Indiferența ucide

autor Roryta

Se spune că plătim în viața asta pentru tot ce facem, pentru toate gândurile, toate faptele și toate acțiunile noastre, că nimic nu este întâmplător, că fiecare faptă își are răsplata ei, bună sau rea, mai devreme sau mai târziu. ”Ce semeni, aia culegi!”, spune o vorbă românească din popor. Nu-ți poți călca semenul în picioare și să ai pretenția ca celălalt să dea dovadă de omenie. Nu poți distruge suflete și să vorbești în același timp de iubire. Nu ai cum să ștergi pe jos cu oamenii din jurul tău și apoi să-ți revendici o întâietate nejustificată în sufletele lor.

E un nonsens. E o consecință a propriilor fapte.

Poate tocmai de aceea mi se pare că totul are un înțeles, după cum totul are o cauzalitate, dar și un rezultat. Rezultatul ordinii este truda estetică, rezultatul unei chibzuințe este efortul cugetării, iar rezultatul iubirii este osteneala sufletului.

Dintre toate, strădania sufletului e cea mai grea. De aici pornesc toate selecțiile naturale, incluzând ceea ce însuși Darwin afirma, și anume selecția grupului și a indivizilor. Vremurile pe care le trăim astăzi aduce în prim-planul vieții noastre mai ales trierea radicală a indivizilor, după rasă, vârstă, sex, religie și îndeosebi afinități. Ba, de multe ori, nici măcar după astea. Selectăm ceea ce ne interesează, nu după sentimente, ci după interese, după profit, de orice natură ar fi el: moral, material, egoist etc.

Omul, ca ființă socială, pe măsură ce se adâncește tot mai mult în istorie, pe măsură ce se înrădăcinează tot mai mult pe pământul acesta secătuit, redevine bruta dintâi. De fapt, nu cred că redevine, ci continuă. Oare am fost vreodată mai buni, oare am dat vreodată dovadă că ne pasă cu adevărat? Probabil că da, dar prea puțin.

Cineva îmi povestea odată că un om a murit pe stradă în urma faptului că nimeni nu catadicsise să se apropie de el și să-l întrebe dacă are nevoie de ajutor, în condițiile în care făcuse un infarct ce se dovedise a fi fatal. Altădată am citit într-o publicație anostă despre un bărbat care zăcea sub o scară de bloc și mânca din gunoaie, că fusese cules de Serviciul de Ambulanță printr-un concurs favorabil de împrejurări pentru bietul om, pentru că Ambulanța era prin zonă cu totul întâmplător. Bărbatul mirosea puternic a alcool și toată lumea a spus că e un bețiv notoriu, când, de fapt, intrase într-o comă diabetică provocată de hiperglicemie severă și avea - cum era și normal în acest caz -  o simplă cetoacidoză diabetică, reacție oarecum conformă unei astfel de boli și care lesne poate fi confundată cu starea de ebrietate.

Și exemplele ar putea continua.

Pe de o parte ar fi de înțeles, dacă ne gândim să acordăm câteva circumstanțe atenuante lumii, în viteza ei nebună: oameni total necunoscuți, împrejurări nu tocmai firești, cauze subite și locuri nepotrivite.

Pe de altă parte, cred că nicio motivație din lume nu ar putea justifica lipsa noastră de omenie, nepăsarea crasă ce ne caracterizează și neputința morală.

Însă...

În fața tânărului student strălucit, care a plecat în străinătate pentru a-și definitiva studiile universitare, altfel stau lucrurile și mi se pare strigător la cer. Băiatul a plecat după terminarea liceului și, ca orice copil cu note excepționale dar și cu ceva posibilități, a ales o carieră departe de casă, de familie, de prieteni, decizie care ar fi putut să-i fie fatală, de altfel.

După mai multe concerte petrecute împreună cu un grup de prieteni români care s-a întors ulterior acasă, după un festival epuizant până și pentru cei de vârsta lui, diagnosticul lovi iute și furibund: COVID-19.

Singur, într-o țară străină, într-un oraș străin, fără nimeni alături. Doar cei trei colegi de apartament, fiecare dintr-un alt oraș, o altă țară și, deci, naționalități diferite.

La început simți o jenă în gât, apoi începu să tușească ușor. La doar două zile au început durerile de cap, iar după alte două zile deja nu se mai putea ridica din pat. Respira sacadat și dormea câte 18 ore pe zi. Ambulanța îl monitoriza de la distanță, zilnic, ținând legătura telefonic cu pacientul care zăcea cu febră în pat și căruia i se spusese, la final, că se poate considera un om norocos pentru că a avut una din cele mai ușoare forme de COVID-19.

În tot acest timp, nimeni din casă cu tânărul student român - ceilalți trei, și ei băieți tineri, studenți la rândul lor - nu a catadicsit să-i bată pur și simplu în ușă și să strice o întrebare simplă, în cea mai banală engleză auzită vreodată: ”Do you need help?”. Nu. Niciunul. Niciunul nu i-a oferit o cană cu apă, un termometru măcar, pentru a-și monitoriza temperatura, sau să sune la spital văzând că românul nu se simte bine, ba mai mult, că au trecut mai bine de cinci zile de când nu a mai ieșit din cameră.

Cum este posibilă atâta indiferență?

Cum se poate să trăiești cu cineva în aceeași casă, într-un apartament nu foarte mare, cu patru camere, și... SĂ NU-ȚI PESE?

Cum te poți scula în fiecare dimineață și să nu-ți pui întrebarea - firească, de altfel: acel om, de dincolo de zid, din camera alăturată, a părăsit zariștea pământească sau încă mai este acolo? Acel om - indiferent cine este el - mai respiră sau nu? Cum este posibil să îți vezi în continuare de cotidianul tău sordid și să nu-ți pui niciuna din întrebările de mai sus, să nu te întrebi - omenește vorbind - dacă acel băiat, acel tânăr student, nu cumva are nevoie de ajutor, dacă nu cumva se bucură la auzul întrebării: ”How are you?”, ba mai mult, să se simtă fericit că îl ții, pur și simplu, de mână și atâta tot?

Oare când vom învăța că lipsa de afecțiune mutilează suflete?

Când vom învăța că atitudinea de dezinteres distruge speranța?

Când vom învăța că indolența nimicește vindecarea ființei, iar indiferența o ucide de-a dreptul?

Cum poți avea conștiința curată, cum îți poți petrece normal o zi din viață, știind că la nici 1 m de tine, cineva e gata-gata să moară?

Nu înțeleg deloc acest fenomen, nu îl pot pricepe și nici nu vreau.

Mi se pare revoltător, cinic și inuman.

Dacă fiecare din noi am face ceva, dacă fiecare am aduce un plus de valoare vieții, fie cât de mic, atunci lumea s-ar schimba cu adevărat. Dacă ne-am uni forțele și am arăta că NE PASĂ, cu siguranță altfel am fi noi între noi. Am reînvia speranța, am avea consolarea că undeva, în acest mic univers al lumii în care trăim, cineva poate veni în ajutor, cineva poate mișca un deget și pentru noi ori poate că noi am mișca un deget pentru alții și poate împreună, am reuși să urnim munții din loc.

Poate ar fi bine să dărâmăm acest mit, deja actual și morbid de celebru, că: Indiferența ucide!

E chiar atât de greu?

aprilie 2020

Incurabila "izbândă"

autor Roryta

Fiecare om are un talent. Mai mult sau mai puțin. Are o înclinație către ceva anume. Unuia îi place matematica, altuia îi place pictura, unuia îi place fizica, altuia poezia, unul este pasionat de medicină, altul este entuziasmat de arhitectură. Ei bine, eu cred că ne naștem cu asta, nu o dobândim pe parcurs decât arareori, sau, dacă ceea ce dobândim coincide cu talentul nativ, atunci este ideal.

Pentru ca un om să exceleze într-o sferă de activitate, trebuie să atingă idealul de mai sus. Nu ai cum să fii performant într-un domeniu decât atunci când pasiunea ta este o infuzie nativă de bucurie șlefuită, când entuziasmul, înflăcărarea de campion înnăscut se propagă în unda vieții, până la ultima suflare. Atunci, abia atunci începi să ai retrospectiva vieții, a acelui talent de care ai și uitat și nici nu mai știi cine ți l-a dat sau de unde anume îl ai, abia atunci te cufunzi în esența plină de zer a existenței tale efemere. Un geamăt, un ultim geamăt îți aduce aminte de aplauzele pe care le-ai primit sau pe care ai fi putut să le primești dacă ai fi făcut totul perfect. Crezi că mai contează?

Ne ancorăm de tot ce ne înconjoară, ne facem una cu splendoarea și agonia acestei lumi, numărând zilele și săptămânile în șir, spunându-ne că MÂINE vom trăi mai bine, MÂINE vom fi mai fericiți, mai buni, mai calzi. Ce așteptăm de la ziua de mâine? De ce viitorul ni se pare mai bun, când este dovedit faptul că AZI este mai bun ca IERI și, deci, momentul de ACUM e cel pe care trebuie să-l trăim cu adevărat? Ar trebui să trăim prezentul, să ne bucurăm de ceea ce avem deja, nu de ceea ce este posibil să avem. Am întâlnit oameni care nu-și mai doreau nimic. Este posibil oare? Oameni ajunși la vârsta senectuții, cu experiențe amare în spate ori poate trăiri halucinante, pline de intensitate, cu o putere născută din abisul prin care au trecut sau o sclipire de viață infernală, în netezimea fără sfârșit a unei energii luminat-difuze de cotidian.

În iureșul năbădăios al unei existențe seducător de banale, arareori se întâmplă ceva. Cineva mai inventează ceva, mai vine cu o idee măreață sau, dimpotrivă, beat de voința distrugerii și autodistrugerii, comite câte o nerozie demnă de a amuți o planetă.

Tragedia lumii contemporane nu este însă ardoarea, pasiunea, în substanța ei plină de miez roditor, ci patima, sentimentul netrebnic de a ceda impulsurilor primare, nu neapărat fizicește, ci și ca provocare contraproductiv-destrămătoare a ființei umane. Astfel, alungăm din viețile noastre și-așa serbede, orice siaj de frumos, orice formă de blândețe ce ne poate încălzi sufletele goale, o rază de soare care ne poate amplifica dimensiunile interioare, un răsfăț paradisiac, toate stinse într-o agonie glacială, abrutizantă, fără noimă.

Și, cel mai probabil, nici asta nu ar fi atât de tragic, cât mai ales faptul că nici măcar nu ne dăm seama de micimea noastră. Ori poate nu vrem să ne dăm seama. Atât de tare suntem afundați în marasmul mondial, încât vindecarea, devenită arhaică, este neutralizată până la celulă. Ea s-a cimentat iremediabil în aburul dens al unei istorii rectilinii, fără perspective.

Am crezut că am învins condiția de om nealterat, ne-am învăluit în talente fariseic regești, urlând în trei milenii de ifose că suntem desăvârșiți în forțele proprii, că nu avem nevoie de nimeni și de nimic pentru a izbândi, pentru a ne face una cu Universul, mândrindu-ne idioțește că noi suntem elita cosmosului. Câtă tâmpenie pe milimetru pătrat de creier! Sindromul cocioabelor sufletești stârnesc hohotele de plâns ale îngerilor, nu-i așa?

Și atunci, de ce să ne mai mirăm?

De ce să ne mirăm că singura punte de legătură cu Supremul, cu Infinitul și Perfecțiunea am distrus-o prin neghiobia ruginită a propriei plăceri megalomane?

Am reușit.

Prin exersarea colectivă a nesimțirii de-a lungul veacurilor, prin mirobolantul dezinteres față de noi, față de IUBIREA din care am fost creați, vis-a-vis de toate povețele dintru început și până în sfârșit, am reușit imposibilul, înveșnicind patima dezumanizantă a orgoliului unanim, am reușit să fim mai singuri decât umbrele noastre în unica noapte în care am mai fi avut o șansă. O noapte purtătoare de biruință, o noapte în care arma cea mai de preț ar fi fost iertarea, iar tavanul ceresc și-ar fi arătat splendoarea, o noapte magică și sensibilă ca un pod între om și divinitate: noaptea Învierii.

Am reușit.

Am reușit și asta! Asta, ca multe altele.

Am reușit să-L izgonim pe Dumnezeu în noaptea cea mai cu adevărat plină de har, scrijelind cu inconștiență rugăciunile scrise pe scoarța inimii. Am reușit performanța uluitoare de a-L abandona - pentru a câta oară? - din nou pe cruce, fugind chiar și de la Învierea Lui.

Ne-a plăcut și ne place la nebunie locul în care am fost alungați din Rai, mai mult decât însuși Raiul. Ne-am cufundat, ne-am făcut totuna cu Pământul, cu materia aceasta iluzorie, ne-am adâncit în zgura meschină și grea și am uitat de substanța primordială, de Șoapta care ne încălzea și ne striga sentimentaloid unde suntem și de ce ne ascundem.

Cum este posibil să fim atât de ingrați?

Cum este posibil să adunăm în noi atâta ură, lipsită de sens, măruntă și ascuțită, să azvârlim la pubelă sacrificiul suprem și veşnic al Unui Laureat al eternității, cum este posibil ca mereu și mereu, în viețile noastre haotice și mai puțin decât mediocre, să epuizăm cu acreală și plictis, visul și scânteia divină?

Incurabila, strâmta și zaharisita izbândă ne-a torpilat și de data asta, ne-a sterilizat complexele de inferioritate și ne-a iluzionat în frenezii pline de grandoare grație cărora, în aceste vremuri delirante la pătrat, am renunțat de bunăvoie la tot ce este sfânt.

Ori poate că nu?

Ori poate că aceasta este singura soluție de a fi solidari, ca prin îndepărtare, ca prin separarea irevocabilă dintre cer și pământ, să putem să ne unim în mod original, fără șovăieli, ca o ultimă șansă acordată, de data asta pentru totdeauna, sincer, simplu, curat, neotrăviți de fariseism.

Poate că aceasta reprezintă cu adevărat unica noastră șansă de a-i arăta lui Dumnezeu că putem mai mult decât să luăm banal, în fiecare an, o Lumină devenită suma tuturor plictisurilor cotidiene, lipsită de vibrație, de miez și adevăr.

Forța centripetă și așa-zisa izbândă - atât de amară, adâncul din ființa noastră, poate fi renăscut, făcându-se dimineață în noi, aducând de data aceasta, ceea ce n-am bănuit să poată exista vreodată: speranța adevăratei Învieri, o frumoasă REÎnviere, dar și Dragostea pentru Hristos!

  

aprilie 2020