28 septembrie 2012 | By: roryta

Povestea Danei



autor Roryta

        O şi văd în faţa ochilor, o copiliţă cu părul bălai şi ondulat, cu bucle mari, rebele, căzându-i pe umeri, care se supăra de fiecare dată când îi întorceam spatele şi mă duceam să mă joc cu alte fete din cartier. Ca orice copil, îmi plăcea s-o fac pe grozava, cei doi ani de dinaintea ei creându-mi impresia că ştiam deja lumea. 
        Toată copilăria ei s-a învârtit în jurul casei, al părinţilor, al fratelui ei ceva mai mare pentru care avea o admiraţie sinceră. Era uşor respinsă de colegii de seama ei şi atunci, ca o refulare, îi plăcea să dirijeze pe cei mai mici ca ea, îi alinia în şir indian, îi învăţa să joace „9 pietre”, „raţele şi vânătorii”, „ţară, ţară, vrem ostaşi!” şi câte şi mai câte. 
        Anii au trecut şi am ajuns la acelaşi liceu industrial, un liceu banal pe lângă casele noastre apropiate, unde eram mai toţi cei din cartier. Când vroiam să ne ducem la un film, se duceau doi-trei dintre noi şi cumpăram cel puţin 30 de bilete, de ocupam două sau chiar trei rânduri. După film, ne strângeam laolaltă în faţa vreunei scări şi comentam până spre miezul nopţii, ba de multe ori spuneam în şoaptă bancuri auzite de la părinţii noştri despre regimul ceauşist, regim plin de lipsuri şi de nevoi. 
        Dana mai mereu era tristă, fiindcă mama ei, o asistentă dură de la Spitalul de Pediatrie, era rigidă şi niciodată nu-şi lăsa fetiţa să întârzie mai mult de orele 20, indiferent că ar fi putut să scoată capul pe geam şi s-o vadă şi pe ea în grămada de copii adolescenţi ce-şi făceau veacul pe scările blocului. 
        Îmi aduc aminte că de multe ori îl rugam tatăl lui Aurel, care stătea la parter, să ne lase să tragem cablul de la casetofon printre zăbrelele geamului de la baie şi să ascultăm muzica celor de la Boney M sau ABBA, să simţim cum boxele sună asurzitor în mahalaula noastră plină de copii. În lipsa emisiunilor TV sau a jocurilor electronice, jucam „bâza” sau „leapşa” sau ne alergam unii pe alţii ca nebunii, să vedem cine ajunge primul la zid, să scuipe peretele ţipând transpirat cât îl ţinea gura: „ptiu pentru mineeee!”. Alteori, Adi scotea afară o roată amărâtă de la vreo bicicletă uitată printr-o magazie şi toţi săream pe ea, să plimbăm acel cerc strâmb şi aproape călcat în picioare de mormanul de copii ce năvălea peste el. Dar cel mai frumos moment era când Valentin de la etajul 4 scotea bicicleta lui Gabi, fratele său mai mare care pleca de acasă la câte o întâlnire, şi fiecare se plimba „o tură” în jurul cartierului, în schimbul unei gume „Tipi-Tip” cumpărate cu o zi înainte de la ţigăncile cu fuste din piaţă sau făcând un adevărat troc cu borcanele de gem furate din camara mamei. 
        Dana făcea şi nu făcea parte din gaşca noastră. Faptul că fratele ei era cu 11 ani mai mare ca ea, făcea ca distanţa dintre ei să se caşte tot mai mult în perioada aceea, când unul era copil iar celălalt era deja matur. Unul avea priorităţile jocurilor şi a alergatului prin mahala, celălalt avea priorităţile amorului şi dispărea de acasă câte două trei zile, chinuindu-se să rupă câte o noapte de amor de la iubita lui studentă. În final, Costel s-a însurat şi a plecat de acasă, lăsând-o pe biata Dana pradă mâinii de fier a maică-sii - o femeie implacabilă, ranchiunoasă şi ţaţă, interesată de soarta oricărui vecin de seama fetei sale, care făcea cine ştie ce trăsnaie pur copilăroasă şi dornică mai mereu de a-l denunţa părinţilor, cu speranţa în suflet că va primi bătaia - zicea ea - binemeritată. 
        În schimb, tatăl Danei era un om total diferit. Pleca dimineaţa şi ajungea pe înserat beat praştie, străduindu-se să-şi ţină echilibrul măcar până ajungea la prima treaptă. În aventura lui neobosită, mereu chinuită de a-şi ţine picioarele drepte, el oscila aproape dansând, între zidurile exterioare ale blocurilor şi puţinele maşini staţionate pe lângă. De multe ori, băieţii din cartier îl vedeau şi alergau înaintea lui pentru a-l ajuta să urce cele cinci etaje, fiindcă de cele mai multe ori liftul era defect. Numai că ei ştiau că lucrul ăsta nu era făcut gratis. Beţivanul simpatic, de altfel un om bun la suflet ca pâinea caldă, scormonea prin buzunarele adânci în speranţa găsirii unui mărunţiş cu care băieţii îşi puteau cumpăra o ţigară Carpaţi fără filtru pe care o fumau pe rând în spatele blocului, pentru a nu fi văzuţi de părinţii lor. Alteori îl zăream zăcând grămadă cu capul în boscheţi, spunând vorbe fără înţeles, bâiguind cine ştie ce aventuri închipuite, certându-se imaginar cu colegii de pahar pentru o piesă de maşină vândută la preţ de nimic în barul de unde tocmai plecase. Băieţii alergau la el şi-l ajutau să se ridice, făcându-li-se milă de el că a ajuns în halul ăsta. 
        În schimb, după ce ajungea sus, se putea auzi scandalul iscat de gura nevesti-sii într-o ploaie de reproşuri şi ocărituri, înjurăturile lui înfundate de aburii alcoolului, precum şi ţipetele surde ale Danei, speriată de spectacolul cotidian al familiei ei. 
        Aşa s-au derulat cei douăzeci de ani ai vieţii ei, până în momentul în care, conştientă fiind de amarul din propria casă, Dana a luat hăţurile în mâini şi a ţipat pentru prima oară la tatăl ei. A fost momentul decisiv, când şi-a luat cu o furie oarbă toate lucrurile din casă şi a fugit înghiţindu-şi pământul sub picioare. 


        aprilie 2005

21 septembrie 2012 | By: roryta

Bărbaţii şi femeile din societatea de azi


autor Roryta

        În general, unui bărbat îi place să se simtă rege, leu, în mica lui celulă cavernoasă a societăţii, în familie, şi pe undeva aşa şi este. Acest lucru îi demonstrează lui şi ansamblului social din care face parte, că el ţine frâiele în mâini, că fără el lumea nu ar exista şi, implicit, femeia din spate ar aluneca în prim planul abrutizării, ar sucomba în izolare şi s-ar stinge într-un anonimat deprimant pentru cei ce încă îi mai populează grupul din care a făcut cândva parte ca un întreg. Ea reprezintă un sex slab, incapabil de a se adapta noilor condiţii când, nevoită fiind, trebuie să facă faţă greutăţilor vieţii, să combine viaţa personală cu cea profesională în mod armonios, să caute soluţii pentru a evada dintr-un faliment emoţional iminent în care tocmai a fost lepădată. Bărbaţii au convingerea iluzorie că o femeie este incapabilă de a se acomoda multitudinilor de probleme apărute fortuit, că ele nu ştiu să-şi reorganizeze viaţa după standarde noi şi că nu vor putea face faţă cu succes unei vieţi solitare şi independente. 
        Mare greşeală! Cea mai mare care poate exista în concepţia unui bărbat! 
        Femeile nu sunt nici pe departe aşa. Femeile sunt vulcani neînţeleşi care erup când nu te aştepţi, femeile sunt sarea şi piperul unei relaţii, indiferent dacă puteţi şi vreţi să recunoaşteţi asta sau nu. Femeia este cea care poate şi ştie să salveze sau să înece o căsnicie, o poate înălţa sau o poate coborî, o poate manipula după bunul său plac, poate face dintr-un bărbat un om fericit sau, dimpotrivă, cel mai nefericit de pe pământ - acesta se numeşte controlul subtil al unei relaţii. Trebuie doar SĂ VREA. Dacă ştie să fie diplomată, dacă ştie să facă salturi peste prăpăstii, să fenteze, să se ascundă sau, din contră, să se arate când e cazul, atunci va reuşi. Dacă însă se va împiedica, cu sau fără voia ei, va fi un fiasco, dar chiar şi în această situaţie, o femeie nu va sta să plângă după un bărbat care a părăsit-o din cine ştie ce motiv (altă femeie, în marea majoritate a cazurilor, excluzând alcoolismul sau violenţa domestică care sunt cele mai debile şi mai primitive forme de manifestare a omului de grotă practicate de nişte alienaţi poposiţi dintr-o eroare catastrofală în aşezămintele omeneşti) şi nici nu-şi va pune capăt zilelor (Doamne fereşte!), decât dacă are ceva labil în psihic încă de dinainte şi nu conştientizează asta decât atunci când ajunge în faţa faptului împlinit. Aici, intervine educaţia de acasă care este decisivă, precum şi pregătirea profesională. O femeie împlinită profesional (fiindcă nimeni nu-i poate fura neuronii, ştiinţa, diplomele şi capacitatea intelectuală), se va refugia în muncă, îşi va găsi noi ocupaţii, îşi va face un amant pentru care e posibil să aibă ceva afecţiune sau nu, va progresa la locul de muncă şi va fi mult mai prudentă în relaţii. O femeie singură, care mai are şi copii, va renunţa cu bucurie la orice mascul mediocru ce-i va da târcoale şi îşi va revărsa dragostea naufragiată dar reînnoită sub altă formă, peste cei care-i poartă sufletul în eternitate: copiii, pentru că în ei îşi găseşte forţa de a merge mai departe, de a se ridica şi de a înainta în viaţă. Poate doar, din când în când, tangenţial, va cunoaşte bărbaţi (de regulă ancoraţi adânc în diverse relaţii mai mult nereuşite decât reuşite - căci dacă ar fi reuşite, ei nu ar avea ce căuta acolo) cu care va avea câteva nopţi pasionale sau câteva partide de sex flugare, pentru descărcarea energiilor negative, de o parte şi de alta, dar va evita să se implice emoţional, dat fiind faptul că ea ştie că partenerul de o noapte (două-trei) nu este cu nimic mai bun decât „fostul”, din moment ce se mulţumeşte cu firimituri de amor incert, nesigur şi neîmpărtăşit. Ea va vedea în partenerul efemer acelaşi rebel vânător în căutare de ceva nou ca şi „ex”-ul, cu un creier micşorat de hormonii ce dau năvală în faţa unui trup femeiesc, dar în esenţă cu aceeaşi animalitate lipsită de inhibiţii. 
        La capătul opus, aş putea spune că se mai întâmplă şi aşa-zisele abateri de la regulă, excepţii, pe care le putem numi cu uşurinţă minuni. Bărbaţi care au avut neşansa de a-şi uni destinul cu femei desfrânate, care nu au ştiut să-i aprecieze sau care, din prea mult respect vis-à-vis de partenera de viaţă, au ajuns să fie călcaţi în picioare, ironizaţi, batjocoriţi şi marginalizaţi de ea şi de cei din jur. Ei bine, în astfel de cazuri, se întâmplă cel mai adesea ca, dintr-o refulare lăuntrică, bărbatul respins să dorească o răzbunare tâmpă asupra noii persoane cunoscute, să se comporte cu respectiva total opus faţă de comportamentul cu „anterioara”, lucru cel puţin de neînţeles pentru cunoscuţi, cât mai ales pentru subiectul recent adus în ecuaţie - noua consoartă. De parcă ar avea ea vreo vină că „fosta” s-a dedat la deprinderi murdare sau comportament mârşav!! 
         Mare greşeală! A doua! 
        Părerea mea este că nu trebuie amestecată o viaţă anterioară cu o viaţă prezentă sau viitoare, fiindcă viaţa se succede pe capitole, de diverse foiletoane care au, e adevărat, ceva legături între ele, dar sunt totuşi atât de suverane. După cum cred că nimeni nu ar trebui să deţină controlul în nimic. La o căruţă, dacă se înhamă doi cai, trebuie să tragă amândoi, în egală măsură. Afară doar de faptul când unul dintre ei oboseşte, evident, şi atunci se presupune o pauză. Asta nu înseamnă să dai drumul cailor pe câmp, să alerge ca nebunii şi să se rătăcească unul de altul, să abandoneze căruţa, ba mai mult, să frângă osia. Greu sau uşor, ei vor trebui să rămână împreună, unul lângă altul, până îşi vor reveni, pentru o asigura mai apoi o călătorie armonioasă, completă şi sigură, până la destinaţie, până în ultima secundă a dansului marital. 
        Este adevărat că într-o relaţie/căsătorie/uniune consensuală - mai nou (sucombatul „concubinaj”), cred că cea care are cea mai mare influenţă este, într-adevăr femeia, pentru că ea percepe, în general (nu în special!), mai multe subtilităţi decât un bărbat, ea ştie instinctual cum să-l facă pe cel de lângă ea să se îndrăgostească, să se REîndrăgostească şi mai apoi, să-i ofere bărbatului ce-i populează zilele, clipe de neuitat atunci când îşi doreşte sau când îl doreşte. Fără ea, un bărbat va trăi debusolat, singur, trist şi fără împliniri, deoarece nu degeaba Dumnezeu a lăsat pe pământ două sexe, ci - conform Genezei - în a şasea zi a creat „bărbatul şi femeia”, apoi s-a odihnit. 
        Ar mai exista un caz aparte pe care nu l-am adus în discuţie până acum, fiindcă mi se pare ireal de coincident: atunci când un bărbat rănit întâlneşte sufletul pereche, o femeie rănită şi ea la rândul ei, şi atunci încep prin a se completa unul pe altul, evitând mai ales greşelile anterioare înfăptuite cu sau fără voia lor, când vor încerca să-şi refacă viaţa adăugându-se, înţelegându-se, iubindu-se, întregindu-se, inventându-se chiar, înlănţuindu-şi temerile, grijile, angoasele, refulările, dar şi plăsmuirea de noi speranţe, noi vise, noi concepţii şi noi viziuni asupra vieţii, asupra diverselor aspecte cotidiene, mai mature, mai profunde, mai binevoitoare şi nu în ultimul rând, mai chibzuite. Căci, avantajul maturităţii îşi are obârşia tocmai în înţelepciunea căpătată de-a lungul anilor, doar nu degeaba se spune că bătrânii sunt înţelepţi - ceea ce mi se pare perfect adevărat, fiindcă această înţelepciune derivă fix din experienţa vieţii şi nimic altceva. Acest caz mi se pare ideal, desăvârşit, ireal, poate chiar utopic şi muuuuuult prea rar întâlnit, dar totuşi, nu imposibil (cel puţin nu în cărţi sau în vise, că în realitate... ). 
        Ca o concluzie peste cele enumerate mai sus, mărturisesc că am constatat nu o dată că femeile, în adâncul sufletelor lor, au dat şi dau dovadă de o duşmănie mult mai puternică decât bărbaţii, în toate acţiunile pe care le efectuează, dacă vor. De asemenea, la polul opus, pot fi şi mame bune, partenere de viaţă devotate, surori fidele sau fiice iubitoare etc. Totuşi, se zice că bărbaţii sunt mai buni, mai calzi, mai tandri, mai iubitori - acest lucru fiind valabil doar atunci când iubesc cu adevărat, când vibrează prin toţi porii, când VOR acest lucru, când destinul le oferă ocazii atât de rare s-o demonstreze, poate o dată sau de, cel mult, două ori în viaţă. În inimile lor poate exista un ocean de gingăşie care se va revărsa ca un tsunami asupra femeii alese, dacă ea va şti cum să-l facă să-i arate acest lucru. 
        Deci, indiferent cât de opuşi pot fi, femeile şi bărbaţii convieţuiesc încă de la începuturile vieţii pe pământ, în armonie sau discordie, mai bine sau mai rău, cu dragoste sau fără, fiindcă şi în acest caz se aplică una din legile fizicii: opusele se atrag, aşa cum bine afirmă savanţii că suntem făcuţi din praf, pulbere şi stele, precum Universul. 


        iunie 2012

07 septembrie 2012 | By: roryta

O fotografie cât o mie de cuvinte


autor Roryta 

        Astăzi, micuţa mea m-a sunat tulburată la serviciu, să-mi comunice că a văzut pe Internet o fotografie cu tatăl ei alături de femeia care ne-a distrus mariajul, în ziua căsătoriei lor. Nu că fetiţa nu ar fi ştiut de această convenţie încheiată printr-un act de stare civilă între cei doi, dar impactul vizual readus în memorie, i-a creat, probabil, o stare de nelinişte. 
        Anul trecut, într-una din vacanţele ei, a fost dusă la bunicii paterni. Am lăsat-o să prindă culoare în obraji şi să evadeze cumva din această urbe plină de fumul cocso-chimic emanat de Combinatul Siderurgic Galaţi, care se aşterne noaptea ucigător peste noi. Am vrut să se destindă, să inhaleze aer curat, de aceea nu am refuzat propunerea tatălui ei de a merge împreună la ţară. Numai că s-a întors bulversată şi, când am rămas doar noi două, mi-a spus cu tristeţe în glas că a văzut fotografia mai sus menţionată într-una din camerele mai izolate, mai puţin populate ale casei. Cu infinită dragoste şi înţelegere, i-am răspuns că acest lucru nu schimbă cu nimic relaţia dintre ei, că tot tatăl ei rămâne, indiferent de persoana cu care a ales să îşi împartă viaţa şi că era de aşteptat să se întâmple acest lucru. Fiindcă undeva, în adâncul fiinţei mele, intuisem de mult această căsătorie pe care el nu a recunoscut-o niciodată. 
        Ulterior, pus în faţa faptului împlinit şi explicându-i ce a văzut fata lui la ţară, a fost nevoit să recunoască acest adevăr incontestabil. Aşa deci, ştiam toţi trei de această uniune legală a lor. Cea care nu ştia însă acest lucru, era chiar persoana cu care îşi împarte viaţa tatăl fetiţei mele. Şi atunci - poate dintr-o furie oarbă sau poate din cauza unei învrăjbiri recente şi accentuate între cei doi sau poate din cauza faptului că el îşi onorează consoarta mai mult cu absenţa decât cu prezenţa, ea orbecăind după el într-o beznă profundă pe meleaguri necunoscute, sau probabil gândindu-se că vreme îndelungată el m-a minţit pe mine, întâlnindu-se cu ea pe ascuns şi acum îi este teamă să nu fie înşelată la rându-i, sau mai ştiu eu ce alte motive - într-un acces de răzbunare ordinară a recurs la această ultimă alternativă: de a face publică o informaţie pe care noi oricum o ştiam de mult. 
        În consecinţă, copila mea a fost zbuciumată şi derutată că această femeie i-a lansat o invitaţie de prietenie ataşând fotografia pe un site pueril, infantil, unde numai adolescenţii fără minte îşi crează cont, printre aceştia numărându-se şi mica mea prinţesă. Însă ei îi dau dreptate fiindcă, deocamdată, este la o vârstă propice pentru o astfel de comunicare cu cei de seama ei, din lumea virtuală, mai ales că este la modă. Însă nu mi se pare la fel de firesc ca şi o persoană matură, după cel puţin trei decenii de viaţă, să facă acelaşi lucru. Să intre într-o lume virtuală, a himerelor, doar de dragul de a discuta banalităţi cu persoane pe care nu le cunoaşte şi care nu au nici un punct comun cu respectiva, din punct de vedere social, intelectual etc. Decât dacă acest intelect a rămas în faza staţionară încă de la 11-15 ani şi nu s-a mai dezvoltat din motive lesne de înţeles. În acest caz, acţiunea este perfect justificată. 
        Ajunsă acasă, am accesat site-ul cu pricina şi am vazut şi eu fotografia de la nunta lor, pentru prima oară. El îmbrăcat într-un costum gri deschis, de altfel impecabil, asortat cu cravata din acelaşi material şi o cămaşă uşor mai deschisă la culoare, ea într-o rochie rozie, o crinolină frumoasă, elegantă, ce contrasta izbitor cu tenul de o culoare incertă ce aduce aminte de doamnele bine din faţa unui cort şătrar. Singurul obiect indispensabil ce mi se părea ca lipseşte din tot acest decor absolut minunat era – totuşi! - însuşi cortul, specific nomazilor, cu acel vârf ascuţit, sesizabil de la depărtare, de care se fereşte adevărata lume bună. 
        Ca să nu mai vorbesc că Parcul „Eminescu” – locaţia unde a fost făcută fotografia, mi se părea că a pălit şi el la vederea unei astfel de perechi distonante ce se presupune neîndoielnic că tocmai îşi depusese „jurământul iubirii pe viaţă”, deoarece parcul este amplasat şi astăzi în imediata vecinătate a Stării Civile. Practic, perechile ies pe o uşă laterală din clădirea Stării Civile şi parcurgând câţiva paşi, îşi imortalizează fericirea în acest parc micuţ, dar estetic şi foarte bine îngrijit, situat în plin centrul Galaţi-ului. 
        Profitând că la ora accesării mele a site-ului pângărit cu o asemenea fotografie, fetiţa mea se afla la şcoală, m-am gândit să îi telefonez fostului soţ, să-i lansez o invitaţie acasă la mine şi să admirăm împreună acea clipă de fericire eternizată din ziua căsătoriei lor. Nebănuind nimic, el a sosit mai repede decât am preconizat. 
        - Uite de ce te-am chemat, îi spun aparent lipsită de orice sentiment, deşi fierbeam de mânie la gândul suferinţei inocentului meu copil. Astăzi, fata ta a trăit cea mai mare dezamăgire a vieţii ei. Pentru că a văzut o fotografie intenţionat plasată pe Internet, fotografie la vederea căreia s-a simţit cu sufletul sfâşiat. Şi tot cu bună ştiinţă i s-a lansat şi o invitaţie de prietenie pe site-ul respectiv. 
        - Adică? Ce s-a întâmplat?, a întrebat el nedumerit. 
         În secunda imediat următoare, cu ochii pironiţi pe monitor, a exclamat profund uluit: 
        - Ce-i asta? 
        - Ce să fie? O fotografie. Tu şi cu …”individa” ta. Această fotografie aţi postat- o voi pe Internet şi, cu o indolenţă fără margini, i-aţi mai şi trimis invitaţie de prietenie fetiţei mele, pentru ca ea să vă vadă clar în toata splendoarea, în ziua nefericitei voastre căsătorii construite de mormântul mariajului nostru. 
        Am lansat acuzaţia spre amândoi, deşi ştiam că el nu este implicat într-un astfel de complot perfid, ştiam şi ştiu că el nu ar fi în stare de o asemenea mârşăvie, cu atât mai mult cu cât am siguranţa infailibilă asupra cunoştinţelor sale extrem de limitate în materie de navigare pe un calculator. Însă, acuzându-i deopotrivă, l-am introdus şi pe el în acelaşi tipar, pentru a-i sugera certitudinea că eu îi văd ca un tot unitar, că nu pot deosebi calităţile lui de ticăloşia ei şi că şi el se face vinovat în egală măsură, ca şi ea. 
        Acţiunea mea a avut efectul scontat: 
        - Nu este adevărat! Cum crezi că aş putea să fac aşa ceva? Eu? …Eu? 
        - Eu spun doar ce văd!, i-am replicat scurt. 
        - Dar nu este adevărat! Iţi jur că nici nu am ştiut de asta. Cum poţi să crezi ca aş fi în stare să-i fac un rău propriului meu copil? 
        - Nu te supăra, dar nu vorbesc în necunoştinţă de cauză. Ca să te convingi, mai priveşte o dată! Am pus eu fotografia pe Internet?, îl întreb ingenuă. 
        - Violeta, dar nu eu personal am făcut asta, mi-a strigat el în faţă, scos din minţi. 
        Ştiam că nu făcuse asta. Totuşi, nu puteam să-l disculp şi nici nu vroiam. Anii petrecuţi sub acelaşi acoperiş au avut şi avantajul lor - pe de-o parte - pentru că am ajuns să-l cunosc suficient de bine încât să ştiu cu exactitate de ce anume este în stare şi de ce nu. Îl cunosc atât de bine…mai bine decât se cunoaşte el, chiar. Îi cunosc până şi bătăile inimii…El asta nu a înţeles niciodată. Că explorarea mea asupra persoanei sale a atins ţinta totalităţii, de-a lungul timpului. 
        Iritată, îi răspund sarcastic: 
        - Uite ce e! Pe mine nu mă interesează cine anume a făcut asta. Tu sau ea sau voi amândoi. Pur şi simplu, nu mă interesează!!! Sunteţi la fel şi unul şi celălalt, de aceea şi sunteţi încă împreună. Important este următorul lucru: copilul meu azi a suferit. Ori eu nu vreau asta: s-o fac să sufere. E un suflet nevinovat şi nu doresc să fie vreodată introdusă în jocul murdar al vostru, cu atât mai mult cu cât este încă un copil. 
        - Doamne!... Nici eu nu vreau asta, îmi răspunde pătimaş. Dacă aş şti că ea a făcut aşa ceva cu bună ştiinţă sau că ar fi în stare vreodată să-i facă rău copilului meu, aş omorî-o cu mâna mea. Dar ea nu face chestia asta. Ea nu e în stare…. 
        Îmi ridic nervos mâinile către tâmple, mi le trec prin păr şi pentru prima oară în viaţa mea, mă reped la modul propriu în gâtul lui, răcnindu-i în faţă: 
        - Ah, Dumnezeule!.... Măi, bărbate…Tu nu înţelegi!.... 
        Îi silabisesc scuturându-l puternic de revere: 
        - Tu nu în-ţe-legi, bărbat ce eşti, ce înseamnă mintea diabolică a unei femei! Tu nu ştii ce înseamnă să fii femeie. Tu nu ştii ce înseamnă să fii femeie şi să simţi că bărbatul cu care ţi-ai petrecut atâţia ani de căsnicie fuge de lângă tine. Nu ştii ce înseamnă să simţi că îl pierzi, să simţi că nu mai are niciun sentiment pentru tine şi să-ţi simţi pământul cum te cufundă în adâncimea lui! Dar întreabă-mă pe mine, Cristi! Întreabă-mă pe mine, care am trecut prin asta, care ştiu prea bine ce înseamnă să simţi cum altcineva îşi vâră coada malefică între tine şi bărbatul tău! Eu am trecut prin asta şi ştiu foarte bine. Ai fi in stare de orice, chiar dacă eu am stat cu mâinile în sân – impropriu spus, rugându-te neîncetat şi aşteptând civilizat să-ţi revii. Altele nu stau. Şi eu ştiu asta. 
        Şi în clipa următoare, tulburată într-adevăr, retrăind o parte din emoţiile divorţului nostru naufragiat pe o insulă pustie, i-am dat drumul la revere şi am făcut un pas înapoi. 
        A rămas şocat, fiindcă niciodată nu am făcut aşa ceva, niciodată nu m-am manifestat în felul ăsta. Şi el era uimit, dar şi eu, de propria-mi reacţie. 
        Preţ de o secundă – care mie mi s-a părut o veşnicie – am tăcut amândoi, privindu-ne. 
        Iar apoi, într-un acces de furie oarbă, întoarce privirea către monitor şi-mi spune precipitat: 
        - Dă, dă, dă,…se bâlbâia. Dă panarama asta de adresă, scrie-o pe ceva! Să vezi tu ce scandal am eu cu ea…Dă încoace adresa asta de Internet. 
        Furia vizibilă ce-i marca chipul nu era numai împotriva ei, ci şi împotriva propriei persoane. Era teribil de nervos pe propria neştiinţă, pe propria incapacitate de a utiliza acest nou mijloc penetrant de comunicare: calculatorul, cu toate avantajele conectării la Internet. 
        Am tăcut şi m-am supus. 
        I-am văzut ochii o clipă, atunci când a întors privirea către monitor. I se citeau ura şi duşmănia împotriva ei când a dat din nou cu ochii de fotografie. Ştiam că aşa va reacţiona. Pentru că îl cunosc. Ştiam că va rage precum un leu în cuşcă. Pentru că il cunosc. Ştiam că această discuţie îl va purta pe aripile unei extreme nervozităţi şi că ar fi în stare s-o şi pocnească într-un astfel de moment. Însă la fel de bine ştiam că nu va dura. Tot pentru că îl cunosc. Nervii lui sunt intenşi, dar de scurtă durată. Nu ţine mânie, nu ţine supărare. Este precum o plastilină în propriile tale mâini. Cu puţin teatru îl poţi seduce şi încă cu mare succes. Răgetele de Tarzan al junglei sunt doar un biet chiţăit de şoarece, în final. 
        Dacă aş vrea, cu un singur deget l-aş întoarce la mine. Oricând. Dar nu vreau, pentru că…Ei bine eu, ca femeie, nu pot fi un păpuşar al sorţii. Nu mă pot juca cu sentimentele oamenilor, nu pot să intru în pielea unui personaj şi să nu mai ies niciodată, executând rolul unei soţii iubitoare care a şters cu buretele orice urmă de suferinţă din sufletul ei. Nu, categoric nu. Francheţea mea lasă urme pe unde mă duc, precum un siaj negru de fum, asfixiant, ce simţi că nu se mai ridică niciodată şi că te îneci inhalându-l. Nu pot să fiu ingenioasă, diplomată şi să joc la dublu. Şi nici nu vreau. Urăsc josnicia şi minciuna sub toate formele şi aspectele, indiferent de motivele întemeiate sau nu, din spatele acestora. Am urât aceste lucruri dintotdeauna. Şi nu doresc vreodată să fiu nevoită să recurg la un astfel de comportament mişelesc, doar pentru a-mi atinge un scop anume sau doar de dragul jocului. Ei bine, aici am pierdut mult în viaţă. Şi încă mai pierd. Însă, prefer să pierd, dar să am cea mai înaltă trăsătură de caracter posibilă: demnitatea. Este un lucru pe care nu ţi-l poate fura nimeni dacă nu laşi să-ţi fie furat sau târât în mocirla umană. Această demnitate am apreciat-o încă din copilărie, pentru că îmi place să cred că educaţia mi-a fost cimentată la poalele caracterului, cu trudă şi dragoste de ai mei părinţi. Că fundaţia morală a comportării mele în societate este solidă, trainică, la fel cum a fost şi a lor. 
        Astăzi, ca o evocare a proprie-mi existenţe, arunc o privire în trecut: cum am ajuns la ruinele căsniciei noastre? Să fi fost oare destinul? Să fi fost oare o imixtiune a sorţii? 
        Ei, dar asta e o altă poveste…. 


        octombrie 2009