29 iulie 2012 | By: - roryta -

Lucian, o personalitate puternică


autor Roryta 

        Deşi ne vedeam foarte rar, eram buni prieteni şi-mi era drag. La un moment dat, înaintând cu grijă spre sufletul meu, mi-a cerut să-i sculptez în cuvinte caracterul lui puternic şi extrem de introvertit, să-i conturez în câteva idei propria lui personalitate, să-i arăt cât de mult îl cunosc şi cum îl văd eu, ca şi mare amică a lui ce părea că-i înţelege toate angoasele. 
        M-am urnit greu, dar odată ce m-am apucat, am constatat cu bucurie crescândă că-mi plăcea să-i scriu şi, astfel, i-am scris următoarea scrisoare: 
       
         „Dragul meu Lucian, 
        Spre fericirea şi desfătarea mea din ultima perioadă, mă întreb amuzată cum de ai reuşit performanţa asta, cum de ai ajuns la succesul fulminant de a-mi subjuga o parte din timp, ca să dezbat anumite subiecte extrem de dragi mie, dar mai ales m-a uimit şi mă uimeşte peste măsură propriul sentiment de dorinţă necondiţionată de a-ţi împărtăşi ţie unele cugetări ale mele ce privesc propria-ţi personalitate. Poate pentru că îmi stârneşti interesul mai mult decât mi-aş fi imaginat sau poate pentru că am constatat că avem unele afinităţi comune, afinităţi ce ţin de structura fiecăruia din noi, dar totuşi atât de reciproce. Greşesc cumva? 
        Referitor la cireşica verde-albăstruie din ochii tăi, se completează foarte bine cu peisajul actual al acestui anotimp, dar mai ales cu sufletul tău foarte filigranat, plin de broderii măiastre la care natura a lucrat cu migală şi dărnicie din moment de rezultatul este aşa de aparte. Ceea ce doresc să conturez, printre altele, este întrebarea pe care nu o dată am remarcat-o în spusele tale şi care mă flatează prin simplitatea, dar mai ales prin ecoul profund pe care-l propagă: ”Tu ce părere ai?” - semn că interesul vis-à-vis de propria-mi opinie nu te lasă indiferent. Mulţumesc! 
        De asemenea, citesc in fracţiunile de timp în care mi te arăţi ca o adevărată vedetă, un model de seriozitate, un munte de raţionalitate şi un caracter caligrafic pe coperta căruia îmi aţintesc privirile într-o splendidă contemplare. Căci, exaltată fiind, pupilele mi s-au mărit involuntar şi mi-am dorit să cuprind într-o clipită ceea ce alţii nu au reuşit poate într-o viaţă, să explorez în tăcere şi adâncime minunata atenţie cu care îţi tratezi semenii, lucru atât de rar întâlnit astăzi, ţinuta ta aproape ireal de decentă şi, mai ales, interesul viu, dar moderat faţă de anumite aspecte ce privesc viaţa particulară a celor nu-ţi sunt foarte apropiaţi. 
        Sunt aproape sigură că discreţia ocupă un prim loc în enigmatica ta personalitate, că eşti profund în gândire, probabil cum eşti şi în sentimente. Că în spatele mărgelelor verzi-albăstrii ce-ţi încadrează chipul, se ascunde o cupolă plină de duioşie, capabilă să se deschidă în faţa cui merită cu adevărat, precum petalele unei flori în faţa razelor de soare. Ochii, precum bine li se zice „oglinda sufletului”, sunt cele mai matematice organe, ele arătându-ţi exact ceea ce cuvintele ascund, fiindcă nu poţi trage o cortină opacă peste ei, indiferent cât de mult ţi-ai dori uneori. Sunt singurele care nu te tradează, precum cifrele învăţate la şcoala elementară. 
        N-aş vrea să crezi că-ţi aduc elogii gratuite şi o să te rog să mă citeşti cu îngăduinţă, deoarece pe solfegiul genelor, orice notă are un adevăr. Citesc pe chipul tău tăcute umbre, ceva nedefinit care-mi scormoneşte atenţia şi sufletul... Să fie oare o tristeţe nespusă? Să fie oare o neîmplinire? Mi-e teamă de propriul adevăr, dar doar tu poţi confirma sau infirma asta. Întrebarea născută este: o vei face? 
        Aş mai putea adăuga că fermitatea şi perseverenţa îţi sunt două surori fidele, iar voinţa ta robustă poate muta şi munţii din loc, fiindcă probabil că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat eşti capabil de cele mai înflăcărate acţiuni sau, dimpotrivă, de cel mai rece şi mai distant comportament, când îţi simţi încrederea trădată. E adevărat, aşa-i? 
        Eşti elegant în gândire şi în comportament, un excelent rafinament ce transmiţi prin toţi porii şi o intuiţie de ghicitor în stele, un clarvăzător minune, nedescoperit încă, dar care ţine de o inteligenţă ascuţită nativă. Profunzimea, dragul meu, o ai - precum fiecare din noi - mai acută atunci când eşti interesat de ceva/cineva şi atunci, pe moment, ţi-o dezvolţi instinctiv. 
        Ceea ce vrei tu să faci este să mă provoci la o tăcere strivită sub cuvinte, la un moment de solemnitate ce-şi are originea în frazele tale extrem de fierbinţi ce-mi pârjolesc chiar şi gândurile. Mă arunci într-o stare a extazului sentimental ezoteric şi mă privesc în oglindă nerecunoscându-mă, căci vibraţiile resimţite, cu greu le pot preschimba-n cuvinte, afară doar de faptul când între noi aş putea pune o suflare aproape la unison. Căci, îmi pare că încep să-ţi cunosc sufletul şi aş vrea să-ţi simt bătăile inimii, cunoscându-te, explorându-te centimetru cu centimetru. 
        Mă bucură nespus că acest joc angrenează după el utilizarea repetată a microscopului pentru a cerceta cu vădit interes orice însuşire de valoare pusă pe tapetul personalităţii cu sau fără voia ta. Am fost reţinută în primă fază fiindcă nu mi-am pus neoronii să mărşăluiască prin circumvoluţiunile creierului meu, deoarece credeam că ştiu numai eticheta, nu şi conţinutul licorii din spatele privirii de turcoaz. 
        Ba aş mai putea adăuga subtilitatea distinsă pe care o plusezi în cuvinte în speranţa unei confirmări sau infirmări ce ţine de aspectul personal al diferitelor stări de fapt din existenţa cotidiană a celui în discuţie. Te joci cu cuvintele şi întinzi plase perspicace, iar un naiv poate cădea lejer în ele, mai ales dacă mintea îi joacă feste sistematic. Eu nu consider asta un defect însă, ci mai degrabă ceva ce ţine de acel diamant cerebral ce străluceşte în razele soarelui, pentru că trebuie să-mi ridic ipotetica pălărie în faţa ta şi să recunosc ceea ce este evident pentru oricine: ilustra ta isteţime. 
        Cu sau fără aspectele menţionate mai sus sau chiar nemenţionate, îmi trezeşti simpatie, îmi placi şi deschid cumva un sertăraş ascuns în sufletul meu, să te păstrez acolo, precum o fâşie din prezent cu un parfum suav de dăruire spirituală acceptată fără rezerve. 

        Cu infinită candoare, 
        Patricia” 
       
       M-am întrebat de-a lungul vremii ce a fost hâd în acest mesaj şi mi-aş dori o explicaţie neutră, fiindcă sunt şi acum mult prea implicată emoţional pentru a gândi logic. Oare să se fi speriat atât de tare încât a preferat să fugă ca un laş? Oare a fost prea mult adevăr în această scrisoare? 
        Încă îmi consult inima, să văd unde am greşit, pentru că după aceea nu l-am mai revăzut niciodată...

        aprilie 2011

Luna mărită şi magia ei

        
autor Roryta 

        Pe Faleza Inferioară lumea se plimba liniştită admirând ceea ce, din când în când, ni se pare un spectacol inefabil al naturii: Luna plină, cu mult mai apropiată de Pământ decât în mod normal, mărită parcă anume pentru retina noastră obişnuită, de altfel, cu firescul. M-am oprit în loc nu o dată, să-i admir chipul de copil jucăuş care, într-o încântare mută, privea şăgalnic apele curgătoare ale Dunării. Luminată şi senină, părea ancorată în mantia cerească, privind spre omenire cu îngăduinţă şi zâmbind îngereşte, cu chipul într-o parte, revărsându-şi strălucirea transversal şi pictându-şi nobleţea propriului său spaţiu cu câte o stea venită să-i vegheze călătoria. 
        Cu cât înaintam mai mult şi mai repede, ea-mi urmărea paşii neastâmpărată şi dorea să se ia la întrecere, fiindcă îi călcam razele cu veselie, iar ea avansa filigranat, estompându-şi în umbre lucirea şi revenind sistematic la primul pas cu aceeaşi euforie îmbătată de un dans ştiut doar de noi. I-am răspuns cu aceeaşi emoţie cu care ea mă flata prin simpla sa prezenţă, îmbrăţişându-i rotunjimea perfectă, sărutându-i înaltul cerului şi mulţumindu-i cu recunoştinţă că în acea seară i-am simţit legăturile aproape filiale ce le împleteam împreună. 
        Timpul, uimit de zbenguiala noastră, a uitat să mai strivească clipele şi s-a oprit ca-n-tr-o fotografie vreme de câteva ceasuri, a surâs uşor şi nu mi-a mai rostogolit vremelnicia, probabil simţind şi el desăvârşitul festin la care lua parte fără voia lui. Ne-a lăsat în mărinimia lui unică să împletim dantesca atmosferă ce se înfiripa cu atâta dăruire, ne-a lăsat să purcedem în neclintirea sa aprobată cu înţelegere, până la final, când obosite de hârjoneală, ne-am oprit uitându-ne una la alta. 
        Până şi fluviul, de altfel, învolburat şi furios, ce aleargă de obicei prin porturi cu infinită lăcomie, şi-a smucit hăţurile şi s-a poticnit, îngenunchind în faţa acestui tablou magistral. El şi-a strâns apele nărăvaşe într-un gest sublim şi le-a justificat atitudinea lăsându-le molcoame să mărşăluiască într-o orânduială conformă cu natura. A scos la iveală ţinuta de sărbătoare şi a primit chipul infantil al Lunii cu o afecţiune nemărginită, ungându-şi pelerina cu strălucire de diamant. 
        Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată protagonistă într-o peliculă asemănătoare şi cred că filmul din care am făcut parte a fost unic, fiindcă m-am smuls cu greutate din acea gravură celestă şi m-am întors în sfera timpului efemer, iar el, cu o satisfacţie nebănuită mi-a dăruit secunde prelungite, întinzându-se molatic şi aproape nesupus, până la ultima limită. Cu un ultim gest, ridicând privirea către cer, în semn de recunoştinţă, am luat stelele şi timpul în braţe şi le-am mulţumit pentru scurta lor nemişcare: oh, noapte magică de dimensiuni cosmice, ai fost sublimă!

           mai 2012