Curcubeu lunar

autor Roryta 

 

Un vânt suav de primăvară

Și-un tainic răsărit de Lună

Face ca cerul să tresară

Și noaptea să i se supună.

E liniște în crengi și-n vise

Și-un curcubeu seducător

Porni spre Luna ce-l oprise

În jurul ei, fermecător.

-Tu, legământ frumos și sfânt

Făcut de Însuși Dumnezeu,

Fii mie acoperământ

Și mă-mpresoară tot mereu.

Frumos, rotund, multicolor,

Ca să se minuneze Omul.

Să fiu regina nopților.

Te rog, fă-o pe gentilomul!

Și se opri la ruga ei,

Și-o-nvălui cu drag și dor:

-În noaptea asta de mă vrei

Voi fi pe cer al tău decor.

În brațe te cuprind și strig

Oh, Luna mea cea minunată

De vânt, de ploaie și de frig,

Tu astăzi vei fi apărată.

Ce minunată simbioză

Natura cea miraculoasă

Vie metamorfoză

Grozavă și spectaculoasă.

Ești o pictură-ncântătoare

Penel divin și talentat

Tablou în prag de sărbătoare

De Dumnezeu atent pictat.

Și-un halo magic se formează

De pe pământ să-l tot admiri

În jurul Lunii stă de pază
Precum în Univers, doi miri.

                             Cristea Aurora - decembrie 2020

Cadoul perfect

 

autor Roryta

Din vremuri de demult, apuse, neuitate,

Dintr-o trăire sfântă, dulce solemnitate

Fost trăitor în Rai și renegat de Duh

Suflet orbecăind adesea prin văzduh.

 

Un Om își plânge viața, pierdutul Paradis

De mii de ani fiind un chinuit proscris

Și într-o rugă vie, mereu neîntreruptă

Cu demoni și cu patimi în permanentă luptă.

 

Adamul cel dintâi, fatalul păcătos

Cel ce s-a lepădat de Dumnezeu Hristos

Trăiește acum în noi, așa cum s-a prezis

Cu toată slăbiciunea  și tot ce-i interzis.

 

Fiu neascultător, de-a lungul și de-a latul

Împrăștiind voit pe-ntreg pământ păcatul

Vei înțelege oare, cândva, în astă viață

Să nu fii neclintit, cu sufletul de gheață?

 

Să ai acea căldură, să plângi ce ai pierdut

Să te împaci cu toți, să nu fii iar căzut

S-ajungi să fii un dar lui Dumnezeu cel bun

Un glob de aur sfânt din bradul de Crăciun.

                           Cristea Aurora - decembrie 2020

De ce?

 

autor Roryta

De ce ne pierdem în nimicuri și căutăm nefericirea

De ce în sufletele noastre reci pălește strălucirea

De ce ne pervertim în lume și ne golim de vise

Speranțe și dorințe vii atât de agresiv ucise?

 

Suntem doar fire de nisip pe plajele uitate

Perfecți în lăcomii și pofte, crudă infirmitate,

A neputințelor lumești și-a zilelor sordide

A slăbiciunilor cumplite și-a vitejiilor stupide.

 

De ce ne ținem dinții strânși când ura ne-mpresoară

Și ne crucificăm voit pacea interioară

De ce ne credem mai frumoși, mereu strălucitori

Când știm, de fapt, atât de bine că suntem muritori?

 

Suntem fărâme-n Univers, suntem mici siluete

Umbre-neant ce trec grăbit prin căi și prin comete

Nici n-apucăm să ne aprindem ca o scânteie vie

Că ne și stingem imediat încă din temelie.

 

De ce ne amăgim amarnic în țarcul nostru mic, meschin

Crezând că totul e sclipire și viața toată un festin

De ce-am uitat să fim gingași, să dăruim iubire

Și am fugit de slăbiciuni, sporind în risipire?

 

Atât de multe întrebări și tot atâtea remușcări

În ale noastre clipe rare de palide-ncercări

Să ne răspundem cu blândețe și cu înțelepciune

Că viața noastră toată e simplă deșertăciune. 

 

Cristea Aurora - noiembrie 2020

O poezie

 

autor Roryta

O poezie e un cânt al iubirii

Un vis, o speranţă, un dor

O taină a desăvârşirii

Talentului de creator.

  

O poezie e lacrimă-n cer

E rugăciune şi sfântă chemare

Prin lume un vechi mesager

Miracol şi rază de soare.

 

O poezie e serviciu divin

Un necontenit legământ

E liturghie şi stih şi suspin

Adus din înalt pe pământ.

 

O poezie e-o uşă spre Rai

Magie, mister, gingăşie

Binecuvântat, dulce grai,

Legendă şi duioşie.

  

O poezie e filă de viaţă

În suflet o desfătare

O lecţie care se-nvaţă

Minune şi încântare.

 

O poezie e vioară din aur

Un sonet, un palid mister

O formă suavă-ntr-un abur

Putere ascunsă-n eter.

  

Lumini în vremuri cumplite,

Scânteieri, dar şi fantezie

Emoţii ascunse-n cuvinte

Toate astea-s o poezie. 

 

Cristea Aurora - noiembrie 2020

Iubire de catifea

autor Roryta

 

Pe-o aripă în zare, pe-o aripă de dor

Când lacrima din vise mă face ca să mor

Pe cerul luminat şi ochii mei de foc

Eşti o iubire amară, eşti cel mai simplu joc.

 

M-ascund în visul meu ca să trăiesc în doi

În amintirea vie să fim doar printre ploi

Cocorii să plutească în ale noastre sfere

Să contopim cu drag duioase atmosfere.

 

Pe cerul meu albastru şi plin de bucurie

Gingaşe gânduri zboară spre zarea aurie

Şi umbre din trecut să le lăsăm de vrei

Pe crestele abrupte din munţi înalţi şi grei.

 

Să ne îmbrăţişăm, să fim două speranţe

Pe buzele de stele, himere rezonanţe

Cu braţul te cuprind, eşti ca un nor vremelnic

Hoinar ajung acum, cu pasul şovăielnic.

 

Căci nu mai ştiu cum e iubirea cea suavă

Risipa mea de-o viaţă o simt ca o otravă

Am încetat să cred în mica noastră lume

Şi n-am mai dat acum iubirii niciun nume.

 

În suflete noastre veşnic îndrăgostite

Sunt adevăruri mute ce nu pot fi rostite

Te voi porta mereu în suflet ca pe-o stea

Să străluceşti etern pe-un cer de catifea.

Cristea Aurora - noiembrie 2020

Dragoste autentică

autor Roryta

Prin lumea care trece ostilă şi grăbită

Şi unde nebunia e pe deplin trăită

Te caut cu privirea, îţi caut ochii mari

Iubite, acum să vii și-n față să-mi apari.

 

Cu totu’-n mine eşti, în fiecare gând,

Şi zi de zi te văd necontenit trecând

Pe fruntea mea aprinsă de dor şi de iubire

Spre inimă cobori, la loc de nemurire.

 

Nu ştiu de este zi, nu ştiu de este noapte

Iar fructele iubirii au dat în pârg, sunt coapte,

În viaţa mea de astăzi, de om matur şi simplu,

Prăpăstii şi adâncuri, cu drag să mi le umplu.

 

Pe piatră, pe stâncă, pe căi din univers

Amorul meu cel dulce să fie de neşters

Să-l duc mereu cu mine, într-o eternitate

Să-l scriu şi plin să fie de autenticitate.

                            Cristea Aurora - noiembrie 2020 

Evadat de-aș fi

 

autor Roryta

                     Se scurge clipa-n deznădejde, nimic nu mai e sfânt
                     Iar pe trotuarul lumii din ce în ce mai strâmt
                     Răceala din privire și lacrima ce doare
                     În jungla vieții sunt cele mai negre fiare.
 
                     Balast și zgură multă se varsă amar din noi
                     E cel mai crunt și rece, cel mai perfid război
                     Mă simt un prizonier în zeghe și în lanțuri
                     Uitat, abandonat și aruncat în șanțuri.
 
                      Mi-e dor de taina lumii, mi-e dor de sfânt potir
                      De-altarele stropite cu-aghiasmă și cu mir
                      O candelă a iubirii să ardă neîncetat
                      La interviul vieții să pot să fiu iertat.
 
                     Pe jertfa crucii tale, îmi plâng destinul, Doamne,
                     Că nimeni nu mai este care să ne condamne
                     La dragoste, ofrandă și generozitate
                     La rugăciune sfântă către divinitate.
 
                     Un evadat de-aș fi din timpul ăsta crud
                     Din lumea cea haină să fug, să mă exclud
                     Aș lăsa lumii ocna și tot ce-i păcătos
                     Și m-aș uni pe veci cu lumea lui Hristos! 

                    Cristea Aurora - octombrie 2020

                    

Unealta

 

autor Roryta

De-aş fi mereu precum o stea

Şi-o strălucire de-aş avea

Cometă ca să trec în zbor

Să dau lumină tuturor.

 

Când marea plânge sacadat

Şi codrii cântă neîncetat

Aș revărsa din mult prea plin

Secunda vie de divin.

 

O lacrimă din cer căzută

Un zâmbet de mirare mută

Se-așterne frunza ruginie

În suflet, ce melancolie!

 

Aș bucura întreg pământul

Duios să-mi fie tot cuvântul

Cu drag să fiu acum, mereu,

Unealtă a lui Dumnezeu. 

 

Cristea Aurora - octombrie 2020