Iubirea va salva lumea (?!)

 autor Roryta

           E interesant să trăiești!

         Îmi place viața deocamdată. Ferească Dumnezeu să ajung vreodată să spun că o urăsc. În fond, fiecare suflu, fiecare inspirație și expirație este o fărâmă de Dumnezeu, nu-i așa? Ce animă inima să bată? Care e esența vieții? Adesea m-am gândit la ce va fi dincolo de noi, dincolo de existența noastră. 

       Privesc o musculiță bețivă care nu-mi dă pace și zboară prin fața nasului meu atât de sâcâitor de-mi vine s-o strivesc între palme. De multe ori mă gândesc că poate musculița e chiar mama mea, metamorfozată în acea musculiță enervantă, cu toate că mama nu era enervantă. Oare? Cum apare acea musculiță în casa mea, în casa unde nu am niciun strugure stricat, niciun must, nicio bere expirată pe undeva sau vreun alcool învechit, uitat prin cine știe ce sticlă cu dopul căzut. Nici vorbă de așa ceva! Am o casă perfectă, nou-nouță, cu tot din ea nou, care nu a împlinit încă un an de zile de când am cumpărat tot ce este în ea. De unde vechituri? 

        Nu-mi plac vechiturile. De niciun fel. Nu-mi plac antichitățile. Mi se par atât de expirate, desuete, mirosind a mucegai, a energii negative acumulate cine știe de ce suflete negative aflate în suferință încă într-o lume care nu e nici a noastră, nici a strămoșilor noștri plecați pe alte tărâmuri. Poate acele suflete sunt între tărâmuri, căutându-și liniștea care nu mai există pentru ei, care a dispărut pentru totdeauna. M-am ferit și mă feresc de lucruri stătute, care au povestea lor de viață. Mă țin la distanță chiar de oamenii vechi și triști, fiindcă mi se pare că împrumut din tristețea lor. Stop! Ajunge tristețea pe care o am eu însămi uneori. Nu-mi mai trebuie și tristețea altuia. Nu pot să le duc. 

       Până la urmă, fiecare suflet de aici are o poveste, fiecare spirit are forma sa, niciuna egală cu cealaltă. Cu ce plecăm de aici? Cu niște bagaje pline de ranchiună, de frustrări, cu niște geamantane pline de eșecuri, cu un suflet tăiat, sfâșiat, peticit, plin de cicatrici. Și ajungem în Lumină. 

            Aici e aici. 

          Cum răspundem la cea mai importantă întrebare a existenței noastre pe pământ?

Am auzit mai mulți preoți spunând adesea: Să punem început bun mântuirii. Foarte frumos! Dar pe niciunul nu l-am auzit zicând: Să fim atenți la ULTIMUL PAS făcut pe acest pământ. Pentru că pe toți îi preocupă începutul. Când, de fapt, mai important decât începutul, este SFÂRȘITUL. Asta mă duce invariabil cu gândul la celebrul poet creștin Traian Dorz care, într-una din minunatele sale poezii scria: 

          ”... Ajută-l pe cel ce-a ajuns pe altar 
           Și nu-i pregătit de-njunghiere 
           Să nu-l piardă frica de-al morții hotar, 
           Pierind la un pas de-nviere...”

          Acolo e esența. Cum treci de linia finală, nu cum începi cursa. Fiindcă de cele mai multe ori, poți începe prost, dar dacă pe ultima sută de metri îți pui pe tavă tot sufletul și toată energia, atunci L-ai câștigat pe Hristos în veșnicie. Ceea ce e cu mult mai important decât să-L ai la început și să-L pierzi pe drum. E ca la o competiție de atletism, de exemplu. Începi timid, cu o viteză constantă și apoi, cu cât te apropii de final, cu atât mărești viteza, dacă ai știut cum să-ți conservi energia. Partea proastă este atunci când sfârșitul intervine brusc, fără vreun aviz, fără vreun semn prealabil. Aici e nasol, într-adevăr.

Cum răspunzi, deci, la întrebarea care-ți marchează veșnicia, înțelegerea și iertarea:

Ce ai făcut cu viața ta?

Cine știe ce am făcut? Dumnezeu știe, desigur! Am dat tot ce a fost posibil cu putință? Important este următorul lucru: atunci când se trage linia, atunci când nu mai poți face absolut nimic, când nu mai poți repara nicio privire măcar, poți privi semeț înainte, poți privi cu cinste, fără pată și cu sufletul curat pe Însuși Dumnezeu?

Mă îndoiesc.

Cel mai probabil, sfinții care sunt încă în viață pot face acest lucru. Și poate nici ei uneori. Ori poate sfinții care au existat de-a lungul istoriei.

Dar să mă întorc... fiindcă am o mie de idei și sper să nu încep o sută, să le abandonez și să mă pierd în hățișurile propriei minți.

Ce fac cu musculița care a devenit enervantă deja? Desigur, o alerg un timp, în speranța că o voi lipi într-un final de perete. După un timp, dispare brusc, deși știu sigur că nu am ucis-o. Și atunci? Unde e? Cum de a dispărut la fel de brusc precum a apărut? Sau mi se întâmplă uneori să mă urmărească un fluture. Zboară pe lângă mine, mă înconjoară în cerc și se apropie atât de mult de am senzația că vrea să mi se așeze pe gene. Îl gonesc instinctiv cu mâna, îl alung și vreau să fug de el pentru că nu mă mai pot concentra la treptele pe care vreau să le urc și mi-e teamă să nu cad. Brusc, fluturele acela alb cu buline maronii dispare din raza mea vizuală și nu-l mai văd deloc. Nici atunci, nici după aceea, niciodată. Cine e acel fluture? Cine e acea musculiță? De ce atâtea lucruri mărunte ne umplu viețile și noi, în goana noastră nebună către... nicăieri, le ignorăm crezându-le fără sens, negândindu-ne că, de fapt, ele reprezintă chiar sensul?

Și ar mai fi ceva...

Ce tot căutăm mereu primprejurul nostru? Ce tot ne lipsește?

De ce tot alergăm atât ca bezmeticii și ne bucurăm când ajungem la sfârșit de săptămână? Cum să te bucuri că a venit un week-end, când de fapt, fiecare zi care trece reprezintă încă un pas spre moarte? E ca și cum ai merge pe o sfoară. Te bucuri că ai mai făcut un pas, că ai mai ajuns într-un punct, într-un loc, când de fapt, fiecare nou loc unde care ai ajuns de fapt, este din ce în ce mai aproape de capăt.

Fiecare gând, fiecare respirație, fiecare sentiment care ne străbate inima, sufletul, mintea este parte din noi, trece printr-un anume filtru, o anumită sită dacă vreți să-i spunem așa, sită care-L reprezintă pe însuși Dumnezeu. Nu ai cum să te ascunzi, nu ai cum să fugi,  nu ai cum să-ți îngropi în tine ceea ce ți se pare rușinos. Este parte din tine, din însăși ființa ta. Cum să fugi de propriile-ți gânduri, de cele mai multe ori îngrozitor de rele, rușinoase, care nu-ți aparțin poate. Uneori nici nu te recunoști, nu te regăsești în ele.

Asta e și ideea.

Nu înțeleg de ce toată lumea se miră de toată lumea? De ce toată lumea spune: Dragă, lumea e rea! Toți m-au jignit, s-au purtat urât cu mine etc. Care lume? Lumea e compusă din aceeași oameni care ne înconjoară de-a lungul vieții, e compusă din noi înșine, din tine. Cei care spun că lumea e rea sunt ei înșiși răi, fiindcă lumea suntem noi. Toți suntem la fel, toți suntem o apă și-un pământ. Nu e niciunul mai breaz, nu e niciunul mai superior sau mai inferior, fiindcă ne comportăm ca niște hiene cu cei din jur.

Începând de la faptul că cineva te dă la o parte din fața unui bancomat pe principiul că se grăbește - de parcă tu ți-ai propus să stai 100 ani în fața bancomatului și ai tot timpul din lume, începând de la colegul de serviciu care nu doar că nu te ajută la nevoie, dar care e în stare să te înfunde la prima ocazie și terminând cu vecinul care-ți bate în țeavă dacă din greșeală ai scăpat o oală pe ciment și a făcut zgomot. Tanti de la Carrefour e înțepată că nu-i dai măruntul necesar, funcționarul de la ghișeu urlă la tine când dorești o informație, soțul vine beat, iar copilul îți fuge de acasă.

Ce viață e asta? În ce junglă trăim? Oare mai există vreo șansă să ne revenim din Iadul ăsta perpetuu?

Cred că adevăratul Iad e aici. Dar de ce facem toate astea? Când în fond, noi toți suntem OAMENI sau, mă rog, ar trebui să fim. De ce ne comportăm mai rău ca într-o junglă? De ce ne tratăm semenii ca și cum ar fi niște animale târâtoare? Ce ne costă să fim drăguți, să fim amabili și înțelegători? De ce ne place nouă mocirla asta a minciunii, a falsității? De ce ne place să instigăm la ură, la violență, la frică?

Se știe că omul este construit din 30 % bunătate și 70 % răutate. Asta e legea firii, așa ne naștem. Trebuie să luptăm asupra acestui procent total injust - e adevărat, trebuie să facem eforturi ca măcar să-l reducem la jumătate, dacă nu să ocupăm întreg teritoriul de 70 % cu bunătate. Vom reuși noi asta vreodată oare? Privind la războaiele lumii, privind la războaiele din noi înșine, mă tem că bătălia e deja pierdută.

Singurul care poate câștiga acest război infernal, perpetuu și incredibil de violent este Însuși Dumnezeu.

Poate se milostivește de noi și intervine - pentru a câta oară oare? - cu ceva divin... Altfel, vom fi pierduți așa cum, cel mai probabil, ne-am mai pierdut și altădată, în acele ”civilizații” dispărute.