Start întrebări

autor Roryta

AURORA CRISTEA - INTERVIUL NR. 1

 

1-LIGYA DIACONESCU: - Distinsă doamnă Aurora Cristea, locuiți pe malul Dunării, într-o superbă localitate, Galaţi, sunteți un scriitor binecunoscut, colaborator al mai multor reviste din țară și membru al L.S.R. Știind că formația dumneavoastră este una tehnică, se naște fireasca întrebare: cum de ați ajuns la literatură? Orice scriitor are o povestioară legată de începuturi și n-aș crede că faceți excepție.

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță NU sunt scriitor. Meseria mea de bază fiind alta, nu am cochetat foarte mult cu penelul. Este adevărat că am scris câte ”ceva”, dar eticheta de… SCRIITOR este mult peste capacitatea mea. Admir oamenii care fac un singur lucru, dar îl fac perfect. Restul, cei care practicăm un hobby - ca să spun așa, suntem doar un pic semidocți. Povestea mea a început de la câteva concursuri naționale de proză la care am luat locul I. Și de aici nebunia, iureșul, care însă, nu a durat decât câțiva ani.

2-LIGYA DIACONESCU: - În ce an ați debutat şi cu ce?

AURORA CRISTEA: - Impropriu spus ”debut”, pentru că nu cred că sunt prea departe de început nici acum. Am cam rămas la același stadiu. Am scris o… hai să-i spunem… nuvelă? O povestioară nu foarte lungă despre un subiect care pe mine m-a fascinat la vremea aceea. Cărticica a avut succes mult mai mult decât m-aș fi gândit și, în tăvălugul de atunci, m-am trezit în doar câteva luni, că sunt deja înscrisă în Liga Scriitorilor Români. Titlul cărții este ”Povestea Danei” și am scris-o prin 2012 sau 2013.

3-LIGYA DIACONESCU: - Ce contează mai mult pentru Cristea Aurora?: o realizare profesională sau una personală?

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță una personală. Pentru asta trăim pe acest pământ și pentru ASTA trecem prin această viață. Ca să îi iubim pe cei de lângă noi, să experimentăm adevărata IUBIRE și astfel, să ne realizăm ținta vieții. Profesiunea, dacă practicăm ceea ce ne place, atunci putem spune că suntem pe jumătate fericiți.

4-LIGYA DIACONESCU: - Aveţi o activitate literară intensă. Sunteți Membru al Revistei internaţionale de creaţie culturală şi literar-artistică „Confluenţe literare” și Membru colaborator al Revistei de creaţie şi atitudine culturală „Armonii Culturale”, Adjud, România. Spuneți-ne câte ceva despre această activitate.

AURORA CRISTEA: - Din păcate, de ceva vreme am dispărut cam de peste tot. Și, dacă nu primeam mesajul dv., cu siguranță nu aș fi dat semne nici acum că mai exist în lumea literaților. Uneori, foarte rar, mai apar în revista Dobrogea Culturală, tipărită sub egida Ligii Scriitorilor din România. Dar doar atât… Din nefericire pentru mine, am avut multe probleme în familie, cu sănătatea. Așa că m-am retras pentru o perioadă. Nedefinită, cel mai probabil, pentru că nu am idee când și DACĂ voi reveni cu adevărat.

5-LIGYA DIACONESCU: - Sunteti un scriitor complet și complex. Scrieți cu aceeași lejeritate poezie ca și proză. Ce subiecte abordați în romanele domniei voastre? Ce gen de poezie scrieți? Unde vă găsiți sursele de inspirație?

AURORA CRISTEA: - Mi s-a mai spus asta, că scriu și poezie și proză. Dar să vă spun un secret. Lumea a asociat cumva poezia cu proza, ceea ce nu este adevărat în cazul meu, de pildă. De când mă știu am admirat oamenii talentați, am admirat pictorii, am admirat acei oameni numiți POEȚI cu adevărat, cei care știu să te poarte printre vise doar din versuri, am admirat scriitorii adevărați etc. Adevărul este sunt un antitalent în materie de poezie. Nu am scris niciodată vreo poezie, nici măcar la nivel de cl. a II-a, ceva de genul ”Cățeluș cu părul creț…” Mi se pare o magie să găsești la cuvântul ”creț” o rimă genială, precum ”coteț”. 😂

6-LIGYA DIACONESCU: - Ce părere aveți despre blogurile și revistele literare on-line?

AURORA CRISTEA: - E bine că vrem să dezvoltăm cultura românească chiar și așa. Numai că, fiind atât de accesibil totul, tuturor, riscăm să ne perfecționăm și kitsch-urile în egală măsură… Cam greu să mai discernem, la un moment dat, originalul de fals. Și e păcat… Rămân la umila mea părere, că tot CARTEA, eterna aglomerare de pagini tipărite, mirosul de lemn autentic, este cea mai desăvârșită formă de a străbate, cum spunea un critic literar contemporan ”treptele inferioare ale actului de a citi”. Este acea chimie, dacă vreți să-i spuneți așa, ce se leagă între scriitor și cititorul său.

7-LIGYA DIACONESCU: -  Se spune că doar prin artă, literatură suntem liberi. Este cu adevărat creaţia o punte prin care îţi recapeţi libertatea?

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță. Libertatea de a visa, libertatea pe care ți-o dă imaginația, gândul, acea energie vie ce poate străbate întreg Universul într-o singură clipă. Probabil că este singura libertate pe care o avem aici. Tocmai de aceea – poate o fi o aroganță din partea noastră oare? – ne place să ne autointitulăm COcreatori ai lumii. 

8-LIGYA DIACONESCU: -  A existat o carte la care aţi lucrat şi care v-a rămas mai dragă decât celelalte?

AURORA CRISTEA: - Sigur. Maor Gruber. O carte emblematică despre Holocaust, o carte care merită parcursă până la ultima filă și pe care, dacă veți avea curiozitatea s-o citiți, vă va determina să n-o mai lăsați din mână. Mi-a plăcut și, culmea!, încă mai îmi place, contrar firii mele perfecționiste.

9-LIGYA DIACONESCU: -  Câte ceva despre premiile primite!  - 

AURORA CRISTEA: - Da… Au fost câteva premii și atât. Nu am luat alte premii, dar nici nu am mai participat la niciun fel de concurs. Nu știu cum se face, însă timpul îmi râde în nas prin iuțeala cu care trece pe lângă și prin mine.

10-LIGYA DIACONESCU: - Este mai importantă pentru  domnia voastră părerea criticilor sau contează mai mult ceea ce cred cititorii?

AURORA CRISTEA: - Probabil că și una și alta. Deși, în fond, criticile pot fi constructive uneori, dacă sunt bine întemeiate și făcute de cei avizați, nu de amatori sau răutăcioși. Totuși, prefer cititorii. 😀

11- LIGYA DIACONESCU: - Ce sfaturi aveți pentru scriitorii aspiranţi? Unde sau cui ar trebui să încerce să îşi trimită textele pentru a fi luaţi în seamă?

AURORA CRISTEA: - Întrebarea asta este întrebare capcană pentru mine. Nu sunt în măsură să răspund la ea, fiindcă nu sunt un scriitor autentic, nu sunt un literat – cum spuneam și mai sus  - AVIZAT. Sunt pe jumătate scriitor și, cel mai probabil, așa voi rămâne și mai departe, dacă nu se schimbă ceva între timp.

AURORA CRISTEA - INTERVIUL NR. 2

Coroana de spini a omenirii - 2019

Coroana de spini a omenirii - 2019

autor Roryta

          Știința înseamnă progres. Așa am învățat de-a lungul vremii, de-a lungul anilor de școală sau din experiența vieții. Că tot ce s-a construit pe acest pământ, toate invențiile, toate inovațiile, s-au făcut pentru că niște minți luminate au avut sclipiri de geniu într-o fracțiune de secundă și totul, ca într-un desen animat reușit, s-a transformat peste noapte în aur.

         Aur pentru ei înșiși dar și pentru toți ceilalți, beneficiari ai descoperirilor, triumfători în fața mediocrității, adevărați învingători peste epocile primitive, premiați cu surle și trâmbițe, trecuți în istoria omenirii și elogiați până la extrem, desigur, post mortem. Toți. Sau aproape toți. 

          Toate marile creiere ale lumii, toate descoperirile acestora și toate personajele aferente, au fost preamărite, au fost glorificate în toate secolele care au urmat. Iar cu cât se așterne mai mult praful peste clipa de geniu din momentul respectiv, cu atât glorificările par mai exacerbate. Probabil din teama de a nu fi uitați acei inventatori, cândva umile fețe anonime, pierdute în negura unor epoci tencuite de indiferență, mizerie și lehamite. Bunăoară, inventatorii poeziei, ai artelor, ai picturii, dar și ai luminii, ai mecanicii cuantice, ori ai zgârie-norilor sau ai submarinelor, de exemplu, au trăit în niște vremuri măcinate de războaie, de ură și ostilități, și-au dus umila și nefericita lor viață prin maidanele sărăcăcioase din carierele mărginașe ale unor orașe inundate de fecalele șobolanilor, într-o sărăcie atât de prezentă și de fierbinte că aproape o simți și în clipa de față.

          Medicina - eroina tuturor descoperirilor, mama nr. 1 a tot ce înseamnă progres vindecător, a avut și are încă victimele ei. Ea, în numele triumfului vieții asupra morții, își cere drepturile ei, își cere tributul ei înfiorător de trist, cocoțat pe cadavrele milioanelor de oameni din veșnicie și până în veșnicie, jertfiți pentru o fărâmă în plus de existență amărâtă, dar superbă în idealitatea ei. Victime vor mai fi, desigur. Ar fi absurd că ne iluzionăm că vom trăi veșnic, ar fi inuman să visăm la încă o clipă cerșetoare etern-dumnezeiască, la o jalnică și aparent-ofilită pieire a morții. Asta nu face parte din planul creației. Altfel, am fi totuna cu Dumnezeu.

          Uneori însă revelațiile științelor, eprubeta măsurătoare, proba experiment, bine etanșeizată într-un frigider ce stă într-un pliu al timpului, păstrată cu evlavie până nu demult, explodează sincer și inocent în mâinile năbădăioase ale unui atlet al neliniștii, ale unui scelerat dornic de răzbunare pe întreaga suflare mondială. Scăpat de sub control, tubul de sticlă își răzbună anii de izolare frigorifică și, ca un tăvălug de fenomene cosmice, nimicește tot ce-i stă în cale, tot ce-i viu, care are conștiință.

Ca un taur lovit între coarne, OMUL, ancorat în haznaua savantă, infantil și luat prin surprindere, cedează primului impuls și devine brusc, vulnerabil. Atât de vulnerabil încât, în inconștiența sa, contaminează pe toți cei din jur. Nu-i mai rămâne nimic altceva decât să-i dea fenomenului un nume: COVID-19.

          Desigur, acesta este un scenariu care poate părea fantezist pentru unii, realist pentru alții.

          Am trăit toată viața evitând să ne privim între noi. Când vorbim cu cineva, avem tendința să ne ferim privirea, să ocolim pe cât se poate ceea ce înainte ne era drag să vedem: ochii celui din fața noastră. Sincer, nu-mi place asta. Fiindcă eu știu, din bătrâni, că ochii sunt oglinda sufletului. Ori, atunci când te ferești, atunci când eviți o legătură directă cu cel din fața ta, înseamnă că ai ceva de ascuns, înseamnă că în viața ta există o frustrare, ceva acolo, în adâncul sufletului tău, este construit pe minciună, este rugină și viermuială neputincioasă pe care încerci s-o ascunzi pe cât posibil, indiferent de natura acesteia.

          Micul tub de sticlă nărăvaș, n-a făcut altceva decât să ne forțeze să ne privim în ochi direct, atât timp cât nasul și gura ne sunt, volens-nolens, acoperite. Probabil e singurul lucru pozitiv. 

          În atare condiții, te și miri. E incredibil cât de frumoși pot fi oamenii! E incredibil câtă lumină pot avea în ochii lor, unii dintre ei. Abia acum descoperi cu adevărat dulcea sclipire a vieții, în cele două insecte prizoniere ce se zbat în ființa plină de miez a omului creat de Dumnezeu. Sunt oameni care au ochii perfecți, culori diferite și nemaipomenite, lumini scânteietoare, o formă a sprâncenelor desăvârșită și o frunte simetrică, parcă trasată cu o riglă invizibilă. E fascinant să redescoperi splendorile faciale ale semenului tău. 

          Pe de o parte...

         Pe de altă parte, privirile fugare, de-a dreptul speriate, trădează spaima omului modern, trădează freamătul și înfricoșarea în fața unui inamic invizibil, atât de mic și de agresiv, că nu-l poți nimici. Nu te poți lupta cu ceva nevăzut. Nu ai cum.

          Și atunci fugi.

          Unde?

          Unde poți fugi oare?

          În cel mai sigur loc de pe acest pământ: ACASĂ. 

         În propriul tău prizonierat, în propria ta izolare, în cochilia ta pe care ai evitat-o toată viața. Fugi spre tine și în tine însuți. Ca un animal hăituit. Către cine? Către tine, poate. Către ce? Către nimic. Unde? Către nicăieri.

          Nu ai cum să te ferești! Nu știi cum! Ești speriat și biruit. 

        Singurul lucru de care-ți poți aminti în astfel de clipe este Cineva pe care l-ai abandonat de mult. Este Cineva care, în răbdarea-i infinită, te-a așteptat să te întorci spre El, să-l vezi că e acolo, în inima ta, în sufletul tău, acolo unde a fost mereu, dintotdeauna. Numai că ai fost prea preocupat de jucăria pe care ai avut-o în mâini atâta timp și ai uitat de Cel care ți-a dat-o. Brusc, ți-ai dat seama că jucăria preferată îți poate fi luată oricând, într-o fracțiune de secundă. E suficient doar să începi să tușești și să respiri sincopat în câteva ore. Clipa îți scapă printre degete și bezna morții își face simțită prezența.

          Cineva îți strigă: roagă-te!

         Cazi în genunchi și îți aduci aminte de Dăruitorul ”jucăriei” tale. Cam târziu. Cam prea târziu. Arunci, pentru prima oară după atâția ani, o privire în zare, o privire peste balustrada de unde vezi o turlă ce stă cuminte acolo, țintuită parcă în timp. Cineva acolo, înăuntru, stă și se roagă. Și ai vrea să alergi către el, să-i spui tot ce nu ai spus până acum, să plângi din disperare și să ceri un sfat. Numai că... NU MAI VOIE ACUM, 

          Rămâi în cel mai sigur loc de pe acest pământ: ACASĂ.

        Acolo, sub acea turlă, există cineva care face ce știe să facă cel mai bine: să se roage. Singur. Doar el cu sfinții și cu Dumnezeu.

        El a uitat de progres. Și probabil că nici nu-l mai interesează cine a descoperit lumina, câtă vreme nu este cea naturală. Pe acel om nu-l mai interesează nici cine a descoperit arta, pictura, zgârie-norii ori submarinele. 

         Clipa efemeră foșnește în poala vieții, mormanele de timp se năruie, iar lumea agonizantă și-a pierdut busola. O sumă de lucidități isterizante ne face să conștientizăm apocaliptic alterarea ființei și autonimicirea. Cine ne mai poate salva din acest întuneric complice, nelocuit și rece?

          Un zvon, o șoaptă, o Lumină poate, venită din altă lume.

          martie 2020

                       

Top 10 oameni model din Municipiul Galati

Top 10 oameni model din Municipiul Galati

                    decembrie 2018

Top 10 oameni model din Municipiul Galati

 Top 10 oameni model din Municipiul Galati - TV Galati, 29 noiembrie 2018

                     noiembrie 2018