochiul, iar ei ţin cu tot dinadinsul că prelungească momentul agonizant al întâlnirii cu ea şi se agaţă cu disperare de viaţă, de copii, de societate, de lumea toată, plângându-şi în gânduri neputinţa. 
        Nu se pune problema că nu mai vor să trăiască, că abandonează lupta şi se lasă pradă incapacităţii. Nu. Ei vor, doar că trupul nu-i mai ajută, nu răspunde la comenzi, picioarele nu-i mai duc, genunchii le tremură, mintea le joacă feste, iar ceea ce-i mai rău pentru ei, este că sunt conştienţi de asta. Cu fiecare clipă, cu fiecare zi care se mai aşterne peste ei, gândurile îi obosesc, îi istovesc, şi atunci se cufundă în singurele lucruri viabile care le-au mai rămas: amintirile. Şi asta în cazul fericit când, răscolind între cutele minţii, se mai împiedică uneori de ele, şi le mai găsesc utilitatea şi plăcerea. 
        Ne uităm la ei şi ne întrebăm cinic cât mai au de gând să ne mai obosească vieţile, cât mai vor să ne plictisească cu insistenţele lor, cu viaţa asta trăită până la saturaţie, ne mirăm cu revoltă că îşi iau întotdeauna medicamentele la timp şi - culmea! - de ele nu uită niciodată, le dispreţuim surditatea, cecitatea aproape totală, stăruinţa cu care ne invadează intimitatea, perseverenţa lor viabilă în existenţa noastră. 
        Detestăm bătrâneţea nu doar pentru că este urâtă, ci mai ales fiindcă este cea mai vie dovadă că suntem muritori, că suntem deşertăciune, efemeri şi singuri, la fel cum ne-am născut şi la fel cum ne-am trăit viaţa: într-o singurătate deplină, ţiuitoare, plină de tânguieli şi de ecouri ale propriei noastre fiinţe. Vom ajunge şi noi, la rândul nostru, aşa? Vom ajunge să ne întrebăm dacă nu cumva asta e ultima noastră noapte, dacă nu cumva asta e ultima noastră zi, dacă nu cumva săptămâna viitoare va aduce cu ea un suflu abia simţit pe un pat lugubru de spital, ori poate că vom cunoaşte cu adevărat pământul, din chiar interiorul lui? 
      Dar oare n-ar trebui să fim mai îngăduitori? Oare nu ar trebui să-i înţelegem, să le înţelegem incapacităţile, să le ignorăm acreala? 
        Un conflict perpetuu între generaţii, între cei trecuţi de vârsta himerelor şi cei care cred că nu vor ajunge niciodată în amurgul vieţii, că boala, bătrâneţea şi moartea nu-i poate atinge. Perisabilitatea educaţiei noastre îşi spune cuvântul în faţa înţelepciunii celor în vârstă. Cu toate astea, acei oameni a căror structură biologică le-a şubrezit rezistenţa sunt tot aceia care ne-au dăruit cel mai frumos cadou posibil: însăşi viaţa. Sunt tot aceia care ne-au fixat mişcarea alternativă a picioarelor, care ne-au învăţat valorile după care să ne ghidăm existenţa pentru a culege roadele cele mai bogate ale vieţii. Cu îngăduinţă infinită, cu dragoste necondiţionată, ne-au trasat o cărare pavoazată cu lucruri pozitive din care au încercat tot timpul să înlăture orice dificultate, orice stavilă ce ne-ar fi putut îngreuna deplasarea. Şi asta fără ca măcar s-o pretindem. Nici nu a fost nevoie să strigăm după ajutor, că ei erau deja acolo. Mereu prezenţi, mereu prudenţi la optativele noastre rostite sau nerostite. Rezultatul proceselor noastre de gândire era deja dezlegat şi realizat. Câtă siguranţă, cât suport moral şi nu numai pentru noi, copiii lor... Iar noi, la rândul nostru, învăţând această lecţie de la părinţii noştri, o perpetuăm către generaţiile ce vin după noi. 
        Bătrâneţea este şi ea un simbol al eternităţii. Aceşti oameni îşi văd propriul trup murind câte puţin în fiecare zi, deşi mai au încă picioarele bine ancorate în viaţă. Alungarea din zalele tinereţii este inerentă pentru fiecare dintre noi. Poate ar trebui să ne luăm carneţelul şi să notăm pasajele vieţii, să luăm în calcul posibilitatea de a ajunge astfel şi la epilog, la fel ca ei. 
        Mintea aceasta lucidă şi dură nu ne va ierta, gândurile ne vor copleşi şi vom rămâne prizonieri zaharisiţi într-o bătrâneţe desconsiderată, dar dorită, căci senectute - numele tău adevărat cuprins de amintiri albe se numeşte chibzuinţă. 

          iulie 2012

Povestea unui jurnal. Mie însumi şi nimănui altcuiva


autor Roryta 

              Ca un bătrân care-şi explorează trecutul, încerc să derulez în memorie, precum o peliculă de film, paginile opace sau dimpotrivă, limpezi, ale cuprinsului meu. Uneori îmi simt ideile învolburate ce mi se strecoară în propria intimidate, alteori tăcerea este strivită în cuvinte şi mi-e teamă că las adevărate lacune prin idei.
        De cele mai multe ori îmi las vălul să cadă şi pod aşterne chiar şi un pod de vise, dar alteori mă mint cu uşurinţă, deşi sunt conştient de asta.M-aş putea asemui, spre exemplu, cu un zid de suflet peste care alunec cu propriile-mi sentimente şi mă gândesc că pot face din mine chiar un giuvaier de cuvânt sau o sumă de gânduri. 
        Răsfoind propriile pagini peste care în timp s-a aşezat câteodată uitarea, lunec spre meditaţie şi port cu mine cea mai fascinantă armă: amintirea. Căci, filă cu filă, îngălbenite de timpul nemilos, eu iau cu mine nemurirea şi nimeni nu-mi poate spune că acele făşii ale trecutului nu se pierd, din moment ce cu aripi de hârtie îmi bat prezentul. 
        Cred că aş părea puţin narcisist, dar îmi iubesc particulele de praf dintre ani, căci peste solfegiul marginilor mele îmi dau seama că poate unele cuvinte au puterea vieţii, iar între un om şi propria-mi personalitate creez o punte de legătură. 
        De-a lungul timpului, am vrut să fiu crezut şi vreau în continuare să fiu citit cu îngăduinţă, deşi se pare că am ajuns la final. E adevărat că poate nu sunt o fiinţă, e adevărat că sunt un biet jurnal ce-şi recapitulează viaţa şi nu am aripi să pot zbura, fiindcă sunt sortit, prin natura mea, într-o încremenire veşnică, supusă şi mereu fidelă, deşi astăzi mă simt uman, căci numai aşa îmi pot răscoli amintirile ninse ale trecutului meu. 
        

        aprilie 2012

Educaţia şubredă



autor Roryta

        Se ştie că la baza atitudinii noastre de mai târziu, în societate, stau cei şapte ani de acasă. În afară de asta, cred că aş putea să mă întorc puţin în timp şi să-mi aduc aminte cu nostalgie de vremea copilăriei noastre. Vorbesc din punctul meu de vedere, ca femeie şi mamă, ce a trăit în vremurile comuniste ucise de un capitalism iluzoriu, dar şi care trăieşte în prezent, înconjurată de această orientare social-economică bazată pe proprietatea privată.
        Cu ani în urmă îmi făuream vise, speranţe în legătură cu studiile pe care trebuia să le termin, ca să devin şi eu un om important, să fiu respectată şi să nu-mi fac griji în ceea ce priveşte viaţa într-o posibilă viitoare familie. Astăzi, iluziile mele s-au spulberat. Am învăţat corect, cinstit, cum se făcea pe atunci. Mai târziu, însă, am constatat că studiile înalte nu-ţi construiesc educaţia. Dacă ea este deficitară sau dacă fondul nu a fost bun, tot degeaba. Este precum experimentul cu apa şi cu uleiul, ele sunt nemiscibile şi aşa rămân.
        Călătoresc cu autobuzul destul de des şi văd mulţi adolescenţi la orele de trafic maxim, respectiv dimineaţa. Sunt inundată de feţe palide, obosite mult prea de timpuriu, de limbajul vulgar afişat cu nonşalanţă, ca să nu mai vorbim de comportament. Băieţii nu mai poartă uniforme şcolare cum se întâmpla odată. Acum ei au jeanşi cu fermoare, cu turul pantalonilor undeva pe la genunchi, de parcă tocmai au dezbrăcat un individ masiv, de două ori cât ei ca talie, adidaşi „de firmă” ale căror şireturi pline de mâl atârnă pe caldarâm, un tricou mototolit, tot „de firmă” si, neapărat cu Ipod-ul în urechi. Scuipă pe stradă, îşi bagă şi-şi scot tot ce au (de parcă ar avea ce!!) şi merg gârboviţi, cu mănile adânc înfipte în buzunare, de altfel goale. Ei îşi dau importanţă şi cred că dacă au ajuns la vârsta de 15-20 ani, lumea e a lor. Nu se tem de nimeni şi de nimic, ba mai mult, îşi arată aşa-zisul curaj prin discuţii aprinse şi scabroase, cu ton ridicat, în plină stradă, fără să ţină seama că pe lângă ei ar putea trece o femeie, un copil sau un bătrân. Ei sunt Regii lumii.
        Fără să fac discriminare sexuală, fetele nu sunt mai prejos nici ele. Ba, dacă mă gândesc bine, pe alocuri, chiar îi depăşesc. Vorbesc la fel de deşănţat, se comportă precum prostituatele de trotuar, scuipă pe stradă, îşi bagă şi îşi scot, la rândul lor, arătând sexului opus egalitate în această conduită mizeră. Cât priveşte garderoba, oferta este diversă şi nelimitată. S-a uitat sau probabil nu s-a ştiut niciodată că în vremurile comuniste se purta sarafan albastru, cu bentiţă albă pe cap şi pantofi decenţi. Modul lor de a se îmbrăca întrece în extravaganţă chiar şi cele mai bizare ţinute vestimentare ale creatorilor de modă, eclipsându-i. Acum se poartă bluze mulate şi decoltate în diverse modele şi culori, fuste atât de scurte încât te întrebi uneori dacă nu cumva materialul intră la apă la fiecare spălare, dresuri cu model sau - mai rău - din plasă, cu găuri din loc în loc (fiindcă aşa se poartă!!) şi neapărat pantofi cu toc cui. Fumează pe stradă precum turcii, înjură birjăreşte, râd zgomotos şi sunt recalcitrante. Unde mai pui că îşi descarcă toată cutia de fard pe faţă, îşi conturează buzele şi le dau cu ruj strident, iar părul rebel este încărcat de fixativul împrumutat cu voie sau fără voie de la mamele lor.
        De multe ori, ele sunt cele care fac avansuri neobrăzate băieţilor de lângă ele, îi călăresc pur şi simplu pe băncile din parc sau pe treptele de la intrarea unui bloc. Firesc, la vârsta revoluţiei hormonale, băieţii abia aşteaptă să se mai laude cu noi aşa-zise „cuceriri” la activ, umflându-se în penele lor jalnice în faţa prietenilor că au trecut deja în agenda câştigurilor sexuale la un număr format din două cifre. Căci nici pentru ei şi nici pentru ele nu există sentimente, ci doar activităţi extraşcolare cu precădere sexuale, mai exact nişte nenorocite de partide de descărcări precoce ale glandelor endocrine efectuate în grabă, indiferent de locaţie, din teama de a nu fi prinşi în flagrant.
        Este trist, dar lucrurile astea se întâmplă de multe ori chiar înainte de a învăţa biologia din şcoala gimnazială. Graba de a sări peste preliminarii şi de a intra în rândul femeilor este motivată de o curiozitate bolnavă ce este determinată de filmele urmărite în toiul nopţii la televizor sau direct pe Internet, sub o supraveghere sumară a părinţilor sau în absenţa ei.
        Ba mai mult de atât, pentru a prinde curaj, ei trec la lucruri mai grave. Banii pe care părinţii le dau acestor progenituri sunt cheltuiţi în alte scopuri decât cele pentru hrana din timpul pauzelor, ajungând astfel în sertarul plin cu bancnote valoroase al unui „magazin de vise” sau la vreo secătură ratată ce dă târcoale instituţiei de învăţământ furnizând stupefiante la un preţ mic pentru început, cu scopul de a-şi atrage clientela vulnerabilă.
        Aceşti tineri reprezintă, în fapt, viitorul nesigur şi imoral al societăţii noastre. Cum vor fi ei peste 10 sau peste 15 ani? Ce educaţie vor da ei, la rândul lor, progeniturilor lor, când ei înşişi nu înţeleg sau nu au auzit niciodată de noţiunile de respect, stimă, politeţe sau moralitate?
        Ne mai întrebăm atunci, de ce România este o ţară bolnavă? Iată România de mâine, o ţară din care unii, încă cu frica de Dumnezeu, cu o adevărată educaţie primită acasă, şi-ar dori să dispară de pe acest teritoriu atât de paradiziac, dar lipsit de îngeri.
        Totuşi, mă îmbărbătez singură. Îmi spun cu speranţă în suflet şi în gând că nu toţi sunt aşa. Este adevărat, însă aceste siaje de moralitate ce sălăşluiesc încă în tineri adevăraţi, din ce în ce mai puţini la număr, vor dispare şi ele odată cu părăsirea locurilor natale. Deşi nimic poate că nu doare mai mult decât smulgerea unor rădăcini dintr-un pământ matern, aceştia o vor face sperând într-o viaţă mai bună, dincolo de ţara de baştină. Este trist, cu atât mai mult cu cât talente într-adevăr există. Nevalorificate însă, la justa lor valoare, se vor pierde în istoria altor naţii, care nu au decât meritul că ştiu să aprecieze adevăratele valori dincolo de seminţia nativă. Aceste naţii, în speţă occidentale, vor şti şi ştiu şi acum să umple golul în sufletele tinerelor vlăstare române şi nu numai, vor şti să le dăruiască tot ce le-a lipsit aici. Oare de ce cei mai mulţi dintre ei se orientează către alte ţinuturi încă din perioada adolescenţei?
        Şi probabil că singurul lor regret este că îşi lasă aici părinţii şi bunicii sau poate uneori nici măcar această remuşcare nu mai există. Ea se pierde undeva, în abisul transatlantic şi ajunge în adâncurile oceanului sau se evaporă în eter.
        Zările nedefinite ale unui orizont lugubru, aducător de sărăcie şi prevestitor de demoralizare vor rămâne pentru ceilalţi, cei care nu au avut şansa de a înfrunta necunoscutul sidefiu prin pânza de păianjen a Occidentului Încrezător şi care, dintr-un ghinion înnăscut sau din laşitate, au ales să rămână pe aceste teritorii ale nimănui. Sfârşitul iminent al valorilor culturale, al conduitei înrădăcinate în urmaşii poporului român de zeci sau sute de ani, al bunului simţ cu care am crescut cei mai mulţi dintre cei maturi, ne aşteaptă perfid după colţ, asemeni unui inamic distructiv care nu aşteaptă altceva decât primul semn de slăbiciune. Noi am început deja să-l dăm! În curând vom fi inghiţiţi de propria indolenţă.
        Săracă ţară cu urmaşi suferinzi!
        Ai fost nefericită, dar vei ajunge şi mai nefericită! Numai Dumnezeu te mai poate salva!


        aprilie 2010