26 octombrie 2013 | By: roryta

Lansare de carte a Editurii Semănătorul la Galaţi

Aurora Cristea, „Povestea Danei”,
Editura “Semănătorul” Tismana

Jocul de-a viaţa, jocul de-a moartea. “Jocul vieţii şi-al morţii în deşertul de cenuşă” - se intitula o piesă de teatru, de fapt o parabolă, după Horia Lovinescu, a existenţei primilor oameni, Cain şi Abel, cei doi fii ai lui Adam după ce acesta a fost alungat la Răsărit de Eden şi silit să muncească, să-şi ducă existenţa. Viaţa - cu ispitele şi bucuriile ei este foarte fragilă. O clipă de neatenţie e de ajuns ca ea să se frângă. Însă viaţa celor care nu au venit încă pe lumea aceasta este adeseori pusă în primejdie, chiar de cei care i-au conceput. E urât să lupţi şi să iei viaţa cuiva. Dar, cu atât mai cumplit este, să iei viaţa propriului tău copil care nu poate cu nimic să se apere. E de-a dreptul monstruos. 
Puţine animale îşi devoră puii şi acelea, doar atunci când le simt slabe, neputând să facă faţă deşertului sau junglei pe care o au de străbătut şi nici să-şi procure hrana necesară. Dar şi acestea îşi apără puişorii de atacatori şi doar în ultimă instanţă îi sacrifică. Însă mai curând se autosacrifică, lăsând loc puilor să trăiască. E o lecţie a vieţii pe care o învăţăm de la animale. 
Cum de s-a pervertit viaţa şi spiritul omului într-atât, că femeile ucid pe timpul vieţii lor, 20-30 de feţi nenăscuţi, fără să aibă nici cea mai mică tresărire? Li se pare firesc să procedeze aşa, pentru că, se justifică ele, n-ar avea cum să-i crească. 
Scriitoarea Cezarina Adamescu - Galaţi
Despre viaţa intrauterină a fetuşilor s-au scris mii de cărţi şi s-au făcut zeci şi sute de filme documentare.
Despre clipa concepţiei, despre momentul când copilul capătă suflet, iarăşi s-a vorbit.
Ca şi despre milioanele de femei care şi-au pierdut viaţa în urma unui avort spontan. Nu mai e nevoie de adăugiri.
De ce a ales scriitoarea Aurora Cristea să scrie despre un astfel de caz în zilele noastre, când, planning-ul familial este în vogă şi totul e astfel planificat încât nu mai rămâne nici un pic de loc libertăţii umane ori moralei creştine, este un adevărat act de curaj. Foarte multe femei ar zâmbi maliţios sau ar râde de-a binelea, la auzul unui astfel de subiect bătătorit în toate filmele, piesele de teatru, prozele lungi şi scurte, poeziile şi întreaga artă.
Cu toate acestea, subiectul nu este epuizat. Dacă ne mai mişcă acest gen de literatură, înseamnă că nu suntem cu totul abrutizaţi, pervertiţi, pierduţi sufleteşte. Mai există o mică speranţă pentru om, un fel de luminiţă care pâlpâie firav, ca să ne facă să înţelegem că viaţa nu ne aparţine, ea ne-a fost dăruită şi nu avem dreptul să abuzăm de ea, să ne batem joc, să o socotim la cheremul şi cheful nostru.  


Evenimente neaşteptate îl pot pune la un moment dat pe om în situaţii aproape fără ieşire. La cumpăna dintre viaţă şi moarte - reflecţia asupra propriei existenţe se profilează ca pe un ecran, obligându-l să-şi regândească şi să-şi reconsidere propriile atitudini de până atunci. Dacă balanţa înclină spre viaţă, aceasta va fi o învăţătură straşnică asupra viitorului. Dacă nu s-a reţinut nici o pildă, nici o învăţătură, înseamnă că experienţa nu a avut efectul scontat. Din toate poate omul să înveţe. Dar mai mult învaţă din propriile încercări.
Autoarea începe în chip neaşteptat cu sfârşitul, relatând scena în care, prietena ei Dana este dusă de urgenţă la spital în stare cât se poate de gravă. Avea să moară peste puţin timp în urma unei complicaţii legate de avortul pe care-l făcuse.
Povestea Danei reprezintă unul din acele mii de cazuri din care, fiecare poate trage învăţăminte.
Şi totuşi, asemenea „poveşti” sunt în ziua de azi, atât de frecvente încât au devenit mai mult decât un mod de viaţă şi nimeni nu se mai miră. Întâmplări care au căzut în banalitate.
În faţa scenariului, susţinut alert, cu un dramatism aproape insuportabil, cititorul nu poate avea decât o singură atitudine: de a citi mai departe, deşi autoarea anticipează finalul. Asemenea subiecte nu plac nimănui. Ele-ţi amintesc de nenumăratele erori ale vieţii, cărora nu le-ai dat prea mare atenţie, până la ziua scandenţei. Doar în momentele de răscruce, lucrurile ies în evidenţă. De cele mai multe ori, tributul e prea mare, de nesuportat, cu atât mai mult cu cât, nu se mai poate îndrepta nimic.
Pornind de la acest moment dramatic, autoarea începe derularea poveştii Danei, încă din primii ani ai vieţii, într-un fel, ca o justificare a greşelilor ei.
Suntem martorii copilăriei acestei femei dar şi, implicit, a eroinei, Carla, cea care povesteşte întâmplările. Vocea auctorială se face auzită la fiecare scenă sau  frază, comentând evenimentele.
Autoarea are un dar deosebit de a creiona caractere. Părinţii Danei sunt evocaţi cu lux de amănunte. Un oarecare fior nostalgic este prezent permanent şi aceasta şi pentru că, anii trecând, autoarea se vede în oglinda copilăriei şi a adolescenţei, care nu diferă cu mult de cea a tuturor copiilor acelui timp. Atmosfera tulbure, apăsătoare din casa Danei, faptul că a avut o mamă mai rigidă, predispusă bârfei cu vecinele de bloc şi un tată căruia îi plăcea mult păhărelul şi scandalurile se ţineau lanţ, au făcut-o să se simtă oarecum stingheră în propria familie.
Curând a venit timpul despărţirii de familie şi traiului pe cont propriu. Conflictul între generaţii nu a întârziat să apară şi să-i îndepărteze şi mai mult pe copii de părinţi.
Desprinderea de familie nu a fost, însă, cel mai fericit eveniment din viaţa Danei. În noua ei adresă, la prietena sa Cristina, a văzut şi trăit aceleaşi momente de scandal, violenţă domestică, verbală şi comportamentală pe care credea că le lăsase definitiv în urmă. În această ipostază, de martoră a nefericirii prietenei, n-a fost deloc nefiresc să-şi caute iubirea, sperând că în braţele iubirii va avea şansa să uite de copilăria nefericită şi de familia ei cu probleme.
De la stânga la dreapta scriitoarele:
Aurora Cristea, Angela Baciu, Cezarina Adamescu,
Daniela Lăcrămioara Capotă
Capitolul al treilea se referă chiar la acest nou eveniment din viaţa Danei.
Aurora Cristea este o prozatoare care-şi caută încă mijloacele de expresie. Naraţiunile ca şi dialogurile ei sunt simple, cu economie de figuri de stil, sunt realizate pe principiul autenticităţii evenimentelor. Închipuirea joacă un rol aproape inexistent. Cu toate acestea, povestea curge lin, precum o apă spre revărsare.
Viaţa studenţească a Danei aduce noi cunoştinţe şi prieteni. Întâlnirea intempestivă cu un bărbat enigmatic avea să-i schimbe cursul vieţii. Jocul seducţiei începuse, iar adolescenta intră în el inocentă, dar curioasă de ce avea să urmeze.
Relatarea primei întâlniri cu bărbatul misterios ar putea servi drept exemplu în ceea ce priveşte pericolele care s-ar putea ivi, pentru fetele care se avântă în relaţii cu bărbaţi nepotriviţi, încă de la prima întrevedere. Şi aici, povestirea capătă un oarecare ton didactic şi chiar moralizator. Mesaje subliminale, mesaje SOS, răzbat din toate frazele, aproape că simţi palpabil primejdia pentru ca mai apoi, să-i poţi replica unui interlocutor invizibil: Ha, ţi-am spus eu că e periculos?
Chiar şi eroina poveştii intuieşte primejdia şi are tendinţa să fugă: „Neîncrezătoare, ridică privirea către ochii lui negri, pătrunzători, căutând siguranţa de care avea atâta nevoie. Nu o găsi. Ba mai mult, prezenţa lui îi crea o stare de nelinişte, ca un fel de autoapărare menită să-i pună în alertă toate simţurile ce părea că o copleşesc”. (...) Familiaritatea lui îndrăzneaţă îi crea un disconfort vizibil Danei şi, în clipa aceea, ar fi vrut să o ia la sănătoasa, să-l lase singur bâiguind planuri ştiute doar de el. Atracţia însă, vizavi de acest bărbat fatal, era prea mare ca să poată da curs raţiunii. Inima ei îi poruncea altceva decât mintea”.
Sala "Ateneu" a CCS din Galaţi
Interesante sunt şi stările sufleteşti prin care trece Dana, imediat după ce bărbatul plecase din cafenea.
„Simţea o sfârşeală în proprii muşchi ai mâinii şi şi-ar fi dorit ca în acel moment să fie undeva departe, să arunce cartea aceea de vizită şi să-şi continue viaţa searbădă şi banală de până atunci. Intuia, ştia, ghicea că acesta este doar începutul, că ceva în viaţa ei se va schimba şi că avea să-şi continue drumul pe o altă cărare decât cea la care se gândise până atunci, dar nu avea puterea de a se opune, nu dispunea de forţa de a curma din rădăcină mica tulpină a necunoscutului ce se prefigura în buchetul vieţii sale.
Gândurile nu-i dădeau pace şi fără să vrea, se simţea atrasă de acest bărbat necunoscut ce intrase samavolnic în viaţa ei, fără să ceară voie, fără ca ea să consimţească, fără să-şi propună şi fără să-şi dorească. Dar privirea aceea pătrunzătoare, ochii lui negri ca două mărgele şi masculinitatea transmisă prin toţi porii o atrăgeau mai mult decât ar fi trebuit. Constituţia lui fizică, aerul de bărbat cu experienţă care le ştie pe toate şi stilul său de abordare o ameţeau de plăcere, o făceau să se înfioare şi să transpire abundent în prezenţa sa”.
Şi în sfârşit, autoarea vine cu cheia acestei întâmplări care s-a sfârşit cu decesul Danei, anticipând într-o mare măsură deznodământul:  tânăra era „atrasă de magia hazardului”.
Prinsă în această magie seducătoare, fata este cucerită de bărbatul cu experienţă, fermecător şi versat, dar care ascundea o taină: era căsătorit şi tatăl unui copil.
Ca orice poveste de iubire, şi aceasta a avut un început, un moment de maximă împlinire, urmând, inevitabil, deziluzia, sfârşitul. Nimic nou. Toate poveştile de iubire sfârşesc la fel. Capitolul IV al cărţii, tocmai despre această deziluzie relatează.
Aflarea adevărului despre bărbatul vieţii ei are efectul unui duş cu electricitate.
Cuvintele despre dragoste sunt aproape truisme. Dragostea provoacă suferinţă - e un adevăr care nici nu mai trebuie demonstrat. E ca o Lege a lui Murphy, unul din paradoxurile sale: cu cât dragostea e mai puternică pentru unul, cu atât va provoca mai multă durere. Capitolul V, intitulat „Revolta” demonstrează acest adevăr.
Cartea mai conţine câteva adevăruri care ar trebui să dea de gândit. În primul rând, prăpastia dintre părinţi şi copii, în chip deosebit, dintre mame şi fiice. Dar şi neputinţa copiilor de a-şi putea descărca sufletul în faţa cuiva, de a se destăinui, de a cere sfatul, fapt ce poate conduce la disperare şi la depresie, dacă nu cumva, la ceva cu mult mai grav. Faptul că mama Danei nu a înţeles-o niciodată, a creat o falie în relaţia lor, în comuniunea aproape simbiotică, pe care ar fi trebuit s-o trăiască mamă şi fiică.
Admiratorii mari şi ... mici !
Paradoxul în această carte este că, din sutele de mii de cazuri de acest fel, cel al Danei este unic. Acesta este şi paradoxul vieţii. Suntem unici în destin, în manifestări, în trăiri emoţionale. Suntem unici în virtuţi şi credinţă. Chiar şi în greşeli suntem unici, deşi greşelile par a fi la fel. De aici, noutatea, unicitatea cărţii de faţă care, altfel, ar avea un subiect cât se poate de comun. Adevărate lecţii despre relaţiile interumane, în special, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, cu alte cuvinte, aşa cum subliniază autoarea, „controlul subtil al unei relaţii”.
Adevărul e că fiecare om îşi urmează propriul traseu şi, chiar dacă uneori se abate de la el, îşi reia mai târziu drumul pentru a ajunge la propria destinaţie.
Neputinţa de a se distrage, de a pune capăt relaţiei, aduce după sine noi greşeli.
Autoarea  ţine strâns frâiele naraţiunii, trecând prin ani, fără nimic spectaculos, până în ajunul tragediei şi chiar în următoarele zile după dispariţia Danei. Ultimul capitol, intitulat „Înmormântarea” – este cel în care se adună concluziile şi pildele cele mai relevante pentru cititor.
            În acest capitol revenim în actualitate, adică la şapte ani de la dispariţia Danei, în momentul când autoarea îşi scrie cartea. Ea trece în revistă întreaga gamă de simţăminte ce au animat-o la înmormântarea prietenei, care a lăsat un gol de neumplut cu nimic în sufletul autoarei, ca şi multe întrebări care nu şi-au găsit răspuns. E enigmă neagră, lucruri de neînţeles, taine care nu se vor descifra niciodată. E firesc ca în momentul când relatează în scris momentele acele, autoarea să le retrăiască.
Un act de asemenea violenţă cum e acela al pruncuciderii în ultima lună de sarcină, necesită mult curaj sau disperare. Disperarea Danei care nu a fost înţeleasă de ai săi, care a fost victima unui bărbat căsătorit şi nu a mai găsit altă cale de ieşire din impasul în care a intrat, este o lecţie amară de viaţă, care pe tinerele care iau totul în derâdere, s-ar putea să le coste. Astfel de incidente însă, în zilele noastre nici nu mai sunt luate în seamă, ci considerate mici ghinioane, aproape amuzante. Doar atunci când se ajunge la un deznodământ fatal, se face oarecare vâlvă şi apoi totul reintră în normal ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Două vieţi au fost frânte lăsând în urmă regrete şi nefericire. În plus, complexul de vinovăţie că nu s-a făcut totul ca să nu se ajungă la asemenea situaţie.
E uşor să fii moralizator, e lesne să dai sfaturi, dar să fii nevoit să previi asemenea tragedii este foarte greu. Poate o probă de umanitate. Ceea ce, la drept vorbind, este cât se poate de dificil de trecut.
Aurora Cristea vrea să ne facă să înţelegem lucruri pe care le ştim foarte bine, dar niciodată nu le luăm suficient în serios. Ea este clopoţelul, semnalul de alarmă care ne atenţionează. În felul său. Şi o face destul de bine, cu mijloacele sale.
Dacă fie şi unei singure persoane îi va fi de folos acest demers epic, înseamnă că scrierea ei patetică, dureroasă, frustă, şi-a atins scopul.
 
CEZARINA ADAMESCU
Poet, prozator, eseist, dramaturg
şi crtitic literar,
redactor Agero Stuttgart,
membru Uniunea Scriitorilor din România

Secvenţe video din timpul lansării de carte de la Galaţi. 


Aurora Cristea - Povestea Danei (partea I)
Lansarea cărţii "Aurora Cristea - Povestea Danei" tipărită la Editura "SEMĂNĂTORUL" Tismana. 

Prezidarea lansării de către moderatorul Angela Baciu - scriitor, prezintă cartea criticul literar Cezarina Adamescu - scriitor, lectură din creaţia autoarei: Daniela Lăcrămioara Capotă - scriitor.


Aurora Cristea - Povestea Danei (partea a II-a)
Lansarea cărţii "Aurora Cristea - Povestea Danei" tipărită editura "SEMĂNĂTORUL" Tismana. 

Prezidarea lansării de către moderatorul Angela Baciu - scriitor, prezintă cartea criticul literar Cezarina Adamescu - scriitor, lectură din creaţia autoarei: Daniela Lăcrămioara Capotă - scriitor.

Sursa: AICI


05 octombrie 2013 | By: roryta

Scrierea unei istorii



autor Roryta

      Paltonul din stofă groasă de culoarea untului pe care-l purta desfăcut, se murdărise repede, se motolise şi acum nu mai dădea acea notă de eleganţă pe care o dăduse cândva, ci părea un biet paltonaş cumpărat de la o tarabă oarecare, o ţesătură infectă, boţită şi palidă, nicidecum acea textură fină, aproape catifelată, pe care o avusese de-a lungul anilor. Din blana de nurcă de la guler câteva fire fuseseră smulse cu brutalitate lăsând să se vadă din loc în loc materialul de la reverele paltonului. Se făcuseră mici găurele pe care ea le privea uimită şi deziluzionată. Ar fi vrut să-şi aşeze această haină pe ea, să închidă paltonul cu nasturii şi să-şi reia acea alură de doamnă de prim rang avută o viaţă întreagă, doar că mâinile nu o ajutau. Erau strâns legate la spate cu o sfoară primitivă, într-un nod marinăresc prost făcut şi în grabă.
      În faţa ei erau câţiva militari pe care evita să-i privească.
      Într-o secundă marginea zidului pe care ea îl urmărea cu o atenţie sporită, se clătină şi se prăbuşi cu zgomot. Clădirea alunecase la orizontală, iar cerul îşi schimbă brusc poziţia într-o parte.
      Elena simţi o lovitură puternică la tâmplă dreaptă, dar nu avu puterea să-şi schimbe poziţia sau să ridice capul. Privi un timp pietricelele din dreptul ochilor, apoi un firicel de lichid cald îşi croi drum printre acele pietricele, şerpuindu-se ca un izvor de viaţă caldă, ducând cu el ultima speranţă, ultimul vis, ultima clipire. Ochii i se împăienjeniră, iar vocile din jur deveniră din ce în ce mai slabe. Închise ochii şi se lăsă în voia celor din urmă vise.
      Îşi aminti într-o fracţiune de secundă de anii din trecut, când fericită şi împlinită se pregătea să se ducă la Cazinoul din Constanţa.
      - Manea ţine morţiş să ne întâlnim cu toţii acolo, deşi sincer să fiu nu prea am chef, spuse Nicu strâmbând din nas.
      - Dar ce ai tu azi, de vrei să rămânem aici? Mie mi se pare o idee extraordinară. Abia mai ieşim şi noi... ne distrăm.
     - Prea protocolar mi se pare totul. Iar trebuie să stau în picioare alături de toţi lingăii...
      Elena se întoarse spre el şi-şi ţugui buzele delicat:
      - Hai, lasă, lasă, că şi ţie îţi place. Şi chiar dacă nu ţi-ar plăcea... Nu vrei tu să-mi faci pe plac?
      Soţul ei râse cu toată gura şi se apropie de ea:
      - Ce m-aş face fără tine?
      Îi cuprinse umerii firavi cu braţele lui vânjoase, apoi îşi coborî mâinile pe sâni şi poposi acolo, nevrând să le mai dea drumul. Elena se lipi cu spatele de trupul lui şi zâmbi.
      - Îmi boţeşti rochia, îl dojeni ea.
     Dar Nicu nu auzi şi o întoarse cu faţa către el:
      - În imbecilitatea asta care ne înconjoară, eşti singura rază de lumină.
      - N-ar trebui să te plângi. În fond, avem o viaţă frumoasă împreună, dragul meu.
      - Da, dar dacă n-aş fi vigilent, totul s-ar prăbuşi, Lenuţo.
      - Mai bine te-ai îmbrăca. Uite, eu deja sunt gata!
      Nicu o luă de gât şi amândoi priviră pe fereastră.
      - Ce frumoasă e marea!, şopti el sărutându-i urechea.
      Elena îşi lăsă capul pe umărul lui şi-l privi pe sub gene:
     - Au început să-ţi apară fire albe... Ai îmbătrânit, iubire!
      - Am îmbătrânit împreună...
      Deodată, ochii lui căprui luciră cu subînţeles şi izbucni vesel:
      - Ce spui? Mergem pe plajă?
      - Când?
     - Acum...
     - Eşti nebun!, râse Elena cu gura până la urechi.
      - N-am fost niciodată sănătos, doar ştii...
      - Nu, nu, nu...
      Nicu nu mai aşteptă şi o luă în braţe, învârtind-o prin toată camera:
      - Sunt un nebun, poate. Iar azi, vreau ca tu să fii nebuna mea.
      - Doamne... rochia mea cea albă, cumpărată de la Paris...
      Elena îşi strânse faldurile rochiei cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi luă soţul de gât, iar el, extaziat, deschise uşa repede şi alergă cu ea în braţe până la plajă...
      - Uită-te la noi!... Suntem nebuni de legat... Eu, gata îmbrăcată pentru dineu, tu în pijamale, amândoi pe plaja pustie...
      Râzând şi gâfâind, Nicu o duse direct în mare şi o aruncă cu rochie cu tot în apă, apoi el se băgă cu capul la fund şi înotă printre picioarele ei. Elena se învârti, urmărindu-şi soţul prin apă, neştiind dacă să fie supărată pe el că i-a udat rochia sau să se lase purtată de joaca de adolescenţi la care el o provoca. Nicu o apucă la un moment dat de picioare şi o ridică în sus, ieşind la suprafaţă:
     - Mi-ai stricat bunătate de rochie...
      Picăturile de apă se scurgeau pe chipul ei, iar coafura îi era distrusă.
     Nicu se opri din joacă şi îşi prelinse soţia pe trupul lui până când ajunse cu chipul în dreptul ochilor. O strânse în braţe şi o sărută pe păr, pe gât, pe sâni.
     - Nu eşti în toate minţile, se lamentă Elena cu o privire jucăuşă în ochi.
      Soţul ei nu răspunse, în schimb o sărută îndelung şi o ţinu strâns în braţe, cu apa mării scurgându-se pe trupuri.
     - Am făcut o scurtă baie în mare... Îmi era dor... Cât de puţin timp petrecem noi împreună...
     - Ştii că Manea trebuie să salveze aparenţele acum... Toată lumea va întreba de noi, iubitule.
      - Puţin îmi pasă mie de formalităţile astea. Aş vrea să fiu liber, aş vrea să fug, să mă ascund, să dispar, să fiu un om simplu...
      - Şi eu... dar acum, hai să mergem în cameră, să ne schimbăm.
      Elena se schimbă într-o rochie nouă, albastră, din mătase, evazată, până la genunchi. Îşi puse un cordon alb, mănuşi albe şi o pereche de pantofi albi, apoi se aşeză cuminte pe scaunul vechi sculptat din dreptul ferestrei. Uşa de la dormitor se deschise încet şi soţul ei apăru în prag:
      - Eşti superbă!
      Ea se ridică zâmbind şi-l privi cu admiraţie:
      - Mulţumesc, Şi tu arăţi extraordinar!
      - Mergem?
      O maşină neagră îi aştepta în faţa casei, iar un valet le deschise portierele.
      Se urcară în locurile din spate, iar maşina alunecă pe şosea, în noaptea care începea să se lase.
      - Bine aţi venit!, îi întâmpină Emil cu braţele deschise.
      - Bine v-am găsit!, spuse Elena zâmbind.
      - Doamne, ce frumoasă eşti!
      Elena roşi până-n vârful urechilor, iar Emil zâmbi jenat atunci când întâlni privirea de gheaţă a lui Nicu.
      - Scuze, scuze, dar nu m-am putut abţine... Chiar e frumoasă!
      - Data viitoare o să te fac să-ţi înghiţi limba. Ai auzit?, se încruntă Nicu la el.
      Discuţia fu întreruptă de Manea care sosi ţanţoş:
      - Îmi pare bine că vă văd...
      - Sper că n-am întârziat prea mult..., se scuză Elena.
      - În niciun caz. Şi, în fond, voi sunteţi deliciul acestei petreceri, voi sunteţi protagoniştii. Cei cărora nu le convine, n-au decât să plece acasă. Nu-i aşa?, se zburli el aruncând o privire ucigătoare lui Emil şi oamenilor acestuia.
      - Eu zic să începem petrecerea, schimbă delicat Elena subiectul. Cu ce începem? Vals?
      Atmosfera se destinse, iar Elena îşi luă soţul la braţ şi păşi în mijlocul ringului de dans.
      Sala arhiplină se opri în loc, iar muzica încetă. În clipa imediat următoare toată lumea se retrase pe margine, lăsând loc noii perechi sosite. Un ropot se aplauze sparse tăcerea, iar dirijorul făcu o plecăciune adâncă:
   - Bună seara tuturor! Propun ca această seară minunată s-o începem cu piesa Valurile Dunării,o operă cu răsunet în lumea muzicii internaţionale, compusă în urmă cu un secol de către compozitorul român Iosif Ivanovici.
      Au urmat aplauze şi urale îndelungi, apoi o linişte suavă învălui sala.
      Primele acorduri începură să se facă auzite, iar Elena păşi prima pe ringul de dans, foşnindu-şi rochia de mătase, ca o ispită dulce adusă valsului nemuritor. Bărbaţii o sorbeau din ochi, iar Nicu se simţea mândru că femeia asta frumoasă îi aparţinea în totalitate. Era a lui de o viaţă întreagă, iar existenţa fără ea nu şi-o putea imagina. Era de neconceput.
      Cei doi au făcut deschiderea serii, an dansat plutind pe aripi de vis, s-au privit în ochi şi au ignorat pe toţi din sală, ascultând doar acordurile orchestrei, trăind clipe unice şi imaginându-se într-o altă lume.
      Lumea le stătuse la picioare, erau respectaţi şi invidiaţi totodată.
      Fusese fericită, fusese iubită şi iubise cu aceeaşi intensitate, trăise momente supreme de împliniri şi-i mulţumea destinului pentru asta. Şi, Doamne, seara aceea fusese superbă, la fel ca multe altele de dinainte şi multe altele care aveau să urmeze de acum încolo.
      Acum însă viaţa i se scurgea din trup şi cu ochii minţii revăzuse scene dintre cele mai frumoase ale vieţii ei. Vru să-şi mişte capul şi să privească în stânga ei, către cel care fusese soţul ei timp de patruzeci şi patru de ani şi pe care-l iubise toată viaţa, dar nu mai avu putere. Urmări firicelul de lichid şi-şi dădu seama că acela era sângele ei, sângele care i se scurgea din trup şi care lua cu el în eternitate clipa cerşetoare a supremului infinit, transformând într-o ofrandă silită poarta de pe marginea neuitării.
      Pleca din zariştea pământească, altoindu-şi lacrimile pe tulpina unui catafalc însângerat, scriind o istorie macabră pe care o refuza cu înverşunare, zbătându-se în neputinţă, uimită de violenţa lumii. Militarii îşi făcură treaba cu o poftă pasională, apocaliptic-răzbunători, dornici de fapte năprasnice care să demonstreze tuturor îndârjirea graţie căreia avea să fie redată libertatea. Gândi cu ultimele puteri: „Ce tineri! Ce băieţi! Aceşti puşti au ucis un şef de stat împreună cu soţia lui: Nicolae şi Elena Ceauşescu!”


      septembrie 2013