30 iunie 2020 | By: roryta

Start întrebări



autor Roryta

AURORA CRISTEA - INTERVIUL NR. 1

 

1-LIGYA DIACONESCU: - Distinsă doamnă Aurora Cristea, locuiți pe malul Dunării, într-o superbă localitate, Galaţi, sunteți un scriitor binecunoscut, colaborator al mai multor reviste din țară și membru al L.S.R. Știind că formația dumneavoastră este una tehnică, se naște fireasca întrebare: cum de ați ajuns la literatură? Orice scriitor are o povestioară legată de începuturi și n-aș crede că faceți excepție.

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță NU sunt scriitor. Meseria mea de bază fiind alta, nu am cochetat foarte mult cu penelul. Este adevărat că am scris câte ”ceva”, dar eticheta de… SCRIITOR este mult peste capacitatea mea. Admir oamenii care fac un singur lucru, dar îl fac perfect. Restul, cei care practicăm un hobby - ca să spun așa, suntem doar un pic semidocți. Povestea mea a început de la câteva concursuri naționale de proză la care am luat locul I. Și de aici nebunia, iureșul, care însă, nu a durat decât câțiva ani.

2-LIGYA DIACONESCU: - În ce an ați debutat şi cu ce?

AURORA CRISTEA: - Impropriu spus ”debut”, pentru că nu cred că sunt prea departe de început nici acum. Am cam rămas la același stadiu. Am scris o… hai să-i spunem… nuvelă? O povestioară nu foarte lungă despre un subiect care pe mine m-a fascinat la vremea aceea. Cărticica a avut succes mult mai mult decât m-aș fi gândit și, în tăvălugul de atunci, m-am trezit în doar câteva luni, că sunt deja înscrisă în Liga Scriitorilor Români. Titlul cărții este ”Povestea Danei” și am scris-o prin 2012 sau 2013.

3-LIGYA DIACONESCU: - Ce contează mai mult pentru Cristea Aurora?: o realizare profesională sau una personală?

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță una personală. Pentru asta trăim pe acest pământ și pentru ASTA trecem prin această viață. Ca să îi iubim pe cei de lângă noi, să experimentăm adevărata IUBIRE și astfel, să ne realizăm ținta vieții. Profesiunea, dacă practicăm ceea ce ne place, atunci putem spune că suntem pe jumătate fericiți.

4-LIGYA DIACONESCU: - Aveţi o activitate literară intensă. Sunteți Membru al Revistei internaţionale de creaţie culturală şi literar-artistică „Confluenţe literare” și Membru colaborator al Revistei de creaţie şi atitudine culturală „Armonii Culturale”, Adjud, România. Spuneți-ne câte ceva despre această activitate.

AURORA CRISTEA: - Din păcate, de ceva vreme am dispărut cam de peste tot. Și, dacă nu primeam mesajul dv., cu siguranță nu aș fi dat semne nici acum că mai exist în lumea literaților. Uneori, foarte rar, mai apar în revista Dobrogea Culturală, tipărită sub egida Ligii Scriitorilor din România. Dar doar atât… Din nefericire pentru mine, am avut multe probleme în familie, cu sănătatea. Așa că m-am retras pentru o perioadă. Nedefinită, cel mai probabil, pentru că nu am idee când și DACĂ voi reveni cu adevărat.

5-LIGYA DIACONESCU: - Sunteti un scriitor complet și complex. Scrieți cu aceeași lejeritate poezie ca și proză. Ce subiecte abordați în romanele domniei voastre? Ce gen de poezie scrieți? Unde vă găsiți sursele de inspirație?

AURORA CRISTEA: - Mi s-a mai spus asta, că scriu și poezie și proză. Dar să vă spun un secret. Lumea a asociat cumva poezia cu proza, ceea ce nu este adevărat în cazul meu, de pildă. De când mă știu am admirat oamenii talentați, am admirat pictorii, am admirat acei oameni numiți POEȚI cu adevărat, cei care știu să te poarte printre vise doar din versuri, am admirat scriitorii adevărați etc. Adevărul este sunt un antitalent în materie de poezie. Nu am scris niciodată vreo poezie, nici măcar la nivel de cl. a II-a, ceva de genul ”Cățeluș cu părul creț…” Mi se pare o magie să găsești la cuvântul ”creț” o rimă genială, precum ”coteț”. 😂

6-LIGYA DIACONESCU: - Ce părere aveți despre blogurile și revistele literare on-line?

AURORA CRISTEA: - E bine că vrem să dezvoltăm cultura românească chiar și așa. Numai că, fiind atât de accesibil totul, tuturor, riscăm să ne perfecționăm și kitsch-urile în egală măsură… Cam greu să mai discernem, la un moment dat, originalul de fals. Și e păcat… Rămân la umila mea părere, că tot CARTEA, eterna aglomerare de pagini tipărite, mirosul de lemn autentic, este cea mai desăvârșită formă de a străbate, cum spunea un critic literar contemporan ”treptele inferioare ale actului de a citi”. Este acea chimie, dacă vreți să-i spuneți așa, ce se leagă între scriitor și cititorul său.

7-LIGYA DIACONESCU: -  Se spune că doar prin artă, literatură suntem liberi. Este cu adevărat creaţia o punte prin care îţi recapeţi libertatea?

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță. Libertatea de a visa, libertatea pe care ți-o dă imaginația, gândul, acea energie vie ce poate străbate întreg Universul într-o singură clipă. Probabil că este singura libertate pe care o avem aici. Tocmai de aceea – poate o fi o aroganță din partea noastră oare? – ne place să ne autointitulăm COcreatori ai lumii. 

8-LIGYA DIACONESCU: -  A existat o carte la care aţi lucrat şi care v-a rămas mai dragă decât celelalte?

AURORA CRISTEA: - Sigur. Maor Gruber. O carte emblematică despre Holocaust, o carte care merită parcursă până la ultima filă și pe care, dacă veți avea curiozitatea s-o citiți, vă va determina să n-o mai lăsați din mână. Mi-a plăcut și, culmea!, încă mai îmi place, contrar firii mele perfecționiste.

9-LIGYA DIACONESCU: -  Câte ceva despre premiile primite!  - 

AURORA CRISTEA: - Da… Au fost câteva premii și atât. Nu am luat alte premii, dar nici nu am mai participat la niciun fel de concurs. Nu știu cum se face, însă timpul îmi râde în nas prin iuțeala cu care trece pe lângă și prin mine.

10-LIGYA DIACONESCU: - Este mai importantă pentru  domnia voastră părerea criticilor sau contează mai mult ceea ce cred cititorii?

AURORA CRISTEA: - Probabil că și una și alta. Deși, în fond, criticile pot fi constructive uneori, dacă sunt bine întemeiate și făcute de cei avizați, nu de amatori sau răutăcioși. Totuși, prefer cititorii. 😀

11- LIGYA DIACONESCU: - Ce sfaturi aveți pentru scriitorii aspiranţi? Unde sau cui ar trebui să încerce să îşi trimită textele pentru a fi luaţi în seamă?

AURORA CRISTEA: - Întrebarea asta este întrebare capcană pentru mine. Nu sunt în măsură să răspund la ea, fiindcă nu sunt un scriitor autentic, nu sunt un literat – cum spuneam și mai sus  - AVIZAT. Sunt pe jumătate scriitor și, cel mai probabil, așa voi rămâne și mai departe, dacă nu se schimbă ceva între timp.

AURORA CRISTEA - INTERVIUL NR. 2




12 iunie 2020 | By: roryta

Empatia și emoția acesteia



autor Roryta

      De fiecare dată când vine vorba despre propria imagine în fața lumii, ne străduim să părem cât mai buni, cât mai naturali și mai altruiști, perorând sfătos către toți cei din jur, mai puțin către noi înșine, înaintând aserțiuni pline de cogitațiuni moralizator-vanitoase ori invocând cine știe ce povețe ultra-inteligente, toate la nivel de teorie bătătorită, ieftină, dar prin excelență abulice.
      Ne pricepem al naibii de bine să dăm copy-paste în special pe sau de pe feisbuceala dospită a acestui deceniu atrofiat în creiere deștepte sau dimpotrivă, topit de plăcerea ștaifului erudit a unor capete mult prea strălucite. 
      În fapt, suntem simple ciururi informe, fardate ca niște clătite, afișând măști care nu au nicio legătură cu realitatea ori mai rău, dacă ar fi să aplicăm teoriile, am fugi zigzagulat dislocați, departe de spectacolul lumii, precum ciutele rănite și speriate. 
      Însă viața nu e mereu doar o formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității, nu e un ansamblu de idei, ipoteze, legi și concepte care descriu fapte ori evenimente ce privesc anumite domenii sau categorii de fenomene, ci este o sumă de practici efective, condiție sine qua non pentru a-ți consolida poziția de om călit la stânca unei vieți, întunecate de cele mai multe ori. Ceea ce înseamnă că practica bate teoria, așa cum viața bate filmul. 
      Omul de acțiune, lipsit de lenea levantină, genetică uneori, se va pune în mișcare la modul cel mai sârguitor cu putință și-i va întinde o mână de ajutor semenului său exact în momentul oportun, când cel neajutorat suspină sau, de cele mai multe ori, chiar fără să fie solicitat în mod expres, oferindu-se total, ca un trofeu. 
      Numai că viața a demonstrat că un singur om, ca să fie ajutat la modul cel mai complet, toate forțele Universului trebuie să conlucreze la asta, toate puterile văzute și nevăzute trebuie să fie antrenate în lucrarea respectivă. Ceea ce înseamnă că cel puțin șase-șapte persoane ar trebui să se sincronizeze și să colaboreze una cu alta sau una în continuarea celeilalte, astfel încât un singur om să fie ajutat și salvat într-un fel sau altul de la o nenorocire. La acest proces anevoios însă, Dumnezeu, prin nebănuitele sale căi, pune în balanța vieții, câte o contragreutate în fiecare tas al salvării și iertării, măsurând prin ochiul Său divin orice faptă bună, prin distilarea, iubirea și grația cu care ne-a obișnuit de la alfa până la omega zilelor de după noi. 
      Bunăoară, ca un bolnav pe un pat de spital să fie vindecat, contribuie un număr impresionant de semeni care-i vin în ajutor. Siliți sau nu, din obligație sau dăruire, din pretext pecuniar ori determinare, ei se implică atât cât consideră fiecare, funcție de pendulațiile conștiinței sau de șansă. Cineva îi ia sânge, altcineva îi citește analizele, o a treia persoană stabilește diagnosticul, a patra stabilește și execută operația - dacă este cazul, se anesteziază, se schimbă perfuzia, este ajutat la externare etc. Ăsta ar fi un exemplu. 
      Dar mai sunt și altele... 
      Desigur, cârcotașii ar putea spune - așa cum mi s-a și întâmplat, de altfel – că asta e meseria lor, că pentru asta sunt plătiți, nicidecum nu se înscriu în categoria faptelor bune. Aș merge până-ntr-acolo încât să-i contrazic vehement, fiindcă atunci când îți alegi o meserie în viața asta, o faci în primul rând pentru că ai înclinații către acea profesiune și abia apoi pentru că este curată, respectată, bănoasă. Cel puțin așa vreau să sper. Nu toată lumea se poate familiariza cu suferința, boala, mizeria și degradarea omului la propriu, pe patul de spital. Trebuie să fii construit de la mama natură în așa fel încât să reziști fizic și psihic și să n-o iei razna înainte de vreme. Asta în primul rând. În al doilea rând, cred că ceva din tine te îndeamnă către acea îndeletnicire perpetuă, fiindcă îți place să ajuți oamenii, nu? O faci din dragoste pentru semenii tăi, nu? 
      Sau din nou mă înșel? 
      Până la urmă, ceea ce contează cel mai mult în viața unui om, mi se pare că ar trebui să fie unul din cele mai înalte sentimente de jertfă și iubire, sentimentul minunat de Empatie, scris cu majusculă, indiferent de forma lui. Cu alte cuvinte, să ai capacitatea de a te pune în locul celui din fața ta, sub toate aspectele, atât cât se poate. 
      Personal, admir până la os pe cei care fac voluntariat. Acei oameni își sacrifică, în afară de timpul extrem de prețios, câte ceva din ființa lor: devotament, compasiune, abnegație, transpunere, afectivitate. Ei dăruiesc câte puțin din sinele lor fiecărui semen, jertfindu-și eul social și consacrându-și existența în slujba binelui, a ajutorului necondiționat, a unui sprijin suveran. Aceștia sunt oamenii care au, după umila mea părere, cel mai dezvoltat noțiunea de empatie dintre noi toți, fiindcă ei au trecut dincolo de teorie și au pus în practică ceea ce lipsește lumii actuale cel mai mult, cu mult mai mult decât dragostea: renunţarea la propriile interese pentru a le satisface pe cele ale altora. Fiindcă empatia nu are cum să nu includă iubirea. Dragostea față de cel de lângă tine, sentimentul de compasiune îl întâlnim din cele mai vechi timpuri, încă din vremea lui Iisus Hristos, din moment ce El însuși spune: ”Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel...”. Asta tot o formă de empatie este, fiindcă trebuie să încerci să te pui în pielea celuilalt. Asta duce, invariabil, la anihilarea judecății aproapelui, fiindcă dacă închizi ochii - la figurat, ba uneori chiar și la propriu, dacă se poate - și-ți imaginezi că ție ți se întâmplă toate cele care i se întâmplă celui din fața ta, automat, judecarea faptelor lui, cât și a consecințelor acestora, dispare imediat. 
      Revenind la cele de mai sus, empatia este o rezultantă a faptelor bune, este o forță care reiese din ajutorul pe care-l dai semenilor tăi. 
      Fapta bună însă este uneori dificil de dus până la capăt. Ea necesită tărie, hotărâre și voință, fiindcă de cele mai multe ori, nu doar ceea ce faci tu contează, ci noi toți la un loc, pentru că facem parte dintr-un angrenaj social și nu numai. 
      Ceea ce n-am înțeles niciodată noi, oamenii, este legătura și încrengătura sufletelor, destinelor și vieților noastre. Noi nu înțelegem că suntem legați toți, că un rău produs unui semen de-al nostru, este, de fapt, un rău produs nouă înșine, nu am înțeles că tot ce facem se întoarce împotriva noastră cu o forță mult mai mare decât cea inițială, propagată în Univers și întoarsă cu efecte catastrofale. ”Nu poți rupe o floare fără să deranjezi o stea”, spunea cineva. 
      Suntem toți Unul singur, suntem toți una cu Dumnezeu, cu Universul, cu întregul Cosmos, suntem praf, pulberi și stele în imensitatea Metagalaxiei, suntem scântei ai aceleiași puteri divine, suntem una cu Hristos și nu ne putem separa unii de alții, fiindcă Dumnezeu există în fiecare din noi. Pentru unii însă, glasul dumnezeiesc se aude mai tare, pentru alții mai încet, iar în alții nu se mai aude nimic. 
      Empatia, sub orice formă s-ar manifesta ea, ar trebui să ne ghideze cele mai mari acțiuni din viață. Prin ea, dăm dovadă de iubire, de compasiune, de sinceritate și emoție adevărată.

      iunie 2020



03 iunie 2020 | By: roryta

Iubirea, un concept abstract?


autor Roryta

         Câţi dintre noi ne iubim cu adevărat?
         Şi dacă ne iubim pe noi înşine, ce este, de fapt, această iubire? În ce sens există ea?
     Mircea Eliade, în preamărita şi bengalezistica sa carte plină de dragoste misterioasă, Maitreyi, o cita pe tânăra de care era îndrăgostit: „…Pentru occidentali, desăvârşirea iubirii are loc în pat...”
         Cum poate gândi astfel?
         De ce totul se rezumă la occidentalism?
        Nu este adevărat că doar occidentalii se gândesc la asta, ci noi toţi mărginaşii acestei galaxii, trăitori pătimaşi ai întregului mapamond, începând dinspre adierile estice spre tornadele vestice, de la apusul soarelui până la răsăritul lui prin dosul planetei, în refacerea necontenită a mişcării de revoluţie a pământului.
       Iubirea de sine este confundată cel mai adesea cu egoismul hohotitor de diabolic, este o detestabilă absenţă a angelicului din propria conştiinţă, o materie sfidătoare la modul leşinător-pasională ce păstrează primitivismul originar în detrimentul unei dragoste concave, platonice, profund îndumnezeite.
         Părintele Ignatie, Episcopul Huşilor, un om absolut mirobolant, fabulos de frumos dinspre interior spre exterior şi invers şi în faţa căruia mă înclin cu admiraţie şi respect, spunea aşa: „Încearcă să stai cel puţin 30-45 minute cu tine, fără nici un fel de gadget lângă tine, fără televizor, telefon etc. Să fie o linişte deplină şi, dacă se poate, să fie şi un întuneric pe care să-l tai cu lama. Vei vedea că te vei plictisi groaznic. De ce? De fapt, te vei plictisi de tine.”
         Eu cred că nu te plictiseşti. E ceva mai mult decât atât. Eu cred că te sperii. Cu adevărat.
        Te sperii de tine, de gândurile, trăirile, de fricile tale care s-au născut odată cu tine şi care nu doar că nu s-au estompat, ci s-au amplificat. Mi-am jurat să fac asta într-o bună… noapte, atunci când voi putea fizic s-o fac, să experimentez ceea ce alţii au experimentat deja şi au mărturisit deschis, cu mâna pe inimă.
        Cel mai probabil e cea mai bună formă de a discuta nu doar cu tine, cât mai ales cu Dumnezeu, de fapt, cu Dumnezeul din tine în faţa căruia nu te poţi ascunde, nu ai cum să fugi şi nu îl poţi minţi. O fi şi asta un soi de introspecţie, o formă mai originală de autoobservare. Tot ce se poate.
        Dacă eşti sincer cu tine, constaţi că nu te iubeşti cu adevărat, constaţi ceea ce aminteam un pic mai sus, că toată viaţa te-ai bazat pe o iubire mecanicistă, încercând din disperare ori din sărăcie duhovnicească să te amăgeşti că ai înţeles toate enigmele ego-lui tău dezabuzat, iubind extrinsecul până la măduvă şi urând intrinsecul la fel de profund.
         Să ne descoasem puţin esenţa purului, să desfăşurăm măcar în faţa noastră, de pe mosorel, sufletul împachetat în gheaţă, azvârlind cu bună ştiinţă tot ce e grotesc şi cavernal, netrebnicia şi deliranta părere autentică despre cumsecădenia şi altruismul din noi.
         Oare orientalii au altfel de păreri?
         Spaţial, faţă de Viena, noi tot orientali ne numim, nu-i aşa?
      Bunăoară, Mihai Eminescu - culmea abrevierii coincidenţiale cu reputatul om istoric al religiilor, a iubit-o pe frivola Veronica Micle mai întâi în abstract, de la distanță, până a avea curajul de a-şi pune în practică visele, la fel cum Eliade a iubit-o pe Maitreyi, pe o întindere calendaristică de câţiva ani, raportat la cele câteva minute sau secunde din ziua de azi.
         Eminescu şi Eliade, doi titani ai literaturii româneşti, cel mai probabil nu şi-au iubit femeile din viaţa lor atât pe cât mărturisesc, cât mai ales au iubit ideea, conceptul de iubire, în fapt au iubit iubirea însăşi, sentiment mai mult iluzoriu decât concret, dar atât de diferit atunci când se materializează.
        Noţiunea de iubire folosită eronat pentru abuz şi nu pentru uz, subjugă fiinţa la modul cel mai delirant cu putinţă, dar pentru o perioadă atât de efemeră, că abia după ce trece manifestarea-i viforoasă, ne dăm seama de golul pe care-l lasă, asemeni unei vijelii ce ne sfârtecă suflarea. Se naşte plictisul şi acreala, ca după o bătălie pentru teritorii, pe care ai câştigat-o şi care, desigur, nu mai suscită nici un interes atât timp cât le poţi bătători oricând cărările.
         Şi totuşi, putem trăi fără ea?
         Evident că nu, din moment ce suntem materialnici.
        Asta nu înseamnă că nu putem fantaza uneori, ori că suntem incapabili de a face diferenţa dintre extaz şi agonie, dintre sacru şi profan. Important este unde şi când putem trasa o linie de demarcaţie între cele două. Rămâne la latitudinea fiecăruia din noi să ne căutăm propriile măsuri sau să ne abandonăm voit în neputinţe şi nonşalanţe dacă ne complacem într-o mediocritate lipsită de interes. Noi suntem singurii care alegem.

         iunie 2020