Ce este ciudat oare în
viața asta?
De fapt... cred că nu
am pus bine întrebarea.
Care este cel mai
ciudat lucru? Care este paradoxul vieții noastre, cum spunea Octavian Paler.
Nu faptul că ne culcăm
prea târziu și ne sculăm obosiți, nu faptul că râdem prea puțin, că strângem
averi ori că avem case din ce în ce mai mari și suflete din ce în ce mai mici.
Personal, n-aș spune asta. Ori poate că și asta. Poate că Octavian Paler a avut
dreptate într-o anumită direcție. Nu aș avea grotesca nebunie de a pune la
îndoială cugetarea sa, nici pe departe.
Pentru mine însă,
paradoxul, nu al vremurilor noastre, ci al tuturor vremurilor, din existența
noastră placentară, poate chiar din supa primordială a universului întreg,
înainte de a ne naște, este faptul că fugim toată viața nu de moarte, cât mai
degrabă de propria viață.
Pentru mine, această
existență în care mă mai învârt și în care încă respir, mi se pare un miracol
prin ea însăși, fiindcă ea reprezintă unica șansă de a fi, din miliardele de
șanse de a nu fi fost, cum spunea domnul profesor Dulcan.
Ori poate că nici
acesta nu ar fi un paradox catastrofal, cât mai ales faptul că fugim de... 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞. De acest uriaș
sentiment pe care-l simt uneori inundându-mi ființa și în fața căruia nu pot și
nici nu vreau să tac în această viață de multe ori prea searbădă și neordonată.
𝐈𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞𝐚, în esența ei, e ca o
lumină care se strecoară în fântâna adâncă și întunecată a zilelor noastre prea
grăbite pentru a mai respira dragoste.
Ne privim în oglindă și
ne speriem de intensitatea ei, de lumina, candoarea și ondulațiile ei ce se
aștern pe drumul nimicniciei noastre, strălucind pe cărarea pe care mergem. Și
în loc s-o îmbrățișăm, în loc să ne deschidem sufletul, brațele, sufletele și
inimile și s-o primim cu bucurie, nu facem altceva decât să ne ascundem de ea,
pitindu-ne în spatele orgoliilor de orice fel, în spatele unei sfieli
nejustificate, umblând pe din dos în vârfurile picioarelor, ca nu cumva să ne
simtă cineva.
De ce-am fugit de
iubire?
De ce-am fugit de
frumosul din noi?
De ce nu privim cât de
repede scârțâie timpul în clipele cerșetoare pe marginea vieții?
De ce avem umbre
închise în sufletele noastre și ne îmbrăcăm în gheață, ferecând în inimă acest
giuvaier al propriei vieți, dăruit cu atâta generozitate de însuși Dumnezeu?
Unde am greșit când am
dănțuit prin praful cotidian și sordid al apusului din noi?
De ce nu ne dăm voie să
zburăm în spirit, de ce nu ne inundăm plămânii cu aerul dulce și suav al
dragostei care ne poate învălui armura propriei tristeți și să nu mai permitem
să ne ofilim acel EU sfânt din adâncul ființei noastre?
Să ne dăm voie să fim
perforați de lumină în inimi, în sufletele hașurate de stres, de dor, de
neiubire!
Boala secolului.
Neiubirea.
Teama de
vulnerabilitate, teama că poți fi considerat slab dacă iubești.
Așa. Și? Ce dacă ești
considerat slab? Ești om, nu stâncă. E uman. Îmi dau voie să fiu vulnerabilă.
Îmi dau voie să fiu slabă și chiar îmi doresc asta. Detest să afișez
perfecțiunea, să vreau să fiu altfel decât sunt, să iau la braț
neautenticitatea și să concubinez cu ea crezând că-i normalul.
Nu. Ei bine, nu. Refuz
acest alint fariseic. Nu ăsta e normalul și nu asta vreau să fiu.
Vreau să fiu liberă,
vreau să fiu imperfectă, vreau să fiu vulnerabilă, să am slăbiciuni pe care mi
le asum, desigur. Nu sunt vreun zeu, nu sunt Dumnezeu.
Sunt parte din stele,
sunt parte dintr-un suflet, uriaș poate, sunt respirație între vieți, unele mai
bune, altele mai puțin bune. Și-mi permit acest lux: de a fi nedesăvârșită.
Pentru că tocmai în asta constă frumusețea, măreția, lumina și iubirea. În imperfecțiune
poate. De ce?
Pentru a-i da Lui ceea
ce trebuie dat: perfecțiunea, iubirea, iertarea și, mai ales, viața asta toată,
nemuritoare, ori poate că muritoare.
𝐃𝐞 𝐒𝐮𝐬 𝐢̂𝐧𝐭𝐨𝐭𝐝𝐞𝐚𝐮𝐧𝐚 𝐬𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞 𝐀𝐋𝐓𝐅𝐄𝐋.
Vreau să fiu lut în
mâna Lui, să mă modeleze, să mă dau cu capul de pereți ca să-mi pot flexa
genunchii și să cad a rugă, a comuniune dintre creat și Creator. E uman, e
benefic, e magic: să mă las modelată, să devin plastilina Lui preferată, să
facă din mine ce dorește, ca astfel să pot fi atinsă uneori de iubire, în loc
de neiubire, de iertare în loc de neiertare, de lumină în loc de nelumină.
Să fiu pulberi și
stele, să pot să ajung cât mai departe în visul meu, în zborul sufletului prin
Cosmos, spre necuprins.
Oameni buni, nu fugiți
de iubire, nu fugiți de frumusețea din voi, nu fugiți de vulnerabilitate. Ea
face parte din acest drum minunat pe care-l numim atât de frumos: VIAȚĂ!
octombrie 2025
