19 aprilie 2015 | By: roryta

Buburuza


autor Roryta

            Nu mai ştiu exact cum am ajuns în acea poieniţă plin de maci. Nu ştiu dacă era aievea sau visam, dar mă simţeam bine, iar razele soarelui îmi încălzeau spatele. Petalele mici şi roşii îmi făceau cu ochiul şi mă îndemnau să le răsfoiesc cu nesaţ, filă cu filă, precum paginile unei cărţi. Le-am adulmecat parfumul suav, le-am pipăit, înregistrând în memoria mea volatilă acea scientilaţie caldă, dată de lumina unui soare jovial şi tandru.
            Am privit înainte şi am văzut un munte imens de verdeaţă, cu buruieni, cu iarbă, dar şi copăcei ce se întindeau în faţa mea, ca o împletire măiastră a naturii veşnic nemuritoare, veşnic ciclică. Am citit fiecare firicel de iarbă scris în răsăritul de soare, am atins cu ochii norii albi şi pufoşi, apropiindu-mă tot mai mult de cer, m-am întors cu faţa în sus şi am dat fericită din picioare. O umbră mare însă s-a interpus între mine şi acele acuarele cereşti şi m-am liniştit imediat. În fond, la aşa o umbră, nu avea cum să mă vadă cineva.
De departe, se auzeau glasuri cristaline de copii, râzând veseli, jucându-se de-a v-aţi ascundelea ori poate jucându-se cu mingea. Mi-era prea bine ca să mă întorc şi să privesc pieziş la ei printre frunze, ori să încerc să descifrez ce îşi spun printre atâtea hohote, dar am zâmbit în sinea mea auzindu-i cum se distrează.
M-am lăsat impresionată de acea atmosferă zgomotoasă în felul ei, de primăvără dornică de viaţă, de adierea subţire ce-mi mângâia aripile, dar mai ales de clipocitul voios al izvorului de munte. Apa rece străbătea pietricelele mângâind malurile înverzite.
Un clinchet puternic şi destul de aproape de mine m-a făcut să tresar speriată. N-am mai putut să rămân indiferentă şi pe sub petala aceea mare şi roşie care îmi umbrea fiinţa, am privit curioasă în direcţia de unde se auzea acea vibraţie intensă. La câţiva paşi de mine, un viţel speriat îşi striga mama cu un glas piţigăiat. Din depărtare, un muget prelung îi răspunse. Micuţul, fornăind ca un cal, îşi clătină gâtul în jurul căruia atârna un clopot nu prea mare şi în acustica produsă de clinchetul propriului gât, el fugi către mama lui, depărtându-se de mine. Ce drăgălaş şi frumos era!
Păsărelele ciripeau gălăgioase, zburând pe desupra viţeluşului şi certându-l probabil, că s-a distanţat prea mult de mama lui astfel că a ajuns să se rătăcească.
Din sens opus, cu o coadă pe care o învârtea de bucurie ca un lasou, venea în viteză Maya, cea mai încântătoare căţeluşă din apropiere, a cărei stăpână o cam lăsa să zburde liberă pe pajiştea de lângă râu. Sărea în sus după fluturi, mânca muşte şi răscolea pământul cu ghearele, doar-doar de o vedea vreun arici ieşind din ascunzătoarea lui. Apoi, înnebunită de parfumul florilor, se învârtea în cerc până obosea şi cădea aproape leşinată. Am râs pe cinste privind-o.
Frumoasă şi mult aşteptată primăvară, o libertate fără frâu, o izbucnire a mediului înconjurător, o renaştere plină de însufleţire şi desfătare adevărată.
Îmi plăcea acel tablou mirific, dar trebuia să fug, să nu cumva să vină cineva şi să mă descopere sub acea ascunzătoare a florilor de maci.
Am aterizat pe o pietricică, în mijlocul râului. Ei bine, aici nimeni nu mă putea ataca, eram prea departe de cele două maluri, iar cei care ar fi putut alerga ca să mă prindă, n-ar fi putut ajunge la mine. Dar ochii mi-au căzut pe oglinda strâmbă reflectată de apa care curgea şi, pentru prima oară în viaţa mea m-am văzut în toată ciudăţenia, precum Narcis din mitologia greacă, doar că în sens opus.
Am crezut că sunt atât de importantă încât mi se părea că toată lumea îmi aparţine, dar studiindu-mi chipul în oglinda apei, am rămas decepţionată. Eu nu eram decât o simplă Buburuză, cu un corp mic şi negru, cu picioruşe negre şi cu aripi roşii ca de catifea pe care fetiţele o iau în palmă şi cântă cu bucurie: „Gărgăriţă-riţă/Zboară-n poieniţă/Şi acolo unde vei ateriza/Acolo mă voi mărita.”

aprilie 2015



01 aprilie 2015 | By: roryta

Vina de a fi bolnav


autor Roryta

Oamenii sunt supuşi pieirii. Este o pedeapsă sau o eliberare? Cine poate şti?
Astăzi am trăit un sentiment cel puţin ciudat.
Am crezut şi cred în continuare că sunt la vârsta la care nimic nu mă mai uimeşte, că tot ce este rău, tot ce a fost sau va fi rău, negativ, urât, l-am văzut, l-am trăit poate sau am trecut prin el sau pe lângă el. Cu toate astea, lumea mă uimeşte în continuare. 
Cunosc o persoană de sex feminin căreia, din păcate, i s-a pus un diagnostic foarte grav. Are cancer în fază finală, stadiul IV, încă de acum patru ani. Femeia a făcut o operaţie, a făcut tratament şi a fost externată. După circa trei ani, boala a recidivat. Cu forţă, cu furie aproape, întunecându-i privirea şi apăsându-i creierul. După un lung şir de terapii, a fost operată din nou, doar că fără prea mare rezultat. Ca un copil încăpăţânat care doreşte cu tot dinadinsul să facă rău, cancerul a reapărut, în alt loc, dar tot la cap. Şi asta după doar patru luni.
Astăzi, femeia a venit în vizită la colegele ei de birou, ca să-şi ridice adeverinţa de salariat şi să se ducă la Casa de Sănătate să i-o vizeze. Tocmai a făcut un RMN şi s-a constatat că boala a RErecidivat afectându-i nervul optic atât de puternic încât femeia aproape că nu mai vede cu ochiul stâng deloc, iar cu dreptul foarte puţin. Peste toate, se pare că tumoarea a afectat-o profund şi i-a provocat şi o uşoară hemiplegie, întrucât abia vorbeşte şi are gura strâmbă.
Boala în sine nu mai uimeşte pe nimeni fiindcă multă lume trece prin aşa ceva. Există atâtea anomalii, atâtea boli, disfuncţii, afecţiuni, că efectele lor iniţial ne uimesc prin diversitate şi pericol aproape la fiecare pas, dar la un moment dat, volens-nolens devenim imuni, dacă-mi este permis termenul şi dacă nu greşesc prea mult folosindu-l într-un asemenea context, aproape ca un paradox.
Pe mine altceva mă uimeşte.
Atitudinea.
Atitudinea celor cu care îţi petreci cea mai mare parte a timpului dintr-o zi, o săptămână, o lună, un an: colegii/colegele din acelaşi birou cu tine.
Să presupunem prin absurd că s-ar face un sondaj de opinie la nivel microsocial, pe un eşantion de zece persoane, toate din România, din acelaşi mediu, dar cu educaţie şi vârste diferite. Din zece persoane, e posibil ca vreo două, cel mult trei persoane să fie sensibilizate de un caz aparte de boală, cum ar fi cel expus mai sus, prin cuvântul „sensibilizare” înţelegând o compasiune adevărată, izvorâtă din adâncul sufletului, de o acurateţe ieşită din comun, fără urmă de îndoială. Extrapolând acest sondaj la nivel macrosocial, rezultă un procent de circa 30% din populaţie, restul de 70 rămânând cel puţin indiferent, dacă e să luăm în calcul nepăsarea, dar şi teama. Din procentul rămas, de 70%, să zicem că 20% ori poate mai puţin, au un sentiment de stânjeneală, se simt oarecum vinovaţi că ei sunt sănătoşi, iar ceilalţi nu, cu toate că, dacă ne gândim bine, nimeni nu este perfect sănătos. Rămâne un procent de circa 50% peste care orice informaţie de acest fel nu-l atinge, indiferent de gravitatea problemei celui în cauză. Dacă aceşti 50% i-am da la o parte, am rămâne cu cei 30% sensibilizaţi, la care se adaugă cei 20% speriaţi. Cei speriaţi ar fugi mâncând pământul, aşa cum s-a şi întâmplat în cazul sus-menţionat, iar 30% ar rămâne alături de bolnav dintr-un sentiment de îngăduinţă, gata oricând să sară în ajutor.
Atitudinea celor 20% mi s-a părut şi mie astăzi cel puţin bizară, fiindcă din câte ştiu, cancerul nu este o boală contagioasă, nu provoasă epidemii, pandemii şi nu se transmite prin atingere, respiraţie ori printr-o simplă privire. Faptul că fugi de o persoană care are o tumoare pe creier înseamnă că eşti ori incult (ceea ce nu este cazul), ori eşti tâmpit, iraţional şi judeci inept. Cum să fugi de cineva care suferă de o asemenea maladie? De parcă boala asta îngrozitoare s-ar lua la un simplu contact avut cu scaunul pe care a stat bolnavul.
Uluitor.
În legătură cu procentul de 50%, atitudinea este mult mai adâncă, pentru că aceşti oameni nu sunt mişcaţi în viaţă de nimic altceva decât de propria persoană şi eventual câţiva dintre cei mai apropiaţi, în cele mai frecvente cazuri, cei din familie. Restul? Poate să vină o bombă care să distrugă omenirea, poate să fie un cutremur care să schilodească pe toţi cei din jurul lor, poate să se crape pământul şi să înghită sute ori mii de vieţi. Dacă nici ei şi nici vreun membru din familia lor nu a fost afectat, atunci este foarte bine. N-are decât să moară toată lumea.
Acesta nu este un egocentrism deviant, ci mai mult de atât: o autoveneraţie cu caracter exacerbat şi dăunător, o tulburare comportamentală cu consecinţe dezastruoase în primul rând pentru sieşi, dar şi pentru cei de lângă el. Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, toate aceste atitudini ignorante, se vor răsfrânge tot asupra lui, indiferent dacă se vrea ori nu.
Revenind la procentul de 20%, printre ei se mai numără şi alte tipuri de caractere, cu alte viziuni, alte sentimente contradictorii, cum ar fi repulsia, voluntară sau nu. Acordând toate circumstanţele atenuante, cu tot ce implică acestea, am putea concluziona că repulsia involuntară este dictată tot de subconştientul lăuntric, ca parte integrantă din ceea ce ei simt, gândesc sau fac. Cu atât mai grav pare să fie repulsia voluntară, lucru de neînţeles pentru mine, oricât m-aş strădui.
  Şi atunci intervine întrebarea din titlu: are cineva vreo vină că o persoană este bolnavă de cancer?
Sentimentul acela atât de înălţător de EMPATIE de care amintea celebrul savant român, domnul prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan, pare că se pierde în negura timpului. Optimismul acestui MARE OM, convingerea sa că lumea se va schimba în bine, că vom avea cu toţii, la un moment dat, CONŞTIINŢĂ, că ne vom iubi unul cu altul precum fraţii, să fie oare o utopie?
Părerea mea este că doar timpul ne va demonstra asta.
Nouă sau urmaşilor noştri, dacă noi nu vom mai apuca acea zi.

martie 2015