30 decembrie 2012 | By: - roryta -

Viaţă retrăită


autor Roryta

Întâmplător sau poate nu, mi-a căzut de curând în mâini un citat al marii prozatoare Ileana Vulpescu “Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg, înfăţişându-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege!“ Fraza asta, menită să mă ducă cu gândul la o introspecţie profundă, mi-a rămas întipărită în suflet.
Chiar aşa!
Să presupunem că înainte de a păşi în viaţa asta, Dumnezeu mi-ar fi dat posibilitatea de a alege între o viaţă oarecare şi aceasta. Să mai presupunem că aş fi cunoscut dinainte toate durerile, neliniştile, suferinţele, dar şi toate bucuriile parcurse de-a lungul existenţei, atât în viaţa asta, cât şi în cealaltă, paralelă, netrăită. Pe care mi-aş dori-o?
Nu mă văd în stare să fac comparaţii între ceea ce ar fi putut să fie şi ceea ce a fost deja sau este. Nu sunt capabilă să fac asta până la capăt, deşi am încercat, dat fiind faptul că nu cunosc deloc datele celeilalte probleme. Însă, aş putea trasa o linie de demarcaţie până în acest punct, până la prezentul în care mă zbat pierzător, fiind conştientă de clipa fugară.
Cu siguranţă că întotdeauna există “loc de mai bine”, cu siguranţă că în fiecare clipă aş putea să mă întreb “dar dacă aş fi fost mai fericită?”, “dacă soarta mea ar fi fost una mai bună?”. Oh, cât e de adevărat! Dar mă încăpăţânez să fac un paralelism strâmb între ceea ce sunt şi ceea ce aş fi putut fi, refuzând o opţiune inferioară. Şi totuşi… Aş fi putut să mă nasc în Somalia, să înfrunt războaiele lumii, să intru în beci la fiecare două ore de teama bombardamentelor, să fac foamea şi să fur de la alţii ca să pot trăi, să deger în tranşee cu un glonţ în piept sau să-mi fie omorâtă toată familia asemeni evreilor. Scutur din cap cu putere şi mă lepăd de astfel de coşmaruri. Nu.
Totdeauna privesc senin în sens invers, făcând un altfel de paralelism. Mai bun, binenţeles. Şi apoi mă opresc. Ia stai! Dar viaţa mea?
Dacă ar fi să o iau de la capăt, să merg pe acelaşi drum, aş face-o din nou?
Mă gândesc.
Da.
Fără dubii!
Fiindcă aici, acum, în această viaţă, am avut clipe de fericire, ceea ce nu ştiu dacă în celelalte vieţi aş fi avut, indiferent care ar fi fost acelea. Crâmpeie. Frânturi. Firimituri. Înguste, abrupte, scurte, dar reale. Şi încă mai am. Şi sper să am şi pe viitor.
Fiindcă cei mai de preţ din viaţa unui om, ai unei femei în special, sunt cei care ne poartă sufletele în vecie: copiii. Prin prisma lor trăim, prin ei ne continuăm existenţa dincolo de moarte, ei reprezintă şuviţa de viaţă rămasă, siajul acela plin de lumină asupra căruia putem veghea mai presus de moment. Toate durerile, toate ţipetele sau icnetele tâşnite din lăuntrul nostru, toate chinurile, se dizolvă, dispar, se evaporă în faţa bucuriei dăruite de copil. Fiecare zi care aduce un dram de mulţumire este o binecuvântare pe altarul sufletului. Un gest, un gând, un râs, o privire, două braţe întinse sau un pupic nevinovat se transformă într-un ocean de fericire. Ei bine, în clipa aceea uiţi de lacrima apărută în colţul ochilor, uiţi că inima ţi-e grea şi că îţi vine să urli. Este o mângâiere unică, este secunda magică care ţi-a fost dăruită de destin şi de care te poţi bucura din plin.
Pentru miracolul din tine, pentru frăgezimea acelui suflet nealterat, ţi-ai da ani din viaţă, ţi-ai da ultima suflare şi ultimul scâncet.
Iar tu, mamă universală, priveşte în tine cum îţi simţi inima bubuind când copilul tău este fericit. Priveşte-i ochii sclipitori ce seamănă cu ai tăi, uită-te pentru un minut în acea oglindă magică care-ţi întinereşte spiritul şi chipul şi vei vedea adevărata minune a lumii. Singura oglindă care-ţi arată tinereţea.
Căci aceste miracole sunt clădite pe dragoste, pe iubire, pe acea infinită afecţiune ce vine din şi prin dumnezeire. Este singura dragoste a omenirii atât de viu înrudită cu cea divină şi pe deplin înţeleasă. Un copil este propria ta reflecţie care va dăinui după ce te vei stinge. Este ştafeta fără de capăt dusă în milenii de acum încolo, este nemurirea, flacăra olimpică a iubirii care va arde veşnic printre semeni.
Priveşte uimită la făptura aceea gingaşă în braţele căreia îţi aşezi toată viaţa şi toată speranţa. Ea îţi alimentează visele, te îndeamnă să te ridici din mocirlă şi să parcurgi drumul până la capăt, chiar dacă simţi câteodată că te prăbuşeşti. Copile drag, eşti un suflet clădit pe alt suflet, eşti un vârf de piramidă construit pe temelia trupului părintesc.

Şi te iubesc!

Dacă ar fi să aleg o nouă viaţă, aş alege-o tot pe asta, cu bune şi rele, dar mai ales cu cele bune. Fiindcă cele bune, deşi rare, prin intensitatea lor covârşitoare, acoperă cu infinită generozitate marile goluri rămase, craterele din suflet lăsate de alţii, dar învelite cu inocenţă de proaspătul vlăstar.

Cu siguranţă că viaţa asta ar fi retrăită.


27 decembrie 2012

Crăciunul


autor Roryta 

Mă apuc greu de scris şi asta o fac doar în momentul în care simt că se cere imperios acest lucru, când adun în suflet monede imense de delicii sau suplicii amplificate atât de puternic de nu mai încap în buzunarele proprie-mi haine.  

A fost din nou Crăciunul. Spun „a fost” fiindcă, deşi nu a trecut decât prima zi din el, eu îl văd ca pe un fulger scăpat din întunericul îngăduitor al unei nopţi anuale, care apare şi se stinge înainte de a-i putea admira în voie strălucirea-i perfectă.  
În tenebrosul vid prin care ni se scurg vieţile, Crăciunul mi se pare acea undă de lumină capabilă de a sclipi preţ de o zi, dar atât cât să cuprindă un an întreg. Oare ar trebui să avem câte un Crăciun în fiecare lună? Pentru că, se pare, el e singurul care ne mai umple viaţa, care volens-nolens, ne face mai buni sau măcar încercăm să fim astfel. Sărbătorile astea de iarnă sunt cele mai reprezentative. Ele aduc multă bucurie, la fel cum aduc şi multă tristeţe celor singuri, fiindcă în astfel de momente cei singuri devin şi mai singuri, cei trişti devin şi mai trişti.  
Ideea Crăciunului, profund înrădăcinată, cea mai la îndemână şi cea mai ieftină pentru români, este schimbul de vizite între rude, adunarea aceea generală a acţionarilor familiei Cutare la cealaltă familie, Cutărică, verişoară primară cu familia Cutărescu, prin alianţă sau de gradul doi cu fostul soţ al nevestei cumnatului primei soţii a bunicului matern dinspre mătuşa a doua, căsătorită cu fratele mai mare al soţului plecat în căutare de un trai mai bun, pe meleagurile nespălate ale lui Romulus şi Remus. Firesc, neîndoielnic, rubedeniile care nu s-au văzut deloc în ultimul an de zile, dau buzna într-un apartament înghesuit, populat brusc până la refuz, la o oră fixată anume, ca să facă schimb de impresii, de bârfe, de glume mai reuşite sau nu, în timp ce se înfulecă până la al cincilea fel de mâncare. Se lălăie colinde pe douăzeci de voci, se poartă discuţii contradictorii în bisericuţe de câte două-trei sau patru persoane, în timp ce adevăratele colinde, cântate la televizor, aproape că nu se mai aud.  
Un episod marcant astăzi, mi s-a părut că vine din partea unei verişoare mai îndepărtate, care a sosit la sindrofie îmbrăcată ca nimeni altcineva: o rochie mulată pe bustul deosebit de generos, cu un decolteu adânc capabil să scoată la iveală doi pepenaşi uniţi într-o splendoare deloc imaginară, ba chiar excesiv de vizibilă, şi care se revărsa de sub bust într-o elegantă fustă tăciunoasă pe care erau presăraţi trandafiri roşii asemeni costumaţiei Moşului cel darnic şi bun. Ghetuţele negre al căror toc întrecea în înălţime zece centimetri, de altfel foarte elegante, erau în ton cu fondul fustei şi cu dresurile groase, mulate pe picior. Pe cap, zăcea o căciuliţă roşie, haioasă, care avea în părţile laterale postate două corniţe viguroase, ţepene, ca ale renului Rudolph. Evident, familia numeroasă se repezea în acele corniţe şi trăgeau de ele care în stânga, care în dreapta, ba alţii îi scoteau căciuliţa cu totul.  
S-au făcut urările tradiţionale, s-au schimbat pupături pe toţi obrajii de la toată lumea pentru toată lumea, s-au aşezat la masă în calupuri de generaţii, s-a râs, s-au discutat ultimele bârfe din oraşele unde locuieşte fiecare şi s-a trecut încet-încet la fel mai arzător subiect: politică. Aici, doamnele au clacat şi au lăsat cale liberă bărbaţilor.  
Uşor, dar sigur, ziua s-a scurs pe nesimţite.  
Am privit cu o oarece curiozitate la fiecare dintre ei şi m-am întrebat dacă la următorul Crăciun vom fi în aceeaşi formaţie, dacă într-un an Dumnezeu va mai îngădui să fim aceiaşi, mai mult sau mai puţin schimbaţi. Cine poate şti?
 Până atunci, nu-mi rămâne decât să exclam retoric: „Carpe diem!”, precum dictonul acela latin celebru.

Crăciun fericit şi să fiţi iubiţi!


25 decembrie 2012

03 decembrie 2012 | By: - roryta -

Părinţi de închiriat



autor Roryta 

Ieri am deschis televizorul dis-de-dimineaţă. Nu ca să urmăresc ceva anume sau ca să mă uit la el în neştire, ci fiindcă mă simţeam singură şi voiam să aud glasuri în cameră. Eram preocupată de cartea tehnică a wireless-ului meu proaspăt achiziţionat şi încercam să-i dau de capăt în ce priveşte funcţionarea. Citind superficial, încurc mufele şi rămân fără semnal la internet, drept pentru care fac o scurtă pauză ca să-mi liniştesc nervii brusc apăruţi, şi ridic privirea către ecran. Întind mâna după telecomandă şi măresc sonorul. La un canal de televiziune se difuzau chiar în acel moment ştirile horror, obişnuite deja, de seară: crime, violuri, accidente mortale, răfuieli între diverse bande etc.
După ce le trece pe toate în revistă, la un moment dat, prezentatoarea dă o ştire bombă. Nouă. Unică. Nemaiauzită.
„Un puştan de la liceu a dat anunţ pe internet că închiriază părinţi cu ora.”
Uit subit de nervii mei şi-mi măresc involuntar pupilele.
Haida’ de!, îmi zic. Aşa ceva nu am mai auzit.
Doamne!! Ce au mai inventat ăştia!!!
E de râs? E de plâns?
Nici nu ştiu cum să reacţionez.
Firesc, privesc în primul rând din punctul de vedere al părintelui. Al omului matur care, întâmplător sau nu, are un copil de-a vârstă cu cel care a dat anunţul.
Cum să te prezinţi la o şcoală, într-o clasă, în faţa unui cadru didactic şi să afirmi că eşti mamiţica lui Goe şi că ai venit să participi la şedinţă, să pozezi în mamă grijulie şi iubitoare ce se interesează în amănunt de situaţia şcolară a unei progenituri care-şi foloseşte banii de buzunar, daţi de părinţii săi naturali, în scopuri cel puţin ciudate? Când tu, de fapt, habar nu ai cine-i individul, ce hram poartă, ce mare senator/deputat e tat-său sau ce afaceri dubioase învârte? Nici pe mă-sa nu o ştii. Nu ştii nimic despre ei. Nu ai nici cea mai vagă idee dacă nu cumva cele trei mari hoteluri din centru pe lângă care tocmai ai trecut, cu sticlă din fundaţie până-n antenă, sunt ale acestei familiei parvenite, îmbogăţite peste noapte, care nu mai are noţiunea banului şi-ntr-un delir de grandoare halucinantă îi aruncă plodului bancnote verzi cu geanta.
Fără să-mi propun, îmi fuge gândul la o regie bine ticluită.
Când toată lumea se aşteaptă să vii cu limuzina, tu te cobori ca amărâta din autobuz sau, mai rău, vii pe jos. Logic, lumea se uită lung. Ajungi în clasă, iei loc cuminte în băncuţă, îţi învârţi irisurile sus-jos, stânga-dreapta, apoi ţi le cocoţi pe mutra dirigintei care te priveşte întrebător. „Sunt mama lui Goe!”, răspunzi la întrebarea nerostită. Cei de faţă se holbează la tine, fiecare aşteptându-se în sinea lui să te vadă înconjurată de blănuri, diamante şi să miroşi a parfum scump, în timp ce tu ai venit îmbrăcată cu o fustă creaţă, un pulover pe gât, o geacă ponosită şi ghete din piele ecologică, că-s mai ieftine. Şi nici măcar nu eşti coafată.
Asta face parte din „rudele sărace” sau o fi chiar mă-sa? Ce-o fi păţit? O fi dat-o bărbat-său afară din casă?, se întreabă unii. Firesc, te simţi stingherită şi ţi-ai dori să fugi mâncând pământul. Îţi dai seama că, profesional, ai dat-o-n bară.
Al doilea punct de vedere ar fi cel din partea progeniturii.
Sunt tare, sunt as, sunt şme(ker), sunt popular şi mă doare la bască de toţi şi de toate. Am şofer care vine la ce oră şi oriunde vrea muşchii mei. El nu ridică privirea din pământ în faţa mea, fiindcă ştie că are de crescut cele trei ploduri ale lui. Arunc banii tatei pe etnobotanice, pe gagici, pe băutură, pe prieteni. Trântesc pe net un anunţ capabil să-i lase mască pe toţi şi aştept ofertele. Sună o tanti. Mă întâlnesc cu ea. Arată jalnic. Dacă o iau şi o cântăresc, cu tot cu haine, face mai puţin decât un gram de aur. Refuz categoric. A doua tanti. Arată mai binişor. Poate prea binişor. Dacă o fi vreo colegă de-a mamei? Totuşi, poate nu. Scot suta de euro şi i-o flutur pe sub nas. Jumătate acum, jumătate după.
Planuri mari.
A doua zi, un bou de la televiziune dă peste anunţ şi-mi divulgă secretul, în toată ţara. O iau în freză şi se duce dracului tot.
Cu tot cu imaginaţia mea de câteva secunde...
Asta nu înseamnă că o astfel de ştire nu dă idei şi altora, la fel cum au dat şi altele.
Am devenit fără voia noastră, cu tristeţe spun asta, părinţi de închiriat. Am ajuns bătaia de joc a unor copii de bani gata care nu ştiu şi poate că nu vor învăţa niciodată ce înseamnă să câştigi un ban cinstit, cu sudoarea frunţii.

2 decembrie 2012