Mi-am dorit întotdeauna să mă pierd în mulțime,
mi-am dorit ca urmele pașilor mei prin viața asta să rămână nevăzuți, să-mi
scufund tălpile într-un nisip mișcător și să-mi construiesc demnitatea în
pătrățelul meu efervescent, plin de magie personalizată, acolo unde sunt doar
eu cu mine însămi, într-o lume neînțeleasă poate nici de mine, cu atât mai
puțin de alții.
Îmi place ca din cercul meu, din tandrețea
țarcului diletantist-autentic, să analizez pe cei din jur. Nu pe toți, desigur.
Asta m-ar obosi peste măsură. Ci pe câțiva: cei care prezintă interes, cei
care-mi atrag atenția prin ceva, cei pe care Dumnezeu mi i-a așezat pe cărare
pentru a mă împiedica de ei ori poate pentru a ridica privirea spre chipul lor,
atunci când sclipesc. Sunt oameni buni de pus în trusa de prim-ajutor a vieții
și se fac remarcați prin ceea ce spun, prin ceea ce fac, prin însăși existența
lor.
Ei bine, în oceanul neliniștii generale, acești
oameni sunt scântei divine, sunt vrednici atleți ai nădejdii, împrăștiind în
jurul lor o liniște disciplinată, lipsită de forfoteala dezordinii unei
societăți angoasate, obsesiv-pestriță și acidă.
Aș vrea să fiu ca ei.
Departe de mine însă gândul unei invidii la
adresa lor ori a vreunui sarcasm infantil copleșit de insurgența radicalismului
incompetent, impetuos asumat. Nici vorbă.
În adâncurile ființei noastre, atunci când
suntem atrofiați de musculatura bunătății, se naște o tristețe nevropată,
frenezie drăcească drapată angelic, o atitudine lipsită de substanță sufletească,
dar mascată năprasnic sub dulceața pătimaș-întunecată a amabilității. Câtă
falsitate!
Primesc tot felul de mesaje pe telefon,
începând de la videoclipuri spectaculoase până la articole cel puțin bizare la
adresa unor lucruri de actualitate, cum ar fi acest virus spectaculos în toate
formele și etapele lui: Covid-19. Deocamdată, cel puțin în momentul de față,
absolut tot ce se întâmplă în lumea asta, se învârte în jurul acestui subiect
atât de controversat.
Nimeni nu spune că nu ar trebui să tratăm cu
seriozitate gravitatea faptelor, dar de la acest aspect și până la a deveni
cârcotași la absolut orice lucru pozitiv, e cale lungă.
Nu sunt uimită de amploarea și de comentariile
celor mai mulți dintre noi. Nu asta mă năucește, ci gălăgia informă a societății
în care trăim, incapabilă de a-și scoate opincile din memorie, delirul
monumental al unei obști suburbane, forța ultraelocventă a unei energii
negativ-grețoase ce antrenează în mișcarea ei pe orice muritor uscat
duhovnicește.
Este incredibilă setea noastră de ură față de
semeni, față de tot ce se întâmplă, față de lume, față de Dumnezeu. Este
incredibilă setea noastră, tendențiozitatea cu care instigăm pe cei din jur,
asmuțim pe unii contra altora, țipăm isteroid, crezând că țipătul cel mai
ascuțit este și cel adevărat, când de fapt, șoapta suavă, diafanul,
ingenuitatea, sunt cele care ne trezesc cele mai frumoase și mai nobile
sentimente și care sunt și cele mai adevărate.
De unde atâta ură? De unde atâta instigare,
provocare uriașă și mânie furibundă a tuturor la adresa tuturor?
Cum poți acuza pe cineva de ceva, când știi
sigur că e nevinovat?
Cum poți arunca pur și simplu cu piatra, când
știi sigur că cel din fața ta e la fel de inocent ca și tine poate? Ce
conștiință ai în inima ta atunci când acuzi?
Și, în fond, în toată nebunia lumii de azi, cum
să faci oare să te păstrezi intact, să nu-ți pătezi sufletul cu mizeriile în
care trăim? Și de ce mereu dăm vina pe alții pentru întunericul din noi?
Nu am întâlnit pe nimeni care să spună: ”din
cauza răutății mele s-a întâmplat...” sau ”am vrut să îl jignesc, am vrut să-l
fac să se simtă prost...”, ”am vrut să sar la cineva la bătaie...”, ”sunt
rău..” ori ”sunt rea...” Nu.
Am văzut nenumărate interviuri sau am citit
articole despre unii care, la un moment dat, spuneau celebra frază stereotipă:
”... din cauza răutății celor din jur...” mi s-a întâmplat asta și asta... Dar
nu am văzut pe nimeni, dar absolut pe nimeni care să-și recunoască ciudatul
ermitaj dintre propria ființă nelocuită și încrâncenarea unui război perpetuu din
adâncurile unei conștiințe maculate de venin.
Cred că cei mai mulți dintre noi nici măcar nu
ne dăm seama de mocirla psihică în care ne scăldăm. Suntem atât de neputincioși
în fața noastră, încât am ajuns să confundăm culorile sufletului nostru,
asistând la moartea ritualică a tot ce mai este bun în noi, alterându-ne ființa
până la substanță, forțând-o să alerge pe ritmul apocaliptic al indolenței și
al violenței. Ori poate că fiind slabi, ne lăsăm angrenați în această horă
fardată de întuneric, având alergie la subordonare și habitat și reacționând
violent la minime cerințe de igienă mentală și ordine colectivă.
Cum să facem să nu ne mai placă ignoranța
sufocantă față de rațiunea plină de grație?
Cum să ne garnisim ființa cu mierea inimii?
Cum să facem să nu ne mai răfuim cu cei de
lângă noi, să rămânem cu mintea întreagă într-un creier de plastilină, posesor
de zgârcite sinapse actuale?
În primul rând, cele mai nocive, mai violente
și mai exacerbate în fantasmagorii și minciuni manipulatoare mi se par
televiziunile, presa, mass-media în general. Aici, la rangul de vedetă din
spatele ecranului este ridicat celebrul om incult, naiv până la os, dornic de
brutalitate, beat de impulsivitate și băutură, care-și găsește scopul în viață
printr-o modalitate infantilă de a-și petrece sfârșitul de zi sau de săptămână.
Prin TV omul e cel mai ușor de manipulat și cel
mai ușor de instigat la răutate, la acreală, la indecență, îndărătnicie și
lipsă de empatie.
De ce toate astea?
Care este scopul? În loc să ”instigăm” la
bunătate, la altruism, la cumințenie duhovnicească și comportamentală, în loc
să contribuim la sporirea decenței, să ne punem sub protecția iubirii și să
chemăm farmecul șoaptelor divine, noi ne autodistrugem cu voia noastră, ne dezumanizăm
iremediabil pe zi ce trece.
Ce câștigăm dacă la fiecare pas, la fiecare
frază rostită de o persoană publică, ieșim în stradă și urlăm cât ne ține gura:
”Demisia!!!”?
Ce câștigi dacă îl determini pe cel de lângă
tine să urască la fel de mult ca tine ori poate chiar mai mult? De ce nu-l lași
în pace? De ce, în drumul tău către Iad, îi tragi și pe alții în hăul tău?
Dacă vrei să țipi, să fii violent, dacă vrei să
fii cârcotaș, să fii împotriva tuturor, atunci nu ai decât să fii! Fii rău! Fii
implacabil, fii agresiv, fii războinic, dar fii asumat! Pentru tot ce faci,
asumă-ți responsabilitatea! Fii ceea ce vrei să fii!
Vezi-ți de drumul tău care te va duce sigur
spre pierzanie!
Dar...
Lasă-i pe ceilalți!
Lasă-i pe cei de lângă tine!
Nu îi trage după tine!
Nu fi nenorocit până la capăt!
Ai măcar decența de a vedea DOAR de tine!
Nu te cățăra pe cadavre ca să ajungi la
marginea gropii în care ai căzut deja. Stai acolo, la fundul propriului delir
și Iad deopotrivă și lichidează-ți singur ura față de tine. Aruncă-te în
umilință sistematic și taci în decădere!
Crezi că-ți mai poți reinventa sufletul?
Crezi că din mocirla în care te zbați pierzător
mai există vreo șansă de evadare?
Ei bine, omule ignorant, în mod sigur există!
Însă tu nu mai ai ochi pentru asta acum.
Va trebui să-ți plângi neputința, să-ți
recunoști și să-ți asumi irosirea vieții de zi cu zi, să te târăști la marginea
rugăciunii și să aștepți miracolul. Consolează-te la rădăcina unei nădejdi,
așează-te pe genunchiul iubirii și fii atent la vidul din jurul tău.
Înfrângerile te vor cuminți, dacă vei ști să le accepți.
Dumnezeu îți va da o lecție usturătoare, dură,
dar cu această pedagogie, vei fi capabil să înfrunți toate obstacolele de mai
târziu.
E greu, e incredibil de greu să mai faci un pic
de lumină în prăpastia în care te-ai afundat conștient. Dar nu imposibil.
Să facem lumină în noi!
Oameni buni, să lăsăm televizorul de-o parte,
să încetăm să ne mai luăm după unii și după alții!
Mi-e dor de vremurile când comunicam unii cu
alții fără această feisbuceală idioată, fără like-uri la toate tâmpeniile și
fără ipocrizia asta care geme sub mesajele pline de libidoșenie isteroidă. Mi-e
dor de trecutul frumos, autentic și plin de candoare, când ne îmbrățișam
bunicii la gura sobei ori când ne întâlneam în curtea vreunei mătuși și cântam
pe șase voci total afone ”Vreau să-mi cânți, frumoasă Zaraza!”.
Mi-e dor de oamenii buni, de inocență, de magia
blândeții, de credință, de îmbrățișări și de lumină. Mi-e dor de normalitate și
mi-e dor de dulceața muzicală a clopotului ortodox din inima românului de
altădată.
Să nu mai culegem tot ce e rău și să ne așezăm
sufletele într-o nostalgie vindecătoare.
Nu-i așa că ar fi mult mai bine?
martie 2021
