O lecție de iubire

 

autor Roryta

            Pelerini prin viață, pelerini pe Pământ, pelerini prin Univers, trecători prin lume, limitați prin însăși existența noastră, neînțeleși de nimeni și nici măcar de noi. Asta suntem.

           Și totuși...

        Sunt oameni care s-au născut cu câte un har ori poate cu mai multe. Sunt talente ce izvorăsc nu se știe de unde, sunt oameni creatori de frumos, de magie, de o vrajă atât de minunată încât rămâi uimit.

       Eu cred că tot ce este creator, cred că tot ce este frumos și nativ, vine de Sus. Dumnezeu este Creatorul a tot ce este frumos. Fiecare din noi suntem magii proprii, fiecare din noi avem câte ”ceva”, acel ”ceva” pe care cel de lângă noi nu-l are, ceva unic, nemaiîntâlnit, irepetabil și miraculos. Suntem acele miracole pe care Dumnezeu le-a făcut din chiar noi înșine, dar tot pentru noi. Ați observat câte talente există în lume? Nu neapărat de-a lungul vremii, nu neapărat în și din trecut, ci chiar acum, în prezent, în acest secol al vitezei, în aceste vremuri groaznice pe care le trăim pe întreg cuprinsul lumii. Exact ca în poezia lui Adrian Păunescu: ”Și totuși există iubire...”.

         În nebunia lumii de azi, în goana nebună după bani, după putere, după jocuri netrebnice de culise, există o rază de lumină, există frumusețe, există iubire.

        Câte voci de aur se ridică din acești copii minunați ai vremurilor noastre, aceste genii atât de suave și inocente! Câți pictori talentați sunt peste tot în lumea asta și care fac niște tablouri absolut minunate! Priviți pentru câteva minute doar 3-4 videoclipuri de pe youtube și veți rămâne fără cuvinte. Ruși, români, japonezi, americani, de tot soiul, din toate națiile. Este năucitor.

      Să ne uităm fie și în fugă la câți sportivi de performanță au cucerit tot mapamondul: patinatori, tenismeni, gimnaști, înotători, atleți etc.

       Să privim oameni necunoscuți din toate colțurile lumii, care fac din viața lor o artă, nu neapărat în domenii consacrate. Creatori de hand made-uri, origami, colecționari de cutii de chibrituri de pildă, ori poate de brățări, pictori care pictează pe bob de orez, pe pânză, pe pereți, pe străzi, pe sticlă, pe pietre, dansatori care ating tot felul de performanțe, care mai de care mai novatoare. Mai apoi sunt oameni care sunt implicați în organizații nonguvernamentale și care îi ajută pe semenii lor, apoi mai sunt voluntarii care răsar de peste tot, cei care strâng, care adună, care dăruiesc din dragoste pentru dragoste. Sunt cei care știu să facă dintr-un buchet simplu de flori o oază de Rai. Sunt cei care varsă lacrimi atunci când se roagă, acasă sau într-o biserică.

         Trăitorii acestei lumi, pelerini prin viață, noi toți suntem cadouri pentru semenii noștri. Noi suntem picături de divinitate, făcuți de Dumnezeu din noi pentru noi, fiindcă în fiecare din noi există o scânteie divină, în fiecare din noi există un Dumnezeu mic care ne ghidează pașii prin viață.

       Eu cred că tot ce este Creator este venit de Sus. Nu ai cum să fii un creator fără ca gândul tău să nu fie ghidat din alte sfere, fie că ești compozitor, scriitor, poet, pictor sau orice altceva. Orice creație, orice lucru frumos care există pe pământ, este dăruit de Dumnezeu, este dăruit de Creator.

         Oamenii sunt frumoși.

        Desigur că fiecare din noi are și o latură întunecată cu care ne luptăm mai mult sau mai puțin. Binențeles că dăm dovadă de răutate, că uneori arătăm invidie, încăpățânare, răutate absurdă față de cel de lângă noi.

        Și totuși... eu cred că toate aceste răutăți provin din gelozie. Suntem geloși pe cel de lângă noi poate nu neapărat pentru ceea ce are, cât mai ales pentru faptul că, având ceea ce are, el ar putea să adune mai multă iubire din partea celorlalți sau din partea lui Dumnezeu. Răutatea este o latură diformă a sufletului nostru orbit de gelozie. Gelozie și teamă. Teama că celălalt ar putea avea parte sau are deja parte de mai multă atenție, de mai multă afecțiune, de mai multă dragoste, fiindcă el este mai deștept, mai capabil, mai bun sau, pur și simplu, pentru că a avut mai mult noroc. El este un privilegiat al sorții, un înzestrat de Dumnezeu cu mai multe haruri.

      Și atunci, în inima lui Dumnezeu - credem noi!, el ar avea întâietate. De fapt, e o ”înghesuială duhovnicească”, așa cum spunea și Părintele Constantin Necula, o îmbrânceală pe scara către în Sus, o goană către Alfa, spre Început, spre Cel ce ne-a făcut. Inconștient, dar asta este. Poate unii nu vor recunoaște asta niciodată.

        Nici nu este nevoie.

      Ei știu, în adâncul lor, că acesta este adevărul și nu trebuie să-l recunoască public.

         Dar, să lăsăm latura negativă umană și să culegem doar ce este bun.

      În fiecare pădure există uscături. Și ce? Asta înseamnă că pădurea nu mai înfrunzește?

         Nici vorbă.

        Suntem magici, suntem frumoși, cu toate defectele noastre.

       Și Dumnezeu ne iubește tocmai, pentru că suntem imperfecți, tocmai pentru că ne luptăm cu noi înșine sau pentru că nu ne mai luptăm și ne acceptăm așa. Dumnezeu ne iubește fiindcă suntem proști cu nemiluita, dar și pentru că suntem genii, pentru că nu avem niciun talent sau pentru că avem prea multe, pentru că nu suntem dotați nici duhovnicește, nici altcumva, dar pentru că ne străduim că ne ridicăm, pentru că abandonăm lupta și nu am învins, dar și pentru că am ieșit biruitori.

      De fapt, eu cred că Dumnezeu ne iubește cu toate defectele și calitățile noastre, așa imperfecți cum suntem, fiindcă suntem mulți, unici și atât de diferiți. Tocmai acesta este misterul, aceasta este dragostea adevărată, să-l accepți pe cel din fața ta cu tot ce are în el, bun sau rău. Este, într-adevăr, o dovadă de iubire.

        Și mi se pare cel mai elocvent exemplu de a învăța dragostea adevărată. Să-l iubești pe cel de lângă tine atunci când, din punctul tău de vedere, este perfect, dar mai ales atunci când este imperfect, să continui să-l iubești mai ales atunci când greșește. Cu bună știință sau din greșeală. De asta suntem trimiși pe pământ. E o lecție grea, dar atât de frumoasă!

 

        11 aprilie 2021

Răul din noi

autor Roryta

             Trăim într-o lume haotică, rea, egoistă, dar mai ales manipulatoare.

          Virulența limbajului, instigarea la ură, la ferocitate, la tot ce este rău, pare că ne împresoară de peste tot. Bunăoară, la televiziuni nu se mai vorbește frumos, nu mai există tonuri candide, gingășia și delicatețea au dispărut lăsând loc țipetelor, zbieretelor, răcnetelor, încruntărilor și toxicitățiilor de tot felul.

           Chiar să vrei să te detașezi de tot, nu poți. De ce? Din pricina celor de lângă tine, din cauza informațiilor de tot felul care, pur și simplu, îți asaltează ființa, îți violează intimitatea și dau buzna în cocioaba sufletului tău dărâmând ușa cu bocancii plini de glod. Cum să mai poți să fii o secundă, doar o singură secundă tu singur, cu ființa ta? Nici vorbă!

      Trăiești într-o comunitate, laolaltă, îți duci existența printre vecinii de apartament, de casă, de cartier, petreci 8-9 ore poate chiar 10 ore pe zi cu colegii la serviciu, în magazine sunt televizoare deschise sau radiouri, lumea vociferează pe stradă, se adună, se țipă, se bate, se calcă în picioare, se scandează la tot pasul ”Jos Guvernul!” - oricare ar fi el și/sau ”Jos președintele!” - oricare ar fi el.

       Răbdarea? A dispărut cu totul. Nu mai departe, priviți-i pe șoferi! La fiecare intersecție sunt în stare să se dea jos din mașină și să se ia la bătaie pentru 10 metri dintr-o străduță amărâtă, marcată sau nu, care s-o străbată primul. În București, de pildă, este o adevărată aventură să conduci o mașină. Este mai stresant să conduci o mașină decât să-ți faci lucrările de la serviciu la timp. Pentru cine este dornic de adrenalină, îl invit într-un trafic de o jumătate de oră prin capitala mirobolantă a țării noastre. E ca și cum ai face bungee jumping. Cât despre autostradă... acolo este altceva. Limita de viteză pentru autostrăzi, în țara noastră, este de 130 km/h. Ei bine, am văzut mașini care zburau efectiv. Le-am apreciat ochiometric la circa 200 km/h. Trebuia musai să te dai din calea lor, să nu te încurci pe benzi, fiindcă riscai să ți-o iei pe bune.

         Am citit undeva - nu mai rețin exact unde - că doi oameni, când încep să țipe unul la altul e semn că inimile lor s-au răcit, s-au distanțat, că acolo nu mai există înțelegere, iubire. Ați observat doi îndrăgostiți cât de încet vorbesc unul cu altul? Aproape că nu-și vorbesc. Ei se înțeleg doar din priviri, la ei totul este telepatic. De ce? Fiindcă energiile lor se întrepătrund armonios. Acolo este chimie, acolo este energie pură, este adevăr, este magie.

       În clipa în care această armonie dispare, energia se rarefiază, intervine golul, vidul dintre ei. Și atunci vor trebui să țipe din ce în ce mai tare, ca să se facă auziți. Așa cred ei. Asta e impresia lor. Ceea ce nu e adevărat. Este fals.

       Ați observat că în stradă, nu contează unde anume, oriunde, trebuie să vorbești tare ca să te faci auzit? Indiferent dacă trec mașini sau nu, indiferent dacă este zgomot sau nu, avem tendința de a ridica tonul. De ce oare?

          Prin comparație, ați observat cum se vorbește într-un loc sfânt?

    Mereu în șoaptă, mereu cu capul plecat, mereu într-o simbioză extraordinară, o armonie desăvârșită, o delicatețe și o gingășie extraordinară. Și culmea e altceva! Sunt aproximativ aceiași oameni, cei care intră în biserici ori mânăstiri cu cei care se adună în grupuri ori în mitinguri și care urlă cât îi ține gura. Tot noi suntem. Nimeni altcineva. Este adevărat că mai sunt și excepții, că cei din stradă pot să nu fie chiar cei care calcă pe urmele pelerinilor, dar nu toți. Despre aceia aș dori să vorbesc, în speață.

          Dumnezeule!!

        Omule schimbător, ce te face să fii atât de cameleonic? Cum se poate ca în aceeași ființă să zacă atâta agresivitate și totodată, atâta duioșie, în egală măsură ori poate mai mult sau poate mai puțin, dar să fie? Ce ne face pe noi, trăitori ai acestei lumi, să ne schimbăm concepțiile atât de repede, să ne schimbăm atitudinea, gândirea, comportamentul, ba chiar și credința? De ce nu suntem cinstiți nu cu alții, ci cu noi înșine? De ce jucăm totul pe cartea cea mai nenorocită a existenței noastre, pe efemer, pe pământul acesta imbecil în care ne trăim propriul iad și ne complacem în propria mocirlă? De ce suntem atât de fericiți de clipa trecătoare, știind prea bine și conștientizând perfect că ea este atât de vremelnică și cu toate astea, suntem prinși în vraja ei nefastă?

     Probabil că avem în ADN-ul nostru spiritul de turmă, netrebnicia coagulantă a valorilor care se anulează de la o zi la alta, alergăm prin viața asta furibundă spre nicăieri, debusolați, reci, agresivi și haotici, într-un freamăt al propriilor organe, dubioși și psihopați, îmbolnăviți la propriu de cei de lângă noi, de cei cărora le permitem din prostie să-și șteargă dejecțiile de sufletul nostru mutilat, de ego-ul nostru în derivă.

        Dragilor, nu vă mai lăsați manipulați! Sau măcar încercați acest lucru. Nu le mai permiteți tuturor să facă din existența voastră o cârpă de șters pe jos, nu mai permiteți celor din jur să facă ce vor ei din voi. Puneți STOP! Toate astea trebuie să înceteze. Dacă vrem să ne fie bine, dacă vrem să avem pace în suflete, dragoste, empatie, sănătate, o viață liniștită și bună, încetați cu toate neroziile astea. Nu le faceți jocul celor care nu fac altceva decât să instige. La ură, la rasism, la violență, la orice este rău.

          Avem o singură viață.

          Să căutăm s-o trăim frumos, fără să călcăm în picioare pe cel de lângă noi.

        Să nu mai repetăm istorii, să nu repetăm mereu aceleași nenorocite greșeli, să punem punct și să ne resetăm sufletul, inima, emoțiile și atitudinile față de cei de lângă noi. Avem cu toții loc pe pământ. Încă mai avem.

          Să oprim pentru totdeauna... ”Răul din noi”!

 

          aprilie 2021