11 martie 2015 | By: - roryta -

Prietenie - floare rară


autor Roryta

Se spune că o prietenie adevărată se bazează, înainte de toate, pe respect. În afară de asta, eu cred că se mai bazează şi pe discreţie, pe acea intimitate care nu trebuie cotropită samavolnic, ceea ce înseamnă că se impune o anumită distanţă, nicidecum posesivitate aşa cum cred unii. Este adevărat că la început există acea atracţie, acea compatibilitate între două caractere, fapt ce determină o apropiere care, volens-nolens, se metamorfozează cu timpul într-o prietenie trainică, dar asta nu înseamnă că atunci când acest prieten doreşte să fie singur, tu trebuie pur şi simplu să-l invadezi, nerespectându-i deciziile. Da, poate că trebuie şi un pic de consolare, un cuvânt bun, un sfat - dacă este solicitat, eventual să faci ceva bun pentru el, dar dacă insistă şi te roagă să-l laşi în pace o perioadă, atunci poate că e mai bine să te retragi un pic. Precum ghearele retractile ale unei feline atunci când simte ţepii unui cactus, de exemplu.
Mai târziu - dar nu prea târziu - poate că te va primi cu braţele deschise ori poate că te va solicita chiar el. Atunci, te poţi duce bucuros în ajutor. Pentru că, altfel, unde este acea undă de stimă, de acceptare a oricărui lucru sau a oricărei împrejurări, de acceptare, pur şi simplu, a felului tău de a fi, original şi poate capricios, dar totuşi blând şi sufletist?
Tinereţea sufletească biruie de cele mai multe ori inteligenţa, pentru că, la vârsta asta e greu să vorbeşti despre înţelepciune. Înţelepciunea o au cei mai în vârstă, cei care au o anumită experienţă de viaţă, care s-au confruntat de-a lungul anilor cu diverse situaţii limită peste care au trecut mai greu sau mai uşor. Senectutea este darul cel mai de preţ al vieţii şi, cu cât te apropii mai mult de pragul dintre viaţă şi moarte, cu atât mai mult realizezi că toate motivele pentru care ai plâns şi te-ai zbătut de la prima respiraţie până la ultimul suspin au fost în van. Nimic nu contează. Nici realizările, nici eşecurile, nici nevrozele năprasnice, nici invidiile şi, de cele mai multe ori, nici durerile, fie ele sufleteşti sau trupeşti. Contează doar amintirile frumoase, fiindcă ele sunt singurele cu care ne mai hrănim în amurgul vieţii, contează înălţarea spiritului şi contopirea cu forţa divină.
Astăzi, o prietenie înseamnă concurenţă, înseamnă competiţie, înseamnă invidie ori - dacă mi se permite termenul - chiar ură, părăsirea partenerului taman când are mai multă nevoie de tine şi nu în ultimul rând, trădarea. Peste toate, cred că trădarea este cea mai dureroasă, mai ales când investeşti o parte din suflet. Te simţi minţit, înjosit, murdărit.
Şi atunci?
Poate că ar trebui să nu mai acordăm atât de mult gir celor de lângă noi, celor pe care noi îi credem că ne-ar susţine şi ne-ar ajuta în momentele cheie ale perioadei respective. Poate chiar noi suntem vinovaţi având aşteptări prea mari de la aceste persoane care se zbat în pragul juvenil al unui caracter îndoielnic, nesupus şi nestatornic.
Uneori îţi simţi sufletul hărţuit, împotmolit la porţile dezamăgirii, incapabil să se încumete să sară acel obstacol insipid, dar atât de viu şi rigid şi regretele cad greu, ca o grindină. Remuşcări nu pentru ce ţi s-a făcut sau pentru cum ai fost tratat, ci pentru încrederea acordată cuiva care nu te merită.
Viaţa are un gust dulce-acrişor, de multe ori amar ca un venin, dar şi unele colţuri ca mierea. Important este să ştii drumul până la miere. Îl ştim?
Nicidecum.
Dar măcar ne străduim.
Ne străduim să învăţăm că nu orice pasăre cântă, nu orice colivie reprezintă neapărat o temniţă şi nu orice versant abrupt te aruncă într-un abis stâncos. Poate că sunt încercări, poate că sunt probe pe care trebuie să le dăm pentru a deveni mai buni, mai înţelepţi, mai învăţaţi, fiindcă singurul lucru din lumea asta care nu este ciclic este viaţa însăşi.
Sau este şi ea?
Cum nu putem dovedi încă acest lucru şi deocamdată ne limităm la stadiul de supoziţie, mai bine gândim pur  mecanicist-materialist.
Nu există prietenii adevărate, nu există prieteni adevăraţi, care să-şi asume rolul definiţiei în sine. Dar dacă vrem să ne hrănim sufletul cu substanţă, cu energie, cu suavitate, atunci să deschidem o carte, să spunem o rugăciune şi să ne iubim părinţii. Acestea sunt forţele vieţii, ale trecerii noastre efemere pe acest pământ.

martie 2015