Se afișează postările cu eticheta creatie literara. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta creatie literara. Afișați toate postările
12 noiembrie 2023 | By: roryta

Părintele Viorel Popa de la Topraisar - Constanța

              

autor Roryta

          În clipa în care a început să cânte ”Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi...” am simțit un val, o energie invizibilă, ondulatorie, care a pornit din însăși ființa lui, din el, din pieptul său, s-a propagat ca o sinusoidă pe patrafirul roșu, întins peste capetele credincioșilor care stăteau în genunchi sau aplecați, apoi a venit ca un fulger prin degetul meu mare ce atingea acest patrafir, prin mâna mea întinsă care stătea agățată în aer, peste aceleași capete ale acelorași credincioși, a intrat prin brațul meu, a străbătut pieptul prin partea dreaptă pe deasupra și din dreptul sternului, a parcurs o jumătate din sânul stâng și s-a înfipt drept în inimă, fix, direct acolo, ca un pumnal, ca un cuțit ce a străpuns zidul meu invizibil pe care l-am considerat mereu invincibil, de nepătruns și cu care mereu m-am ”lăudat” toată viața. Am bravat eminamente cu el peste tot, în fața tuturor. În acea clipă, toată carcasa mea de sticlă groasă de câțiva metri, s-a făcut țăndări, s-a prăbușit cu o forță inimaginabilă mânată de un cutremur răscolitor în toată ființa mea, năruindu-se precum un castel de nisip. Căldura a început să-mi inunde toată ființa, m-am încălzit brusc, iremediabil și în aceeași clipă, instantaneu, mi-au apărut lacrimi mari în ochi, lacrimi transformate ulterior în hohote de plâns pe care nu le-am mai putut opri timp de câteva săptămâni. 
          Niciodată nu mi-am imaginat așa ceva.
         Nu m-am gândit niciodată că va veni cineva, cu harul lui DUMNEZEIESC, să-mi sfarme ”opera” din piatră construită cu atâta trudă de-a lungul zecilor de ani, în jurul meu. 
       M-am crezut invincibilă. Am fost atât de arogantă, încrezută, infatuată încât să cred că nimeni nu-mi va putea scoate la suprafață slăbiciunile, mândră că le-am îngropat adânc într-un loc uitat chiar și de mine, dar pe care unii oameni le-au cotrobăit și le-au adus la suprafață fără ca eu să-mi dau acordul. Am crezut că nimeni nu mă va mai face să plâng decât poate de furie, dintr-un orgoliu idiot ce mă caracterizează atât de bine, ori poate din oricare alt motiv, mai puțin duioșia, mai puțin mila ori iubirea.
         Cum?
      Cum, Dumnezeule, este posibil ca un OM, prin simpla lui prezență, să provoace un tsunami în sufletul meu? Cum este posibil ca un OM, prin simpla lui privire, să mi-L aducă pe Hristos în suflet atât de brusc și cu o asemenea forță zdrobitoare în stare să dărâme munții, să aducă un colț de Rai în inima mea? El nu e OM, nu e OM, este un SUPRAOM.
       Cine este, ce are și noi nu avem? Ce are el și eu, de exemplu, nu am?
       Cum e posibil să întâlnești un sfânt în viață? Să-ți pui o mie de întrebări și să-ți dai seama că la niciuna nu ai niciun răspuns? Cum e posibil ca doar privindu-te să-ți cunoască viața, problemele, cum e posibil ca acest OM să aibă atâta credință încât sufletele celor de lângă el să devină brusc transparente și el deja să știe cine ești, de unde vii și încotro mergi fără să te fi văzut vreodată înainte? Bunăoară, cum să te poți spovedi la un astfel de preot? Mi se pare inutil. Ce ai putea tu să-i spui și el să nu știe? Cred că nici nu aș îndrăzni să gândesc - și am căutat nici să nu gândesc deloc când am pășit pragul ”Cancelariei” lui, din teama de a nu întina momentul cu gândurile mele oribile, cu mintea mea dedată la orice altceva numai la cele sfinte nu, gânduri pe care el ar fi putut să mi le vadă - darămite să încerc să-i mai și spun ce păcate am, ce prostii am făcut la viața mea. 
        E ca și cum ai fi brusc în fața lui Hristos și tu ai încerca să-i explici Lui cine ești, ce ai făcut, ce gândești etc. Realizați zădărnicia? Ce ai putea să spui? Tot ce ai încerca să spui, să faci, să gândești devine brusc, inutil. Și atunci ce-ți rămâne? Sfiala, jena, neputința, rușinea și regretul. Nu-i așa? Doamne, ce ridicol!
       Dar să mă întorc... L-am privit foarte atent. M-am uitat lung la el, in jurul lui, în ochii lui, la părul lui, la energia și vibrația acestui om. 
        Nimic.
      Mă așteptam să văd ceva diferit, mă așteptam să văd o lumină în ochi, ceva special care să-l diferențieze de restul oamenilor, eventual o aureolă, cel mai probabil închipuită desigur, în jurul capului... nu știu, ceva, orice, din care să-mi dau și eu seama că am de-a face cu un OM ales al lui Dumnezeu. Nimic. Nimic din toate astea. Absolut nimic. Păi, nu degeaba se spune că nebănuite sunt căile Domnului și că doar Dumnezeu știe care sunt oamenii Lui și care nu. De unde să cunoaștem noi așa ceva și mai ales eu?
        Preotul nostru, Viorel Popa, de la Topraisar, este cât se poate de normal. Așa mi s-a părut mie, cel puțin. Nu are nimic spectaculos în el. Nici în privire, nici în energia sa, în vibrația lui, nici în comportament... nimic care să-l diferențieze de ceilalți oameni. Poate doar faptul că miroase puternic a tămâie când trece pe lângă tine.
          Și totuși...
          Este atât de diferit.
      Și totuși... are atât de multă pace în inimă, atât de multă căldură, atâta iubire pentru fiecare din cei care ajung la el, că nu ai cum să pleci la fel cum ai venit. Nu ai cum. Și nici nu trebuie.
        Omul ăsta, pe care eu nu l-am văzut diferit, este atât de diferit de toți... Transmite forță, transmite pace, dragoste, iubire încât îmi imaginez cum inima sa este imensă, până la cer și înapoi. Acolo încap toți, cu mic, cu mare, tânăr, bătrân ori copil, bărbați, femei, bebeluși... Pe fiecare în parte îi ia, îi îmbrățișează, îi ia de gât, le dă câte o sărutare pe frunte și o binecuvântare. Îi binecuvântează pe toți și se roagă pentru toți, punând mâinile pe capul tuturor.
        Este un sfânt coborât direct din cer, pe verticală.
    Cel mai probabil așa era și Părintele Arsenie Boca, cel considerat Sfântul Ardealului, ale cărui două fotografii stau în ”Cancelaria” părintelui Viorel, așezate la loc de cinste, pe măsuță, una lângă alta. Cel mai probabil așa era și Sfântul Nectarie, cel care vindeca pe toți cei din jurul său, prezent și el în ”Cancelaria” părintelui Viorel, undeva sus în dreapta, pe peretele din față.
      Oriunde se deplasează acest OM aduce bucurie, pace, liniște și multă iubire.  Este înconjurat de toți cei mulți, toată lumea îl iubește și se ține scai după el oriunde s-ar duce, ca un adevărat alai. Nu-i așa că scena seamănă foarte bine cu cea din filmul lui Zeffirelli? Doar acolo mergea Cineva mereu înconjurat de lume... un Binefăcător, un Învățător.
        Cum poate fi așa? Cum?
       Mereu m-am întrebat. Îmi doresc să pot fi și eu așa, să dăruiesc lumină, dragoste și binecuvântare celor din jurul meu. Oh, Doamne, ce vise! Eu nu sunt în stare să-mi luminez propria cărare, darămite s-o luminez pe alta! Ce glumă bună! Ca să poți lumina pe cei din jur, trebuie ca tu însuți să ai acea lumină deja, să fii deja lumina însăși, ca să-i poți ajuta pe alții. Dar când tu ești un întuneric opac, amorf... ce lumină visezi? Când știi bine că nu ești decât un grăunte de praf pierdut prin univers și prin propria-ți viață, de unde vrei atâta lumină?
       Am zis că gata, nu mă mai duc la Topraisar. Am fost. Am văzut despre ce e vorba, am cunoscut acest minunat OM, am obținut ceea ce voiam. Să dau ochii cu un sfânt în viață. Gata! E cazul să mă opresc. Corect!
       Asta era înainte de a-l vedea pentru a doua oară în viața mea, binențeles.
     Când am ieșit, am știut exact că mă voi duce și a treia oară în mod cert. Acum sunt convinsă că va mai exista și o a treia și o a patra oară și o a cincea... cine știe? Atât timp cât voi simți nevoia să fac acest lucru.
     Acum știu unde pot găsi bucățica de Dumnezeu pe care s-o pot înghiți mereu, ca un medicament, atunci când simt să mă pierd: la Topraisar, la părintele Viorel.
        Binecuvântat mereu să fii, părinte!
       Ești raza mea de soare, ești puntea mea de legătură cu Hristos, ești colacul meu de salvare. Ești, de fapt, un cadou făcut de Însuși Iisus Hristos pentru noi toți, pentru partea asta de sud, sud-est și nu numai, a țării noastre. Ești un dar divin făcut românilor din iubire hristoșeascădacă mi se permite din nou termenul. 
     Acum știu că atunci când am ajuns la tine prima oară, știu că l-am întâlnit cu adevărat pentru prima oară în viața mea pe Însuși Dumnezeu.
      Fii binevenit mereu în sufletul și rugăciunea mea! Deja te-ai cuibărit bine în sufletul meu și te-ai lipit de el pe vecie! 
       Dumnezeu să-ți ajute ție, mie, dar și nouă, tuturor, că doar de aceea ai fost trimis pe pământ cu țintă atât de sigură: să ne ajuți și să ne salvezi! 
        Să-ți fie viața o eternă binecuvântare! 
        Mulțumesc din inimă și un adânc Amin!


                  youtube
                  noiembrie 2023


20 octombrie 2023 | By: roryta

Iubirea va salva lumea (?!)


 autor Roryta

           E interesant să trăiești!
         Îmi place viața deocamdată. Ferească Dumnezeu să ajung vreodată să spun că o urăsc. În fond, fiecare suflu, fiecare inspirație și expirație este o fărâmă de Dumnezeu, nu-i așa? Ce animă inima să bată? Care e esența vieții? Adesea m-am gândit la ce va fi dincolo de noi, dincolo de existența noastră. 
       Privesc o musculiță bețivă care nu-mi dă pace și zboară prin fața nasului meu atât de sâcâitor de-mi vine s-o strivesc între palme. De multe ori mă gândesc că poate musculița e chiar mama mea, metamorfozată în acea musculiță enervantă, cu toate că mama nu era enervantă. Oare? Cum apare acea musculiță în casa mea, în casa unde nu am niciun strugure stricat, niciun must, nicio bere expirată pe undeva sau vreun alcool învechit, uitat prin cine știe ce sticlă cu dopul căzut. Nici vorbă de așa ceva! Am o casă perfectă, nou-nouță, cu tot din ea nou, care nu a împlinit încă un an de zile de când am cumpărat tot ce este în ea. De unde vechituri? 
        Nu-mi plac vechiturile. De niciun fel. Nu-mi plac antichitățile. Mi se par atât de expirate, desuete, mirosind a mucegai, a energii negative acumulate cine știe de ce suflete negative aflate în suferință încă într-o lume care nu e nici a noastră, nici a strămoșilor noștri plecați pe alte tărâmuri. Poate acele suflete sunt între tărâmuri, căutându-și liniștea care nu mai există pentru ei, care a dispărut pentru totdeauna. M-am ferit și mă feresc de lucruri stătute, care au povestea lor de viață. Mă țin la distanță chiar de oamenii vechi și triști, fiindcă mi se pare că împrumut din tristețea lor. Stop! Ajunge tristețea pe care o am eu însămi uneori. Nu-mi mai trebuie și tristețea altuia. Nu pot să le duc. 
       Până la urmă, fiecare suflet de aici are o poveste, fiecare spirit are forma sa, niciuna egală cu cealaltă. Cu ce plecăm de aici? Cu niște bagaje pline de ranchiună, de frustrări, cu niște geamantane pline de eșecuri, cu un suflet tăiat, sfâșiat, peticit, plin de cicatrici. Și ajungem în Lumină. 
            Aici e aici. 
          Cum răspundem la cea mai importantă întrebare a existenței noastre pe pământ?
Am auzit mai mulți preoți spunând adesea: Să punem început bun mântuirii. Foarte frumos! Dar pe niciunul nu l-am auzit zicând: Să fim atenți la ULTIMUL PAS făcut pe acest pământ. Pentru că pe toți îi preocupă începutul. Când, de fapt, mai important decât începutul, este SFÂRȘITUL. Asta mă duce invariabil cu gândul la celebrul poet creștin Traian Dorz care, într-una din minunatele sale poezii scria: 

          ”... Ajută-l pe cel ce-a ajuns pe altar 
           Și nu-i pregătit de-njunghiere 
           Să nu-l piardă frica de-al morții hotar, 
           Pierind la un pas de-nviere...

          Acolo e esența. Cum treci de linia finală, nu cum începi cursa. Fiindcă de cele mai multe ori, poți începe prost, dar dacă pe ultima sută de metri îți pui pe tavă tot sufletul și toată energia, atunci L-ai câștigat pe Hristos în veșnicie. Ceea ce e cu mult mai important decât să-L ai la început și să-L pierzi pe drum. E ca la o competiție de atletism, de exemplu. Începi timid, cu o viteză constantă și apoi, cu cât te apropii de final, cu atât mărești viteza, dacă ai știut cum să-ți conservi energia. Partea proastă este atunci când sfârșitul intervine brusc, fără vreun aviz, fără vreun semn prealabil. Aici e nasol, într-adevăr.
Cum răspunzi, deci, la întrebarea care-ți marchează veșnicia, înțelegerea și iertarea:
Ce ai făcut cu viața ta?
Cine știe ce am făcut? Dumnezeu știe, desigur! Am dat tot ce a fost posibil cu putință? Important este următorul lucru: atunci când se trage linia, atunci când nu mai poți face absolut nimic, când nu mai poți repara nicio privire măcar, poți privi semeț înainte, poți privi cu cinste, fără pată și cu sufletul curat pe Însuși Dumnezeu?
Mă îndoiesc.
Cel mai probabil, sfinții care sunt încă în viață pot face acest lucru. Și poate nici ei uneori. Ori poate sfinții care au existat de-a lungul istoriei.
Dar să mă întorc... fiindcă am o mie de idei și sper să nu încep o sută, să le abandonez și să mă pierd în hățișurile propriei minți.
Ce fac cu musculița care a devenit enervantă deja? Desigur, o alerg un timp, în speranța că o voi lipi într-un final de perete. După un timp, dispare brusc, deși știu sigur că nu am ucis-o. Și atunci? Unde e? Cum de a dispărut la fel de brusc precum a apărut? Sau mi se întâmplă uneori să mă urmărească un fluture. Zboară pe lângă mine, mă înconjoară în cerc și se apropie atât de mult de am senzația că vrea să mi se așeze pe gene. Îl gonesc instinctiv cu mâna, îl alung și vreau să fug de el pentru că nu mă mai pot concentra la treptele pe care vreau să le urc și mi-e teamă să nu cad. Brusc, fluturele acela alb cu buline maronii dispare din raza mea vizuală și nu-l mai văd deloc. Nici atunci, nici după aceea, niciodată. Cine e acel fluture? Cine e acea musculiță? De ce atâtea lucruri mărunte ne umplu viețile și noi, în goana noastră nebună către... nicăieri, le ignorăm crezându-le fără sens, negândindu-ne că, de fapt, ele reprezintă chiar sensul?
Și ar mai fi ceva...
Ce tot căutăm mereu primprejurul nostru? Ce tot ne lipsește?
De ce tot alergăm atât ca bezmeticii și ne bucurăm când ajungem la sfârșit de săptămână? Cum să te bucuri că a venit un week-end, când de fapt, fiecare zi care trece reprezintă încă un pas spre moarte? E ca și cum ai merge pe o sfoară. Te bucuri că ai mai făcut un pas, că ai mai ajuns într-un punct, într-un loc, când de fapt, fiecare nou loc unde care ai ajuns de fapt, este din ce în ce mai aproape de capăt.
Fiecare gând, fiecare respirație, fiecare sentiment care ne străbate inima, sufletul, mintea este parte din noi, trece printr-un anume filtru, o anumită sită dacă vreți să-i spunem așa, sită care-L reprezintă pe însuși Dumnezeu. Nu ai cum să te ascunzi, nu ai cum să fugi,  nu ai cum să-ți îngropi în tine ceea ce ți se pare rușinos. Este parte din tine, din însăși ființa ta. Cum să fugi de propriile-ți gânduri, de cele mai multe ori îngrozitor de rele, rușinoase, care nu-ți aparțin poate. Uneori nici nu te recunoști, nu te regăsești în ele.
Asta e și ideea.
Nu înțeleg de ce toată lumea se miră de toată lumea? De ce toată lumea spune: Dragă, lumea e rea! Toți m-au jignit, s-au purtat urât cu mine etc. Care lume? Lumea e compusă din aceeași oameni care ne înconjoară de-a lungul vieții, e compusă din noi înșine, din tine. Cei care spun că lumea e rea sunt ei înșiși răi, fiindcă lumea suntem noi. Toți suntem la fel, toți suntem o apă și-un pământ. Nu e niciunul mai breaz, nu e niciunul mai superior sau mai inferior, fiindcă ne comportăm ca niște hiene cu cei din jur.
Începând de la faptul că cineva te dă la o parte din fața unui bancomat pe principiul că se grăbește - de parcă tu ți-ai propus să stai 100 ani în fața bancomatului și ai tot timpul din lume, începând de la colegul de serviciu care nu doar că nu te ajută la nevoie, dar care e în stare să te înfunde la prima ocazie și terminând cu vecinul care-ți bate în țeavă dacă din greșeală ai scăpat o oală pe ciment și a făcut zgomot. Tanti de la Carrefour e înțepată că nu-i dai măruntul necesar, funcționarul de la ghișeu urlă la tine când dorești o informație, soțul vine beat, iar copilul îți fuge de acasă.
Ce viață e asta? În ce junglă trăim? Oare mai există vreo șansă să ne revenim din Iadul ăsta perpetuu?
Cred că adevăratul Iad e aici. Dar de ce facem toate astea? Când în fond, noi toți suntem OAMENI sau, mă rog, ar trebui să fim. De ce ne comportăm mai rău ca într-o junglă? De ce ne tratăm semenii ca și cum ar fi niște animale târâtoare? Ce ne costă să fim drăguți, să fim amabili și înțelegători? De ce ne place nouă mocirla asta a minciunii, a falsității? De ce ne place să instigăm la ură, la violență, la frică?
Se știe că omul este construit din 30 % bunătate și 70 % răutate. Asta e legea firii, așa ne naștem. Trebuie să luptăm asupra acestui procent total injust - e adevărat, trebuie să facem eforturi ca măcar să-l reducem la jumătate, dacă nu să ocupăm întreg teritoriul de 70 % cu bunătate. Vom reuși noi asta vreodată oare? Privind la războaiele lumii, privind la războaiele din noi înșine, mă tem că bătălia e deja pierdută.
Singurul care poate câștiga acest război infernal, perpetuu și incredibil de violent este Însuși Dumnezeu.
Poate se milostivește de noi și intervine - pentru a câta oară oare? - cu ceva divin... Altfel, vom fi pierduți așa cum, cel mai probabil, ne-am mai pierdut și altădată, în acele ”civilizații” dispărute.

 



27 august 2023 | By: roryta

Între Cosmos și credință


autor Roryta

       Sunt singură în fața necuprinsului, sunt singură în fața Cosmosului și nu fac altceva decât să zbor, să mă fac una cu Universul, să-i simt măreția prin toți porii, prin inimă, să simt cum mi se mișcă inima din loc de... emoție? Nu știu să definesc sentimentul. Mă simt atât de mică, atât de neputincioasă, o energie gata să se disipeze dacă Dumnezeu m-ar privi cu ochi distrugător. Mă simt ca o fărâmă în neant, atât de insignifiantă pe lângă exploziile solare, pe lângă miliardele de galaxii care se pierd unele în altele, pe lângă alte universuri paralele de lângă noi, mă simt atât de măruntă în jocul meu imaginar al vidului ce mă împresoară!
        Ce să înțelegem oare din existența noastră efemeră? Ce să înțelegem din cei cincizeci-șaizeci ori poate optzeci ani sau chiar o sută? Ce este o sută de ani în fața unei eternități? Ce înseamnă o mie de ani în fața unei veșnicii? Sau poate chiar două mii de ani? Nimic. Un grăunte de praf capabil să se autodistrugă. Ca și cum nu a fost, ca și cum nu a existat niciodată.
        Cum să nu-ți dea lacrimile când prin gândurile tale cutreieră Însuși Dumnezeu?
     Cum să nu-ți simți micimea când prin amărâta ta de respirație este însăși respirația vieții dăruită de Creator?
         Ți-ai imaginat vreodată cum e, viu fiind, să-ți dai ultima suflare? Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să fii deodată fix în fața lui Dumnezeu? Să-L vezi cu ochii tăi, să-i simți măreția, puterea, iubirea și nemărginirea? Cum e să poți zbura pe aripile dăruite de El? Cum e să știi că te poți sprijini pe forța Lui și că te simți în siguranță acolo, în brațele acestei energii desăvârșite?
        Acolo, Sus, nu există atmosferă, nu există oxigen, nu există apă... Și totuși e atâta viață, e atâta respirație, inspirație și expirație, că îmi simt plămânii plini. 
         Stelele mi se par niște puncte atât de strălucitoare... totul e un curcubeu magic, totul e culoare, magie și mister. Ce suntem noi, oamenii? Cine suntem? Și de ce plângem în halul ăsta în primele luni de viață? Cel mai probabil că nu ne acomodăm deloc cu viața de aici. 
          Mulți spun că noi ne alegem unde să ne naștem, noi ne alegem locul, familia, țara, chiar și orașul. Oare așa să fie? 
          Dacă e adevărat ce se spune, dacă e adevărat că noi am cerut să venim aici, atunci înseamnă că tocmai asist la o adevărată eroare. Fiindcă eu, a doua oară, nu mai calc pe aici. Eu aici nu mai vin. Nu mai vreau. Nu-mi place experiența asta deloc. 
         Dacă ar citi cineva aceste rânduri ar spune că sunt o pesimistă convinsă.
        Ei bine, n-aș putea spune asta. Îmi place că trăiesc, să văd oameni noi, locuri noi....dar cam atât. Fiindcă oamenii sunt buni atât timp cât abia i-ai cunoscut. După aceea, încep să-și dea arama pe față, să scoată din ei tot răul la suprafață și, implicit, te dezamăgesc. 
       În fapt, toată viața e o dezamăgire, mai exact toată lumea. Fiecare te dezamăgește cu câte ceva, nu există să nu fii deziluzionat de cineva pe parcursul unei vieți. Și atunci de aici derivă sintagma: viața e oribilă. Nu! Nu viața e oribilă, ci noi, oamenii, o facem așa. Prin acțiunile noastre, prin cuvintele noastre, prin atitudinile noastre, uneori de neînțeles chiar și pentru noi. Facem lucruri pe care NU am dori să le facem. 
         Și cu toate astea, suntem acceptați așa, cu toate imperfecțiunile noastre, cu toate angoasele, temerile, fricile, răutatea noastră care uneori depășește orice imaginație, răutate la adresa semenului nostru, desigur. Și nu numai. Ce ne face neputincioși? Probabil lipsa de iubire ori poate că înțelegerea ei total greșită, incapacitatea noastră de a discerne binele de rău, de a lăsa la o parte ostilitatea și de a lăsa vlăstarii bunătății să ne umple sufletul și inimile.
        Mi s-a întâmplat adesea să fac eforturi să-mi reprim sentimentele bune care încercau să-și facă loc în sufletul meu în anumite situații, considerând că dacă le las să se răsfrângă la suprafață, dau dovadă de slăbiciune, de prostie, de o sensibilitate care nu-și are locul și nici rolul în acel context - consideram eu. Apoi, după ce trecea momentul fierbător, ajungeam să regret profund că micul meu sentiment de bunătate care izvora din inimă, l-am smuls efectiv și l-am aruncat la container. Nu se face așa ceva! Dacă într-o primă fracțiune de secundă, simți că inima ți-e inundată de emoție pozitivă, atunci las-o să se dezvolte, las-o să crească peste tine, să te cuprindă de jur împrejur ca un arbore cu crengile lui pline de frunze proaspete și verzi. Te vei simți minunat după aceea și-i vei mulțumi lui Dumnezeu că ți-a luminat clipa. Nu face ceea ce fac eu destul de des!
          Nu-ți încurca ițele în mărăcinișul pierzător al gândurilor negative. 
          Întoarce-te și mergi acolo unde sigur și precis inima-ți va dicta. E cea mai bună alegere. Cea mai sfântă. Și cea mai minunată. 
          Fiindcă e posibil să te înveți așa, să întorci spatele astăzi unei ocazii, mâine altei ocazii, poimâine alteia și tot așa. Și te trezești într-o bună zi că nu mai ai timp. Nu mai ai timp să îndrepți lucrurile, nu mai ai timp să-ți dezvolți divinitatea din tine. Și astfel, rămâi o buruiană care se usucă și, în cele din urmă, piere.

          În grădina vieții tale, fii o floare, un vlăstar,
          Fii în suflet doar lumină, veșnic un mărgăritar
          Și în gândurile tale, chiar și-atunci când este greu
          Să îl ai mereu cu tine doar pe bunul Dumnezeu!



20 ianuarie 2023 | By: roryta

Aripa unui înger

 


autor Roryta

  Un întuneric opac. Ceva amorf, nedefinit și scorțos zăcea în neant fără viață, de hipnotiza vidul subtil al veșniciei trecute. Niciun auz, nicio adiere, niciun geamăt al vreunei licăriri. Dulcea pasiune a unui aer nelocuit se topea în absența unei lumini dorite, neștiute încă de nimeni, dar existentă acolo, în necuprins și în nemărginirea unei idei, a unei scântei ce abia mijea pe la tâmplele unui Univers care nici măcar nu exista. Un nimic umplut de un gând tandru, o energie eficientă ce se lăsa zdrențuită de haosul rotund, cusut cu neumbre, un spațiu atât de mic cât o fărâmă conspirativă de viață în devenire.
          Și-a șlefuit tâmpla fierbinte dându-se peste cap, într-un dans știut doar de el, mult prea sonor pentru propria-i ureche și a clipit zâmbind liniștit. Totul era conturat, materializarea instantaneului de gând era așa de aproape că-i surâdea în colțul minții, fiindu-i teamă să nu lovească cumva ceea ce nici măcar nu trebuia atins, cheia de boltă a ”lux”-ului latin palpitant și dornic să se formeze.
          Deodată, o scânteie cât un atom se rostogoli în beznă și în oceanul unei neliniști atotcuprinzătoare se ivi meticulos o undă stranie, un infinit frânt în miliarde de finite și  primul suflu se mișcă timid luând forma unui abur spiralat în volute neornamentate, primitive încă, aproape nedeslușite. Fâșii ale unui timp nedescoperit începură să se felieze singure, una câte una, lovind eterul nou confecționat, nesățios în a tăia și organiza clipele abia mijite. Atomul cel dornic, jucăuș și tânăr ca un fecior își mări volumul și explodă de energie într-un decor ocult, dătător de fiori și bizarerii nevăzute, inexplicabile.
        Din epicentrul șlefuitor al energiei cea mai presus de natură, un tunet plin de prospețime, de mister și tihnă albă sparse liniștea dureros de intensă și se propagă ca un tsunami aducător de speranță: Fiat lux! Și se făcu lumină. Mai întâi un punctișor, apoi o gămălie de bold urmată de o minge din ce în ce mai mare, iar la sfârșit un bulgăre imens cât un Soare și o explozie uriașă.
           Ușor ca o pană, o adiere abia simțită dădu coerență spațiului dilatat într-o formă abia percepută și viața luă ființă în oceanul acela vidat, strivind parcă tăcerea din gol și mulându-se după intenția unei lumi apărute pentru prima oară.
          Am privit negrul opac din pânză și am văzut Big Bang-ul din el, m-am cufundat în scânteia izbăvitoare și am simțit în mine o fâlfâire atât de ușoară și delicată, că m-am întrebat dacă e aievea. Tonuri de galben încep să spargă bezna, la început timid, apoi din ce mai ce mai conturat, mai sigur, mai apăsat, amestecându-se unele cu altele, dând o tonalitate nouă, o rază ce se ivește din una și se continuă în alta, cu mici spații în ele ce dau coerență policromiei din fața mea.
        Talent ce se hrănește din sine, din stele și gândire, viziune stelară poate, asorată cu ceva de dincolo de înțelegere, dincolo de materie, dintr-o lume translucidă care nu e a noastră, dar care ne inspiră, un profet care în secunda de inspirație asumată plenar a făcut din el un maestru al pensulei din moment ce s-a aplecat cu venerație asupra șevaletului alb-îmbietor.
     Strălucirea, lumina adusă din suflet se prefigurează în tabloul viu atât de fremătător, încât pasiunea pentru iubire aduce un miros de timp nou, fără zbârcituri și văpaia unei făpturi fără trup îmi răsfață privirea. Din ea a rămas o urmă atât de fină ce palpită în poala unei rame ce o încadrează perfect, subliniindu-i liniile delicate de galben amestecate cu auriul ce acoperă bezna din fundal.
      Forma sa ondulată, ușor buclată și îngerească, are acea frumusețe strălucitoare caracteristică divinului, de o candoare deconcertantă ce alunecă aproape controlat și biruie gravitația, încremenind într-un timp știut doar de stăpânul ei, posesorul care a pierdut-o cel mai probabil atunci când a măturat norii de deasupra unei planete numită Pământ.
         Un înger care pare mai degrabă că mi-a lăsat un semn din eter decât că și-a pierdut aripa, mi-a urmărit traiectoria și casa și s-a oprit într-o ramă plămădită din aceeași beznă străpunsă de lumină, răscolind un desfrâu de artă galbenă și lucitoare, colorându-mi un mic vârf al inimii.
        Mireasmă de sfântă lumină și șuviță de tăcere diafană ce se scurge ca un izvor de șoaptă caldă, fac să răsară în mine dimineața unei zile netulburate și nu mai cad în mine cum făceam, ci mă regenerez privind sentimentaloid cum aripa devine nemurire.

ianuarie 2023




04 decembrie 2022 | By: roryta

Cel ce Sunt

 


autor Roryta

                                   Ce este, Doamne, acolo sus, în straturile-nalte
                                De nu putem vedea nicicând decât prin cruda moarte?
                                Ce este dincolo de nori, în cerurile sfinte,
                                Suflete mari, suflete mici, 'nălțate din morminte?
 
                                Și ce mister se-ascunde-n Tine, în mintea-Ți nevăzută,
                                De Te-ai decis să Te cobori la lumea decăzută?
                                Cum ai făcut Tu, sfânt părinte, să vii taman la noi
                                Când știi prea bine că suntem în suflet mai mult goi?
 
                                Cum ne-ai iubit și ne iubești, crucificându-te plenar,
                                Pe noi, făuritori de spini, haini în inimi iar și iar?
                                Cum să-nțelegem ce gândești și opera-ți măiastră
                                Când un mister total și-adânc e însăși viața noastră?
 
                               N-am înțeles că vii suntem, umpluți de nemurire
                               N-am înțeles enigma morții, inconștientă omenire
                               Nimic din tot ce-a fost și este, din harurile sfinte,
                               Că astăzi Tu ești Cel ce sunt, în veci și mai-nainte.

                              Cristea Aurora - decembrie 2022





25 iulie 2022 | By: roryta

Un dor



autor Roryta

O curgere a vieții e un suspin de dor
Iubire și cântec, un suflet în zbor
Privire duioasă și adiere divină
O taină mirare din sfânta grădină.
 
Ce mare mister se ascunde în tine,
De te întrebi întruna, creștine,
Dacă totul e abur, o undă, un vis,
Dacă există aievea acel paradis?
 
De ce te prostești în banale himere
În lucruri vulgare și efemere?
De ce crezi că totul e pură avere
Pe care nimeni în veci n-o va cere?
 
De ce crezi mereu că aici e esența
Și nu vrei deloc să observi diferența
Când, de fapt, tocmai Sus e secretul
Și tu știi foarte clar că acolo-i concretul?
 
Rătăcit-ai prin nopțile reci tot mai des
Dificil și stingher ți-e drumul ales,
Întoarce-ți privirea spre tine mereu
Și nu uita: acolo-i chiar Dumnezeu.
                                 
                                    Cristea Aurora - iulie 2022

08 mai 2022 | By: roryta

Țărâna din noi


autor Roryta

        Aruncat cu repeziciune, un bulgăre mare de pământ a căzut cu zgomot, a trosnit trist și dezamăgit, sfărâmându-se în alte bucăți mai mici, la fel de negre și de casante, amintindu-ne, pentru a câta oară oare?, că din pământ suntem făcuți și în pământ vom merge. M-a smuls din gânduri și geamătul acestui... bulgăre de humă mi s-a lipit de suflet, răsunându-mi în urechi, în creier, în inimă, eternitatea, descompunerea timpului și separarea dintre cele două tărâmuri. 
         M-am întors încet și am plecat gârbovită, uimită de ceea ce mi-a fost dat să văd în ultimele zile, mirată că am trăit clipe la care nu m-aș fi gândit nici în cele mai negre coșmaruri. Pasul mi-l făceam agale, lent, asemuind asfaltul cu o minge gri care se rotește în sens invers, în perfectă concordanță cu picioarele, așteptându-mi cu grație talpa grea și nehotărâtă. Totul mi se părea străin, totul mi se părea nou și tonurile cenușii ale străzilor îmi erau ostile, formând o mâzgă în capul meu, amestecându-se unele cu altele, întinzându-se lipicios și urcând pe mine, acoperindu-mi ochii cu o ceață densă. Am vrut să mă scutur, dar ceața aceea groasă s-a prelins pe obrajii mei și atunci mi-am dat seama că vedeam încețoșat din pricina lacrimilor mele, lacrimi care îmi luau cu ele, de fiecare dată, câte o picătură de suflet, porționându-mi-l la infinit și prelungind agonia. 
             M-am simțit abandonată, singură, părăsită, cu un gol atât de mare înăuntrul meu că am crezut că am rămas doar o carcasă mișcătoare, o carcasă la fel de neagră ca hainele pe care începusem să le port peste noapte.

                                                            *
            După ce mi-am retușat pentru ultima oară dunga de tuș în colțul ochiului pentru a arăta ca un om normal la serviciu, am zărit-o abia mergând în drumul către baie. ”S-a ridicat! Taci, că-i bine!”, îmi zic, urmărind-o ca un polițist. După câteva minute o văd îndreptându-se spre camera ei, la fel de încet, cu mâinile rezemându-se de pereți și de tocurile de la uși. Fără să mă simtă, mă duc în spatele ei, cu brațele întinse către ea, să pot s-o prind la nevoie. În pragul ușii din dormitor însă, se oprește, se agață mai tare de tocul de la ușă, și parcă dansează ușor, flexându-și genunchii din ce în ce mai tare. Îmi dau seama că o să cadă și o prind în brațe din spate, în cădere. 
             Strig la fata mea, Teodora, care dormea în cealaltă cameră, cu ușa deschisă.
              Sunăm la Ambulanță. În nici 15 minute, Smurdul este la noi, la ușă.
                - Ce are?
                - Asta vreau și eu aflu, îi răspund agitată băiatului de pe Ambulanță.
                - Are Covid?
                - Nuuu... Doamne ferește! De unde să aibă?
           - Cum de unde? De la dv.!, răspunde el râzând a batjocură, lăsându-mă cu gura căscată.
                - Dar eu nu am Covid, zic.
                - Lăsați, că vedem noi...
          Și saltă de capătul păturii în care stătea mama mea, cu o privire goală, rece, debusolată și rătăcită, căutându-l, cel mai probabil pe Dumnezeu care-și făcea simțită prezența din ce în ce mai aproape.
                - Are boli cronice, le spun băieților de pe Ambulanță când am ajuns în fața blocului. Ea trebuie musai să-și ia medicamentele. Are hipertensiune și trebuie să-și ia și anticoagulantele.
                - Aduceți medicamentele la spital, mai târziu.
                - Pe la ora 9 e bine?
                - Da, da... e bine. Asta înseamnă peste circa două ore... E bine.
            Urc scările înapoi și încep să strâng pătura din hol cu care o învelisem acolo, pe jos, apoi lucrurile ei și, în cele din urmă, tratamentul ei cronic pe care-l pun în punguța de medicamente. Doamne, numai să i-l dea! Fără el, e moarte sigură.
               Mă așez pe patul din care ea se ridicase cu doar o jumătate de oră înainte.
             Și eu care mă bucurasem că a reușit performanța de a se da jos din pat fără ajutor! Ce ironie, nu-i așa?
            Aseară i-am făcut baie peste tot, am tuns-o, am vopsit-o, am spălat-o. Stătea ca o păpușă de paie. Aș fi dat orice să știu ce gândește, să știu ce spune privirea ei pierdută și muțenia care se instaurase de câteva zile și care o cuprinsese ca un văl. Nu că ar fi fost vreo vorbăreață la viața ei, dar acum chiar nu mai scotea niciun cuvânt. Era peste puterile ei să-și mai deschidă și gura, darămite să mai mănânce.
            Începusem să plâng și ieri și alaltăieri și m-am speriat când am văzut că nu mai mânca nimic. Of, Doamne! La pumnul de medicamente pe care-l ia, în mod obligatoriu trebuie să se hrănească, altfel face hemoragie internă și... adio!
        M-am pregătit sufletește și am plecat către Spitalul Județean cu gânduri bune, încrezătoare și cu punguța de medicamente în mână. La intrare, jos la Urgențe, dau întâmplător peste unul din băieții care au venit acasă cu targa.
                - Am venit să-i aduc medicamentele pe care le ia mama mea....
                - Ah, da!, face el grăbit întinzând mâna după ele. Știți, da?
                - Ce să știu?
                - E pozitivă, da?
                - Poftim?, întreb consternată. Ce înseamnă că e pozitivă?
                - Are Covid.
            Mi-a mai spus ceva, dar nu am mai auzit. Am lăsat privirea în jos, mi-am plimbat-o peste granitul ăla rece, pe scările de la intrare, apoi pe trotuarul din fața spitalului.
                Covid?
                Mama mea, Covid? Dar de unde? De la mine?
               Nu avea de unde să ia! Ea nu mai ieșea din casă de doi ani de zile. Nu avea contact cu nimeni în afară de noi, eu și Teo. Dar Teo era vaccinată deja!... Oare nu cumva?... Nu cumva, săptămâna trecută, când am avut eu durerile alea musculare, nu cumva eu am avut Covid și i l-am dat și ei? Bine, bine, dar dacă e adevărat că ea are acum Covid... asta înseamnă moarte sigură pentru ea! Pe de altă parte, nu am simțit că nu ar fi avut miros și gust. A avut. E adevărat că a tușit puțin... dar altă dată, când a fost răcită mai puternic, a tușit mult mai mult. Dar ce a fost cu starea asta a ei de degradare progresivă a sănătății, în trepte, din ce în ce mai jos?
            Când am terminat cu toate întrebările la care nu am găsit niciun răspuns și după ce toate mi s-au ciocnit în cap, atunci am realizat adevărul: s-a îmbolnăvit de ceea ce mă temeam și de ceea ce mă feream cel mai tare după trombele de la picioare: virusul ăsta nenorocit, care face ravagii de un an de zile în tot mapamondul. Când am realizat adevărul, m-am eliberat și am plâns în hohote, cu sughițuri, cu urlete și inima frântă. Niciodată, niciodată nu am mai plâns așa! În fața Spitalului Județean sunt mai multe bănci. M-am așezat pe una din ele și, profitând de faptul că pe o rază de cel puțin 50 m din jur, nu era nimeni prin preajmă, am dat frâu liber tuturor tristeților din ultimii ani, tuturor lacrimilor care-mi izvorau ca o fântână arteziană și am plâns sacadat, cu mâinile pe ochi, ca un copil și cu suspine atât de adânci că mi-au ieșit fără voia mea din gât, cum iese lava dintr-un vulcan care mocnește de ani de zile. Nu am vrut să mă abțin, nu am mai vrut să mă abțin, am vrut să plâng, am vrut să țip cu toată ființa mea, să mă eliberez, să-l apuc pe Dumnezeu de picior și să-i spun durerea mea.
        Și, Doamne, tocmai de aceea am amânat atât de mult momentul ăsta, de aducere aminte și de scriere, fiindcă știam, știam că voi retrăi acele clipe și că voi plânge din nou, ore în șir, cu aceeași durere. Și am vrut să evit pe cât posibil. Dar nu se mai poate. Trebuie să scriu despre asta, trebuie să spun asta, fiindcă mai târziu toate aceste sentimente se vor mai estompa, poate voi mai uita unele lucruri – dacă se va îndura Dumnezeu. Și atunci, întâmplările nu vor mai fi scrise cu aceeași intensitate. În amintirea ei, eu trebuie să povestesc tot exact cum a fost, să nu omit nimic. Ține de datoria mea față de memoria ei.
            O femeie, răsărind de nicăieri, a venit la mine și așezându-și mâna pe umărul meu m-a întrebat adânc mișcată:
            - Ce s-a-ntâmplat? V-a murit cineva?
            - Nu încă... Dar pe aproape... îi răspund plângând în hohote.
        - Liniștiți-vă, vă rog! Calmați-vă! Lăsați, că Dumnezeu e mare!, a căutat ea să mă încurajeze cumva.
           Nu știu cine a fost și nici nu știu cum de a răsărit acolo, când eu, cu doar un minut înainte, făcusem roată cu ochii de jur împrejur, ca să fiu sigură că nu mă vede cineva și să pot să urlu în voie, cât mă ține gura, să mă eliberez, să-mi dau frâu liber gândurilor, sentimentelor, durerii. De unde a venit?
        Am știut că este ultimul ei drum. Și totuși... poate că nu e așa. Poate mai există o speranță...
            - E atât de frig acolooo!! Doamne, Aurora, nu o lăsa peste noapte la container!, o aud pe Mihaela în telefon câteva ore mai târziu. Mama a fost bolnavă de Covid acum 3 luni și a stat la container câteva zile, fiindcă nu a lăsat-o să intre în spital. Ușa aia de la container este ca și inexistentă și e frig de mori.
           Reușisem cumva să mă mai calmez peste zi, însă ceea ce mi-a spus colega mea câteva ore mai târziu, m-a adus din nou în pragul disperării. Și din nou am început să plâng în hohote, în timp ce, exasperată, îi făceam mamei un bagaj mare, cu lucruri groase de îmbrăcat.
             Nici nu știam la ce container este!
          M-am aruncat în neant și m-am dus la plesneală, ca un cerșetor la poarta bisericii, stând cu ditamai sacoșa în brațe și așteptând ca măcar o infirmieră să mă întrebe ce caut acolo, cu bagajul acela mare în brațe. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Parcă eram de sticlă.
         Între containerele unde stăteau pacienții și containerele unde stăteau asistentele cu teancurile de fișe cât jumătate de încăpere, era un continuu dute-vino. Erau înnebunite și nu știau ce să facă mai întâi.
         Dincolo de bariera de intrare în spital, pe stânga, 3 containere în care erau circa 10-11 pacienți în fiecare container. În spatele celor 3, alte 3 – deci în total 6, unde alți 30 bolnavi erau cu măștile de oxigen pe față. Asta înseamnă cam 60 pacienți, toți bolnavi de Covid. Pe containerul 2 zăcea scris cu cariocă roșie: COD ROȘU. Dincolo de containere, tot pe stânga, 2 mari rastele, separate de o țeavă pusă pe verticală. Pe rastelul din stânga scria: tuburi pline, pe cel din dreapta: tuburi goale. Toate astea afară, în curtea Spitalului. De neconceput! Oricine care trece pe acolo, din greșeală, nu neapărat cu vreo intenție ascunsă, poate arunca o țigară aprinsă. Suficient cât să sară în aer jumătate de oraș. Mi s-a părut inuman.
          Apoi, seara pe la ora 9-10, un grup de aproximativ 10-15 etnici, au venit cu scandal, agitând pumnii în aer:
            - Nenorociților! Dacă i se întâmplă ceva lu' tata, vă omor pe toți! Bag cuțitu'-n voi! Vă urmăresc când plecați și vă iau gâtu'!
           Cei 6-7 doctori care ieșiseră în curte, îmbrăcați toți în combinezoane de unică folosință, încercau să-l calmeze pe cel recalcitrant, dar fără succes.
        Nu știu să spun cum, dar din întâmplare, privirea mi-a căzut pe fereastra de la containerul 3 și, prin geam, mi-am văzut mama care stătea chiar în primul rând, în patul acela rece, fără mască și cu o păturică aruncată pe ea. Îi făceam semne disperate prin geam, dar nu vedea și nici nu auzea. La un moment dat, un bărbat de lângă ea, i-a atras atenția și atunci ea s-a ridicat puțin și a încercat să mă repereze prin fereastră, dar sunt aproape sigură că nu m-a văzut. Altfel, ar fi reacționat cumva. Am scos telefonul și i-am făcut o fotografie. Ultima. Aș fi vrut să pot intra acolo, s-o îmbrac bine, să nu-i fie frig, aș fi vrut să-i pun masca de oxigen pe față, să schimb o vorbă cu ea, să fiu lângă ea, s-o mângâi pe obraz, s-o încălzesc cumva. Nu am putut, desigur. Asistentele m-au gonit și pe bună dreptate. Am plecat ca un câine bătut, cu speranța că a doua zi o mut de acolo, o duc de la containerul din curtea Spitalului Județean de Urgență la Spitalul de Boli Infecțioase, într-un salon unde măcar este cald, ceea ce am și făcut într-un târziu.
        - Sunteți fiica doamnei Moise?, aud o voce feminină în telefon duminică dimineață, pe 17 octombrie.
            Nu știu să spun dacă am avut o presimțire, nu știu să spun dacă am avut un licăr de speranță. Toate sentimentele mi se îngrămădeau în suflet și în inimă simțeam un atât de mare haos, că nu reușeam să mă liniștesc și să ascult vocea aceea interioară pe care altă dată o auzeam atât de clar.
            - Da, mă aud răspunzând metalic, automat.
            - Aș vrea să vă anunț că, din păcate, mama dv. a decedat azi dimineață la 5.
            În clipa aceea mi-am dat seama că nu mai am pentru ce să lupt, nu mai am pentru cine să mă agit, că totul a fost în zadar, că am pierdut bătălia cu viața, că am fost învinsă și că trebuie să mă așez jos și să depun toate armele, cuminte. Este ca atunci când ești prins de inamic și te predai, aruncând tot ce ai pe tine jos, punând mâinile pe asfalt și întinzându-te pe pământ. Am avut sentimentul de predare a armelor și o liniște aparentă mi-a cuprins sufletul. Mi-am impus să fiu tare și am sunat-o pe Teo. Era dimineață, ora 9.
            Nu am vărsat nicio lacrimă și am fost convinsă că voi fi suficient de tare încât să nu dau voie sufletului meu să se dezlănțuie. Sub nicio formă. Numai că Teo l-a sunat pe Sorin, în Italia, iar el m-a sunat ca să-mi spună condoleanțe.
            - Îmi pare rău, Aurora.
        - Da... asta e. Și mie îmi pare rău. Dar... n-am ce face, am încercat eu s-o fac pe viteaza.
            - A fost un suflet așa de bun...
            Nuuu... Nu trebuia să spună cuvintele astea.
          Am simțit cuvintele lui ca un pumnal care-mi sparge cu o singură lovitură zidul de sticlă pe care am încercat instantaneu să mi-l construiesc de jur împrejur. Și atunci am izbucnit în plâns. M-am dezlănțuit și am plâns din nou din adâncul sufletului, din rărunchi, din viscerele mele cele mai adânci, dând drumul lacrimilor ca un tăvălug, ca un tsunami care distruge un mal întreg, cu o forță și o violență greu de descris.
            Cum să explici lumii durerea pe care o simți?
         Cum să explici să deși mama avea 90 ani, durerea este la fel de sfâșietoare? Ce contează vârsta? Ori poate că tocmai din pricina vârstei, suferi mai mult. Fiindcă îi vezi toate neputințele.
            - Doamnă... cum să vă explic?, continuă femeia de la spital în telefon. Parcă s-a luptat să nu trăiască!!
            - Cum adică ”s-a luptat să nu trăiască”?, am întrebat mecanic, vrând să mă asigur că am auzit bine.
            - Da, da.
            - Să NU trăiască?
            - Da, da, confirmă din nou. Să NU trăiască!
            - De ce spuneți asta?, zic contrariată.
        - Pentru că ea n-a mai vrut să mai trăiască. Nu făcea nimic din ceea ce-i spuneam. Eu vă spun: ea NU a mai vrut să mai trăiască.
            Oare așa să fi fost?
            Nu știu ce să spun...
          A treia zi, când m-am dus la spital cu firma de pompe funebre, ca s-o ridic, am simțit din nou o sabie în suflet. Faptul că au scos-o de la morgă într-un sac și că mi-au aruncat-o în sicriu, mi-a frânt inima. Mi s-a părut atât de groaznic să știi că ai stat cu un om atâta amar de vreme în aceeași casă, să știi că acel om a fost părintele tău și la urmă să-l vezi într-un sac negru, aruncat între patru scânduri, mi se pare cumplit.
          Asta suntem: o mână de oase cu ceva carne pe noi, animate de viață.
         Când viața nu mai există, atunci nimic nu mai există.
        Despărțirea de ea a fost și este cu muuult mai dureroasă decât mi-am imaginat vreodată. Omul ăsta, a luat cu el o mare parte din mine. Și sunt sigură că nici ea nu și-a imaginat asta, dar nici eu. Probabil nici Dumnezeu. Am condus-o pe ultimul drum la fel de mecanic, târâtă în iureșul evenimentelor, având senzația ciudată că parcă cineva m-a învârtit și apoi mi-a dat drumul. Parcă nu eram eu. Nici nu știu dacă am privit cerul sau doar asfaltul și totul mi se părea străin și până și tonurile cenușii ale străzilor îmi erau ostile, formând o mâzgă în capul meu, amestecându-se unele cu altele, întinzându-se lipicios și urcând pe mine, acoperindu-mi ochii cu o ceață densă. Am vrut să mă scutur, dar ceața aceea groasă s-a prelins pe obrajii mei și atunci mi-am dat seama că vedeam încețoșat din pricina lacrimilor mele, lacrimi care îmi luau cu ele, de fiecare dată, câte o picătură de suflet, porționându-mi-l la infinit și prelungind agonia.
        M-am simțit abandonată, singură, părăsită, cu un gol atât de mare înăuntrul meu că am crezut că am rămas doar o carcasă mișcătoare, o carcasă la fel de neagră ca hainele pe care începusem să le port peste noapte.
        Și asta pentru că din noi, nu rămâne nimic altceva decât țărâna.

          aprilie 2022