02 martie 2013 | By: roryta

Dragostea iubeşte coincidenţele

Love likes coincidences (2011)

 

click pe imagine

autor Roryta 

Unele persoane sunt de părere că libertatea alegerilor ne aparţine în totalitate nouă, oamenilor, acestor vietăţi superioare, că trăim independent, că suntem autonomi şi că nu depindem de nimeni şi de nimic. Orice decizie luată în viaţă ne aparţine în întregime indiferent de consecinţă, orice gândire şi orice freamăt interior. Marile hotărâri, marile sentinţe sunt luate de noi şi de nimeni altcineva. Nu dăm socoteală nimănui de ele şi le considerăm bune sau rele, după caz, funcţie de rezultat. Asta înseamnă că refuzăm să credem în destin, într-o anume predestinare, în aşa-zisa soartă, într-un traseu care trebuie parcurs de la naştere şi până în clipa când plecăm din zariştea pământească. Avem senzaţia că suntem proprii noştri stăpâni, proprii justiţiari probabil, şi că tot ceea ce facem este decis de propria persoană. În acest caz, cuvântul „ursită” nu-şi are nici locul şi nici rostul şi, deci, trăim după bunul plac.
Personal, o astfel de viziune, mi se pare un nonsens fiindcă, mai subtil, mai voalat, asta înseamnă că nu credem în Dumnezeu, că nu suntem călăuziţi pe drumul vieţii de divinitate, ci facem totul după cum ne taie capul, ceea ce este fals, un fals absolut pe care nici măcar nu vrem să-l conştientizăm. Atunci cum ne explicăm anumite întâmplări stranii de-a lungul existenţei? Cum de suntem într-un anume loc, la o anume oră în locul cel mai potrivit sau, dimpotrivă, cel mai nepotrivit? Sunt multe situaţii în care, fără să-ţi dai seama, exclami cu surprindere: „Noroc că eram acolo, că altfel...” sau „Bine că nu m-am urcat în avionul cutare, în maşina cutare, în vaporul cutare, că acum eram mort.”
Sau invers: „Săracul! Ce s-o fi grăbit el spre casă taman la ora aceea târzie? Dacă nu se grăbea, nu l-ar fi călcat maşina sau nu ar fi făcut accident sau nu ar fi prins avionul care s-a prăbuşit. Şi ar fi scăpat...”
Dacă nu... dacă da... dacă, dacă...
Ei bine, asta înseamnă destin.
Volens-nolens, destinul există, volens-nolens ne supunem lui, că doar această soartă pe care o urmăm nu am scris-o noi, ci ne-a fost trasată de Sus încă înainte de a ne naşte şi, implicit, toate deciziile pe care avem pretenţia că le luăm noi, de fapt nu ne aparţin, ci sunt date de forţa aceea superioară care ne călăuzeşte mereu şi care ne îndeamnă ori către moarte ori către o continuare a vieţii după un moment de mare cumpănă trăit.
Veţi spune, probabil, că aberez, că m-am trezit cu faţa la cearceaf sau că am visat urât astă-noapte. Nu vă contrazic, dar nici nu-mi pot clinti din loc opinia.
Un exemplu elocvent, pentru sceptici, ar fi să vă recomand vizionarea filmului „Dragostea iubeşte coincidenţele”, un film turcesc, de factură mai mult psihologică, dar şi de dragoste, bazat în exclusivitate pe acelaşi destin de care aminteam mai sus. Personajele principale, Ozgur interpretat de actorul turc Mehmet Günsür şi Deniz în interpretarea frumoasei Belçim Bilgin, fac deliciul sentimentului de iubire, instaurat între ei încă din fragedă copilărie, vieţile lor intersectându-se aparent, fără vreo perspectivă.
Născuţi în aceeaşi zi, la acelaşi spital din Ankara, ei se întâlnesc întâmplător de mai multe ori la locurile de joacă sau pe străduţele din cartier. Destinul îi desparte pentru o perioadă de douăzeci şi cinci de ani, doar pentru ca mai târziu să-i readucă aproape printr-o întâmplare bizară: o expoziţie fotografică a lui Ozgur, devenit acum un celebru fotograf, atrage atenţia Denizei aflată pe o stradă oarecare, recunoscându-şi propriul chip într-o fotografie expusă într-un geam, din vremea când era o copilă. Amintirile le stârnesc zâmbete, îi reunesc şi între ei se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste.
Deşi poate părea un subiect banal pentru unii mai puţin sensibili, ba chiar o peliculă încadrată într-o temă cu tentă de uşoară comedie şi cu o finalitate extrem de previzibilă, în realitate scenaristul forţează nota la extrem şi merge mai departe cu acele bizare coincidenţe din vieţile lor, iar impactul deznodământului asupra spectatorului este şocant, tomai pentru faptul că nimeni nu s-ar fi aşteptat la o astfel de întorsătură.
Se dovedeşte încă o dată că turcii ştiu să facă filme foarte bune, dau clasă americanilor (şi nu numai!) prin prisma punerii în scenă a unor întâmplări din viaţa reală, unde efectele vizuale trec deja în plan secund şi unde se remarcă viaţa comună a oamenilor de rând, precum şi trăirilor lor sufleteşti. Nu veţi vedea tone de sânge curgând în râuri sau bătăi, droguri şi arme, în schimb veţi trăi la unison umanitatea şi asta e ceea ce se caută pe piaţă.
Vă invit, aşadar, la o incursiune în lumea vastei şi încântătoarei cinematografii turceşti, locul unde admiri, simţi, priveşti şi trăieşti alături de personaje toate emoţiile care se perindă de-a lungul celor aproximativ o sută şaisprezece minute.
Vizionare plăcută! 

martie 2013