21 septembrie 2014 | By: roryta

Atingerea divină le-a salvat de la moarte

          Emisiunea "Dincolo de povestiri", difuzată pe postul Acasă TV în ziua de 24 februarie 2014.

          Preot Lucian Bâlc din Răstoci (Sălaj).- click aici


 
07 septembrie 2014 | By: roryta

Ceea ce ne aparţine



autor Roryta

Fabrizio Gotti îşi trăise copilăria în Palermo, Sicilia, foarte aproape de Marea Tireniană, într-unul din cartierele rezidenţiale, aflate chiar în centrul oraşului, la doar câteva minute distanţă de primărie şi alte câteva minute de malul mării. Casa sa era chiar pe Via Val di Mazara, acolo unde cei mai bogaţi oameni ai Italiei îşi etalau luxul şi bunăstarea pe trotuar, în aer şi pe apă. Iahtul familiei costase nu mai puţin de trei milioane de dolari, iar Range Rover-ul alb îl conducea doar Alfonsina, mama lui Fabrizio, şi nimeni altcineva, Eduardo fiind mult prea ocupat pentru a asigura prea plinul trai al familiei, ca să-şi mai piardă vremea şi cu bijuteria aceea de lux la bordul căreia nu-şi aducea aminte să fi urcat de două ori.
Fabrizio era tânăr, avea în jur de douăzeci şi cinci de ani şi-şi făcuse studiile la Facultatea de Drept, Universitatea din Yale, Connecticut, Statele Unite ale Americii. După terminarea studiilor, tatăl său îl adusese înapoi în Sicilia, cu gândul ca acesta să-l urmeze în afaceri, să fie capul familiei, cu atât mai mult cu cât era cel mai mare dintre cei patru băieţi ai Alfonsinei. Matteo, Gianni şi Lorenzo încă urmând cursurile liceului Ernesto Basile din oraş.
Eduardo făcea parte din elita oraşului, având o vilă magnifică, cu trepte din marmură, cu servitori şi valeţi, şoferi şi grădinari care aveau grijă de casă la orice oră din zi şi din noapte. O forfotă continuă se desfăşura în somptuoasa reşedinţă, dar când apărea stăpânul, oamenii se făceau nevăzuţi.
Ricco Zara venea o dată sau de două ori pe săptămână la Eduardo Gotti şi, atunci când acesta îl primea, de fiecare dată masivele uşi din lemn de brad se închideau în urma lor, nelăsând pe nimeni să intre şi dând ordine foarte clare tuturor să nu fie deranjaţi sub nicio formă.
Cu doar câteva zile înainte de a pleca în America însă, Fabrizio se spropie întâmplător de acea uşă şi ridică mâna ca să bată, numai că glasul ridicat al tatălui său îi îngheţă mişcarea la jumătate:
Ţi-am spus să rezolvi problema Orteca, Ricco! Din cauza lui Moreno Orteca, eu am pierdut un milion de dolari. Săptămâna viitoare vreau să citesc despre ei în ziare. S-a înţeles?
Antonio Dorini, omul de încredere al tatălui său, cel care era prezent peste tot unde era şi Eduardo, mârâi:
- Sau vrei să-i cânte cineva prohodul cât de curând Angelinei şi frumoasei Cristina?
Fabrizio încremeni cu mâna în aer. Cu ce se ocupa mai exact tatăl său? Şi... Angelina şi Cristina erau soţia şi fiica lui Ricco din câte ştia el.
La câteva săptămâni după ce ajunsese în America, aflase din ziare că Moreno Orteca, împreună cu familia sa, murise stupid în flăcări, în propria casă, din cauza unui aşa-zis scurt circuit la panoul electric de comandă. Oare tatăl său să fi avut vreo legătură cu asta? Nu apucase să spună de acea întâmplare nimănui, dar nici nu voia încă. Poate că se înşelase, poate nu auzise bine ori poate că interpretase greşit. În fond, nu avea nicio dovadă.
Acum, la mai bine de cinci ani de la moartea familiei Orteca, Fabrizio îl revăzu pe Ricco Zara venind din nou la tatăl lui. Acest lucru îi aduse aminte de întâmplarea aceea din trecut care nu-i dădea pace şi, fără să vrea, simţi o repulsie aproape instantanee faţă de acest om dubios, cu figură fioroasă şi rânjet dogit.
- Hei, ce faci, tinere american?, întrebă vioi, afişând un rictus de formol şi strângând mai bine în mână valiza aceea îngustă şi neagră pe care o căra cu el. Ia spune, ţi-a priit acolo, departe de viaţa asta pur siciliană?
- Bună, Ricco! Cred că da, mi-a priit, spuse el moale.
Eduardo ieşi din cabinetul său, îşi privi fiul curios, apoi îi făcu semn lui Ricco să intre.
Uşile se închiseră ca întotdeauna în urma lor.
Fabrizio simţi că ceva nu era în regulă şi se opri în capul scărilor, să tragă cu urechea, doar că fu dezamăgit atunci când constată că nu se auzeau decât şoapte.
Alfonsina ieşi din salon şi-şi zări fiul:
Caro, ce faci aici?
Acesta îşi luă mama la braţ şi o întoarse din drum în salon, cu gândul de a-i mărturisi sincer marele semn de întrebare care se ridicase în mintea lui acum câţiva ani. Chiar în acel moment însă, ieşi furtunos din cabinetul lui Eduardo, Ricco Zara. Zgomotul uşii trântite de la intrare şi paşii repezi ai lui Eduardo, îi făcu pe cei doi să privească uimiţi înapoi.
- Repede, repede!, spuse Eduardo precipitat. Făceţi-vă bagajele! Acum!
- Cine?, întrebă Alfonsina uluită.
- Toată lumea! Mişcaţi-vă!
Fabrizio observă că tatăl său ţinea în mâna stângă acea geantă neagră cu care intrase mai devreme Ricco şi se întrebă în sinea lui ce-ar putea fi înăuntru.
- Tată, ce ai acolo?
- Nu avem timp acum de explicaţii. Am spus să vă faceţi bagajele repede.
Matteo, Gianni şi Lorenzo îşi făcură apariţia agitaţi.
- Ce s-a-ntâmplat?, întrebară năuciţi.
- Trebuie să plecăm. Repede. Acum.
- Unde?
- Ieşiţi afară din casă!, urlă Eduardo în timp ce se pregătea să iasă pe 
uşa din spate, situată tot la parterul vilei, doar că în partea opusă, după scara elegantă 
ce ducea la etaj.
Ricco Zara intră cu paşi repezi.
- Idiotule!, îi ţipă el lui Eduardo în faţă. Ai încălcat Codul Omerta şi o să muriţi cu toţii. 
Ieşi furios, ţipând:
- Sunt jos. Mă duc să deschid uşa de la garaj.
„Codul Omerta???”, se întrebă stupefiat în sinea lui Fabrizio într-o fracţiune de secundă. Unde mai auzise de asta? Ştia că ceva nu era în regulă, dar nu ştia de ce se întâmplau toate astea. Omerta! Omerta? Parcă îi spunea ceva, dar nu era foarte sigur şi nici nu avea acum timp de explorări în memorie.  
Cei trei băieţi ai Alfonsinei au ieşit pe uşa din spate îmbrăcaţi doar cu ce aveau pe ei, iar Eduardo şi Alfonsina îi urmară, Fabrizio urmând să baricadeze cea de-a doua ieşire.
Au coborât în subsol, în garaj, şi s-au urcat repede în Volkswagen-ul lor negru.
Uşa de la garaj a sărit în aer însă chiar în acea secundă, iar Ricco, care se pregătea s-o deschidă, fu aruncat într-o parte.
În faţa maşinii lor, cinci mitraliere automate stăteau gata să tragă. În întunericul nopţii, o siluetă masculină, îmbrăcată într-un pardesiu lung, trăgea din trabuc. Pălăria îi era îndesată bine pe cap, iar lumina aproape că nu lăsa să i se vadă chipul. Eduardo însă, îl recunoscu şi în clipa aceea îşi dădu seama că pierduse totul. Bruno Orteca, fratele celui pe care-l ucisese în urmă cu câţiva ani, venise să se răzbune. Ştia că încălcarea Codului Omerta fusese doar un pretext pentru a-l măcelări pe el împreună cu întreaga sa familie. Mitralierele au început să arunce spre familia Gotti gloanţele ucigaşe, găurind pereţii, făcând parbrizul ţăndări şi perforând tabla de pe maşină. Au şuierat vreme de două ori poate trei minute, după care s-au oprit. Bruno Orteca se apropie, să vadă cu ochii lui întregul spectacol morbid, rânjind cu toată gura şi înjurând birjăreşte. Numără toţi morţii, vrând să se convingă că nu a scăpat nimeni, dar uitând cu totul de Fabrizio, ori crezându-l încă în America.
- Fiu de căţea! Credeai că o să scapi!, se adresă el inertului Eduardo.
Familia Gotti îşi găsise sfârşitul în subsolul acelei vile fastuoase, în propria casă, murind ca păsările într-o maşină pe care nu mai apucaseră s-o pornească.
Apoi, Bruno Orteca şi întreaga gaşcă de criminali se îmbarcară în maşinile negre ce staţionaseră cu portierele deschise şi demarară în trombă.
Fabrizio, care nu apucase să iasă din casă, se prelinse pe tocul uşii, se ghemui tăcut în întuneric şi plânse cu toată forţa. Se duse tiptil la maşină, deschise încet portiera şi luă valiza pe care tatăl lui o pusese la picioare, lângă pedale. Apăsă pe cele două clape şi o deschise curios. Era plină cu teancuri de bani, Grover Cleveland privind de pe bancnotele verzi cu figura lui gravă, undeva departe într-un punct fix, în stânga lui. Pe capacul valizei, în interior, era gravat cu un fir auriu următoarele cuvinte: „Ricordi Il Codice di Omertà!” - „Aminteşte-ţi Codul Omerta!” şi, mai jos, în dreapta, semnat Cosa Nostra - „Ceea ce ne aparţine (numai nouă)”.
Înţelesese.
Pentru prima oară în viaţa lui, înţelesese.
Tatăl său fusese capul mafiei siciliene, Capo di Tutti Capi, iar el nu era decât un simplu moştenitor care acum trebuia să fugă de această lume, salvându-se. „Ceea ce îi aparţinuse” nu mai exista, acel ceva pierise, dispăruse odată cu moartea celui mai mare mafiot din istoria Siciliei.

 februarie 2014



04 septembrie 2014 | By: roryta

Sfântul Gheorghe

          Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe.
       Dăruită unei colege, pe nume Anastasiu Domnica, în semn de mulţumire şi adâncă preţuire.


          Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 22 cm, L = 31 cm (format A4).

          septembrie 2014





Sfântul Apostol Andrei - cel dintâi chemat

          1. Icoana îl reprezintă pe Sf. Apostol Andrei - cel dintâi chemat şi este, de asemenea, pictată tot de mine.
           Dăruită unui copil de 10 ani, pe nume Andrei Ciohodaru din Galaţi.

   
         2. Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sfântul Andrei - cel dintâi chemat.
             Dăruită unei fetiţe de 9 ani pe nume Andreea Petrica din Galaţi.


          Mărimea ambelor picturi, cu tot cu ramă, este: l = 22 cm, L = 31 cm (format A4).

          iulie şi septembrie 2014




Apostolul şi Evanghelistul Matei

          Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Apostolul şi Evanghelistul Matei.
          Dăruită unor părinţi la botezul bebeluşului lor, pe nume Matei (tatăl - Adrian Anastasiu).


          Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 22 cm, L = 31 cm. (format A4).

          septembrie 2014






Sf. Nectarie de la Eghina (Grecia) - făcătorul de minuni

      1. Icoană pe sticlă pictată de mine.Îl reprezintă pe Sf. Nectarie de la Eghina, făcătorul de minuni. Este prima pictură a acestui mare sfânt, în format mic, adică A4. 
       Dăruită unei cunoştinţe pe nume Natalia în semn de mulţumire că mi-a trimis mir de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti.


        2. Icoană pe sticlă pictată de mine.Îl reprezintă pe Sf. Nectarie de la Eghina, făcătorul de minuni. Este a doua pictură a acestui mare sfânt, în format mic, adică A4. 
       Dăruită unei cunoştinţe pe nume Roxana în semn de mulţumire că mi-a trimis mir de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti


        3. Icoană pe sticlă pictată de mine.Îl reprezintă pe Sf. Nectarie de la Eghina, făcătorul de minuni. Este a treia pictură a acestui mare sfânt, în format mic, adică A4. 
       Dăruită unei cunoştinţe pe nume Oana în semn de mulţumire că mi-a trimis mir de la Mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti


        4. Icoană pe sticlă pictată de mine.Îl reprezintă pe Sf. Nectarie de la Eghina, făcătorul de minuni. Este a patra pictură a acestui mare sfânt, în format mic, adică A4. 
        Dăruită unui băiat cu suflet mare, pe nume Nonu Eduard Antoniu, bolnav de cancer limfatic - click aici. Din păcate, Edi a trecut în nefiinţă pe data de 18 august 2016 (pagina de facebook este a tatălui său). Icoana i-am trimis-o pe 1 aprilie 2016... prea puţin timp ca să se bucure de ea cu adevărat. Dumnezeu să-l odihnească pe vecie în lumea Sa! :(


             Mărimea este aceeaşi la toate cele patru, cu tot cu ramă: l = 22 cm, L = 31 cm. (format A4)

        5. Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sf. Nectarie de la Eghina, făcătorul de minuni. 
          Dăruită unei colege, pe nume Cristea Mariana, cu ocazia aniversării. Inițiativa îi aparține unei alte colege, pe nume Nicoleta Holban (Manole).


          Mărimea, la ultima, tot cu ramă, este: l = 17 cm, L = 22 cm (format A5).
                        
           septembrie 2014 - septembrie 2021