30 aprilie 2013 | By: roryta

Omul din umbră


autor Roryta

Cât fusese de ingenuă în tinereţea îndepărtată! Pură şi vioaie, ea îşi primisese viaţa cu braţele deschise.
Înainte de a duce paharul la gură, cu pulberea aceea albă plutind prin apă, închise ochii şi începu să viseze. Rememora perioada de graţie juvenilă din trecutul ei zbuciumat...
Eva era îndrăgostită cu adevărat pentru prima oară în viaţa ei. La vârsta de şaptesprezece ani dimensiunile ei interioare căpătau rotunjimile unei iubiri arzătoare fără de care simţea că întreaga ei existenţă nu ar mai fi avut niciun rost. Copilăria îi fusese oarecum aleasă şi fericită, dar ea era uşor rebelă, voia independenţă, iar chingile părinteşti nu-i surâdeau deloc, aşa încât a plecat de acasă fără prea mari regrete şi fără să privească înapoi.
Henrich o primisese cu pasiune în atelierul lui, mai ales că avea vocaţie pentru fotografie, pentru arta de a imortaliza secvenţe instantanee din viaţă. Îi plăcuse enorm exuberanţa ei proaspătă, veselia chipului şi entuziasmul răsfăţat al vârstei ei fragede, tocmai de aceea n-a stat pe gânduri atunci când ea venise să se angajeze la el.
Dar cine era bărbatul acela puternic, prieten cu Henrich, care o privea într-un fel anume, aşa cum nu mai făcuse nimeni niciodată? Wolf, om în toată firea, care emana masculinitate, forţă, dârzenie şi o privire albastră de gheaţă, o atrăgea în mreje, o seducea, o făcea să-şi piardă cumpătul şi să ameţească de plăcere.
- Wolf, tu eşti busola mea în viaţă, eşti floarea din fereastră, eşti izvorul inimii mele, sursa mea de inspiraţie, călăuza sufletului meu. Sunt gata să fac orice pentru tine.
Dar Wolf o mângâia doar părinteşte pe obraji, apoi se pierdea în viaţă. Venea rar la Henrich şi aproape niciodată nu stătea mai mult de o oră. Iar Eva simţea că se topeşte de dragul şi de dorul lui.
Într-o zi, Eva s-a ridicat pe vârfuri şi i-a atins buzele cu timiditate, apoi i-a mângâiat reverul de la haină, sperând din adâncul sufletului că şi el avea să răspundă acelui sărut ce-i ardea gura. Visa s-o ia în braţe, să-i şoptească cuvinte de amor la ureche, s-o facă să se simtă unica femeie în viaţa lui. Dar el, galant şi seducător, îşi pâlpâia silueta din ce în ce mai şters, pierzându-şi paşii în mister.
Nu ştia nimic despre el în afară de faptul că avea aproape încă o dată vârsta ei. Nu aflase mai nimic de la Henrich, deşi încercase în nenumărate rânduri să-i afle intimităţile, să afle ceva despre viaţa lui personală, fie cât de puţin. „Asta doar el îţi va spune, dacă va dori.”, surâdea Henrich cu blândeţe la orice întrebare de-a ei. Aşadar se decisese, în sinea ei, să-l poreclească „omul din umbră”, fiindcă bezna în care simţea că pluteşte nu-i dădea pace şi o făcea şi mai curioasă.
Cu toate astea îl iubea la nebunie.
I se părea că ochii lui albaştri păreau un infinit al mării. Alteori îi asemuia cu necuprinsul cerului, perle împachetate-n umezeala limpede a privirii, mărgele pline de dor ce foşnesc în creştetul cosmosului, peste care timpul petrecut înaintea naşterii ei îşi pusese amprenta ambiţiei.
- Mai lasă-mă un pic... Încă un pic, Eva... îi şoptea el plin de îngăduinţă, afundându-şi faţa în părul ei. Şi-ţi voi aşeza lumea la picioare. Vei fi a mea într-o zi. Te voi iubi în taină, vei fi gheara mea în lume, talazul puternic care-şi aşează spuma albă în jurul stâncii mele întunecate... Îţi promit, Eva! Vei fi mângâierea mea eterată, sufletul meu de elită peste care vor trece anii într-o goană nebună şi dulce... Dar, mai dă-mi azi un pic de răgaz, prinţesă, pentru ca mâine să poţi deveni regină...
Iar ea îl mângâia tandru pe tâmple, pe păr, pe mustaţa castanie şi pe mâinile lui mari.
Credea cu tărie, cu o forţă aproape brutală în promisiunile lui, în acea vigoare pe care i-o impunea cele patru decenii ale lui de viaţă, credea în clipa unică şi irepetabilă identic a făgăduinţei, a visului său magic materializat într-o clipă de fericire neautentică.

Ah, cât fusese de fericită!
Acum, însă, simţea că frânghia se strânge tot mai mult în jurul gâtului ei, în jurul tuturor lucrurilor pe care Wolf avusese grijă să i le dăruiască.
Avusese tot ce-şi dorise vreodată, mai puţin dragostea lui.
Într-adevăr, îi pusese lumea la picioare, aşa cum îi promisese cândva, omiţând să-i pună şi sufletul, omiţând să-i pună şi sentimentele, trăirile, gândurile şi pasiunile. Ele erau vândute deja, erau date încă din tinereţe, iar Eva nu avusese niciodată suficientă forţă ca să lupte, să-şi revendice locul întâi în inima lui. Nu a reuşit vreodată să-i stârnească acelaşi vulcan interior pe care i-l stârnise lupta pentru putere, beţia pentru conducere, convingerile politice şi dragostea faţă de naţional-socialişti.
Deschise ochii şi înghiţi repede conţinutul paharului, până la fund, din teama de a nu se răzgândi.
Apoi privi către el cu aceeaşi dragoste nestăvilită, cu aceeaşi iubire neîmplinită pe care o cunoscuse lângă el timp de şaisprezece ani. Îşi spuse în timp ce se prăbuşea: „Vom rămâne în istorie, iubitule! Eu, o biată necunoscută pe nume Eva, iar tu cuceritorul întregii lumi: Adolf Hitler”.



aprilie 2013

27 aprilie 2013 | By: roryta

Fericirea supremă


autor Roryta

Văzându-se limpede ca un cristal, dar neînţelegând mare lucru, ea şi-a întors privirea caldă către fratele ei şi i-a zâmbit. Niciodată nu mai fusese atât de uşoară, atât de vaporoasă, suavă şi dulce. Starea ei de bine nu avea sfârşit, se simţea fericită şi voia să-i spună lui Adrian acest lucru, să-i împărtăşească o parte din bucuria sufletului ei. Dar el nu se uita la ea. Avea o privire pierdută, de tânăr inocent care nu înţelegea ce se petrece şi, încruntându-şi sprâncenele negre şi stufoase, se uita acum în gol, într-un punct fix, undeva în spatele ei.
            - Ce am făcut în viaţa asta oare, de Dumnezeu mi-a dat fericirea supremă?, îl întrebă ea. Adrian, părinţii noştri nu cunosc beatitudinea, în plenitudinea ei. Nu i-am văzut niciodată radiind de fericire, aşa cum radiez eu acum. Trebuie să fim fericiţi pentru că nu avem decât o viaţă. Să ne bucurăm de ea!
            Şi un zâmbet blând îi lumină chipul, iar ochii albaştri străluceau cu o exaltare infinită.
Dar el părea că n-o aude.      
Catrina se îndreptă către fereastra deschisă şi-şi rezemă coatele de pervaz, contemplând natura vie, admirând acea dimineaţă de aprilie şi simţind mireasma dulce a petuniilor din grădina apropiată.
            Totul era alb în juru-i, iar razele de soare îi luminau fiinţa, făcând-o să freamăte de plăcere. Se întoarse şi ieşi pe holul acela lung, îmbâcsit de un miros greu. Nu mai suporta. Simţea nevoia să ia aer, să-şi umple plămânii cu suflul de primăvară, să râdă, să cânte, să zburde ca o copiliţă, aşa cum făcuse mereu, cu mulţi ani în urmă.
Privi în urmă, dar Adrian n-o urmă, ci rămăsese acolo, în camera aceea ostilă, încremenit în gândurile lui, privind către ceva nedefinit, coagulat în mirare, incapabil să-şi mute măcar privirea către locul unde ea stătuse mai devreme cu coatele. Se gândi la el cu o dragoste aproape maternă, pentru că între ei era o diferenţă de zece ani. Zece ani în care ea îl dusese la şcoală, avusese grijă de el, se jucase şi-şi coborâse minţile de multe ori la nivelul juvenil pe care el i-l impunea fără voie. O făcuse pe sora mai mare, dar şi pe mama. Îl apărase în toţi aceşti ani şi-l sărutase nopţi la rând pe fruntea-i bucălată şi senină. Acum însă, el avea şaptesprezece ani, era aproape bărbat. Catrina simţea că Adrian îşi luase deja viaţa în propriile mâini, dădea dovadă de bărbăţie şi o ocrotea pe ea, cea lipsită de vlagă până mai ieri, o cuprinsese cu mâinile de umeri şi-i sărutase pletele-i blonde, înghiţind în sec.
Nu-l înţelegea. Cum putea fi atât de trist, când ea era atât de fericită? Oare era invidios pe voioşia ei? Trebuiau să se iubească, nu să se duşmănească.
Se gândi că poate tinereţea lui era de vină, poate se îndrăgostise şi ei nu-i spusese. În fond, clipa maturităţii începea să se facă prezentă în viaţa lui. Îl iubea la fel de mult cum o iubea şi el. Trăiseră amândoi cu această dragoste reciproc-nestăvilită, iar sentimentele s-au adâncit mai ales de când ea acuzase dureri de cap tot mai dese. E adevărat că în ultimele zile suferinţa i-a întunecat privirile, că ochii nu o mai ajutaseră deloc să vadă lumina zilei, că era cu nervii îngropaţi în tortură, dar iată că azi renăscuse, azi vedea soarele în toată splendoarea lui, simţea cum căldura şi strălucirea lui o cuprinsese în mreje, aşezându-i pe chip plăcerea sublimă.
Frunzele scânteiau, iar florile din curte erau ca nişte copii jucăuşi ce-şi dansau corolele prin văzduh şi-şi împleteau policromiile în natura vie, plină de viaţă şi lumină. Era o minune, era un miracol, iar Catrina îi mulţumea lui Dumnezeu că boala n-o mai supăra, că cele două emisfere ale creierului ei erau limpezi şi puternice, gata să asasineze neoplasmul întins ca o pânză de păianjen.
Se aruncă pe iarba moale şi se rostogoli ţipând de plăcere. Râse până nu mai putu şi-şi ridică picioarele în sus, mergând cu bucurie pe o bicicletă invizibilă, iar soarele îi urmări trupul. Se opri bucuroasă şi privi către firele de iarbă verzi, clare şi sprintene.
În clipa aceea încremeni de spaimă.
Razele soarelui nu-i contura umbra pe pământ, şi orice mişcare pe care o făcea ea, nu o putea vedea umbrind ţărâna. Trupul ei nu mai făcea umbră pământului şi atunci închise mâhnită ochii, înţelegând.
Un ţipăt sfâşietor veni din camera de unde plecase, iar ea recunoscu vocea lui Adrian.
Ţipătul acela a fost certitudinea, convingerea, siguranţa.
Se smulse din locul acela de pe iarbă şi zburase ca gândul, la Adrian.
Un spectacol terifiant îi dăduse fiori pe şira spinării.
Pe patul acela de spital, cu faţa în sus, zăcea chiar ea, iar deasupra, cu capul rezemat de tâmplele ei blonde, plângea în hohote Adrian.
În acea dimineaţă de aprilie trupul ei se furişă cu neputinţă din bătălia cu viaţa.
Catrina murise.

aprilie 2013


21 aprilie 2013 | By: roryta

Miracolul din noi



Viaţa. Un miracol. Omul. Alt miracol.
Ne întrebăm adesea care sunt minunile lumii, dorim cu o efervescenţă irepresibilă să vedem cu ochii noştri cum vinul se transformă în apă, cum aerul devine tangibil şi cum sfinţii ne mângâie creştetul. Visăm cu ochii larg deschişi la momentul întâlnirii cu supranaturalul, la fenomenul declanşator al încrederii în imprevizibil, fugim către minuni potente şi aruncăm în văzduh orice informaţie care ne poate conduce către un miracol palpabil, viu, de netăgăduit, în speranţa că şi alţii ar trebui să ne confirme existenţa lui pentru a deveni credibil. Ne înghesuim în biserici să vedem cu proprii ochi o icoană făcătoare de minuni sau facem pelerinaje nesfârşite către locurile sfinte de pe pământ, pentru a ne asigura că suntem de faţă, atunci când - de pildă - lumina sfântă de la Ierusalim îşi face apariţia printre muritori.
Ne simţim atraşi de forţe oculte, de fenomene dintre cele mai bizare care au loc undeva în lume, uitând să privim către noi înşine, către miracolul care sălăşluieşte în chiar fiinţa noastră, către viaţă, către zile, către nopţi, către soare sau către lună, considerându-le banale doar pentru că le avem la îndemână permanent.
Marele actor Florin Zamfirescu spunea cândva: „Vrei un miracol? Priveşte-te în oglindă! Şi vei vedea minunea.”
Suntem construiţi asemeni cosmosului, din praf, pulbere şi stele, suntem una cu Universul, suntem parte din natură, suntem fibră din spaţiul nemărginit, ne naştem, trăim şi murim doar datorită miracolului, datorită sclipirii de geniu a forţei divine, a unei matematici desăvârşite aplicate pe scară largă, de la puful de păpădie până dincolo de necuprins.
Omul, în plenitudinea sa, este o perfecţiune greu de atins, este o operă contemplativă, o creaţie ameţitoare între frumos şi luminozitate, între profunzime şi cercetare, între mister şi atractivitate, este o lucrare vie, o păpuşă galvanică plină de haruri şi complexitate. Este un soi de epură a umanului care se zămisleşte din celulă, şi pe care, deşi nu-l vedem concret, am aflat de existenţa lui. Când şi când ne mirăm de propriul mecanism şi asta doar atunci când întâlnim informaţiile capabile de a ne trezi interesul. Şi totuşi, sunt oameni care îşi dedică toată viaţa, sau o bună parte din ea, pentru a studia fenomenologia formării matricei placentare.
Lennart Nilsson este un fotograf suedez care a petrecut 12 ani din viaţa sa pentru a fotografia cum se dezvoltă un fetus în uterul mamei.
Rezultatul: nişte fotografii absolut incredibile care arată doar o parte din minunăţia şi complexitatea evoluţiei umane. Imaginile au fost făcute cu o cameră dotată cu lentile macro şi un endoscop. Imaginile obţinute au fost apoi mărite de sute de mii de ori pentru a suprinde detaliile incredibile.
Prima fotografie a fost făcută în anul 1965.
Un spermatozoid în trompa uterină.
   Trompa uterină.
   Spermatozoizii fac cunoştinţă cu ovulul.
 
               Doar unul e norocos.
  

    Spermatozoid în detaliu.
                Embrion după 8 zile de la formare.
  Creierul începe să se dezvolte în embrionul uman.
             Embrionul, după 24 de zile. Nu are schelet, ci doar o inimă care începe să bată după a 18-a zi. 
              După 4 săptămâni... 
         După 5 săptămâni, fetusul are 9 mm. Se pot distinge găurile unde se vor forma ochii, nasul şi gura. 
            După 40 de zile se formează placenta.
   
  Fetusul la 8 săptămâni este complet protejat în interiorul sacului amniotic.
 După 16 săptămâni, fetusul începe să-şi exploreze propriul corp şi împrejurimile cu ajutorul mâinilor.  
La 18 săptămâni, fetusul are aproximativ 14 cm. Poate percepe sunete din mediul exterior.
  
               Fetusul la 26 de săptămâni.  
           Fătul are deja 6 luni. Mai are ceva de stat în mediul uterin, dar se pregăteşte pentru călătoria vieţii, întorcându-se cu capul în jos. Aşa poate ieşi mai uşor.
            Aceasta este minunea vieţii, aceasta este viaţa, acesta este miracolul din noi.
                    

  
13 aprilie 2013 | By: roryta

Nebunie curată


autor Roryta
  
Cred că oamenii, în genere, au un pic de scrânteală în ei încă de la naştere. La unii a plouat cu mai multă nebunie, la alţii au fost picuraţi doar câţiva stropi. Oricum ar fi, fiecare din noi are o anume sminteală, ceva care ţine de o rotiţă lipsă, de o doagă sărită, de o ţiglă minus pe casă - aşa cum spunea o bună prietenă de-a mea. Şi aici nu intră în calcul idioţenia veritabilă, autentică, cea feroce şi vădită de care fuge toată lumea. Nu. Aici se pot include anumite „bătăi”, ca să le spun aşa, anumite obsesii, răsuflări tentante ale neuronilor, nevroze pasionale sau idei fixe într-o singură direcţie, către un subiect abandonat într-un colţ, pe care nu-l poţi atinge niciodată sau care, odată atins involuntar, cel din faţa ta ia foc. Este adevărat că unii au mai multe subiecte, au mai multe teme intangibile pe care nu le ştii, nu le-ai descoperit şi te trezeşti că, deodată, cineva sare la jugulara ta din senin, te trânteşte de pereţi de nu-ţi mai revii sau dă cu tine de pământ fără ca măcar să ai idee de motiv. Firesc, te întrebi: ce-am făcut, frăţioare? Nu trebuie să faci nimic, ci doar să exişti şi să vorbeşti/scrii ceea ce el consideră că nu trebuia.
Noi, oamenii, evoluăm, ne schimbăm, fantazăm, descoperim, căutăm, cunoaştem şi/sau găsim. Şi asta fiindcă aşa e natura noastră umană, aşa e gena, originea şi naturaleţea. Am descoperit focul, am inventat roata, am dezvăluit lumii cele mai noi tehnologii, am zburat în cosmos şi am pătruns misterele internetului, ne-am cufundat în adâncurile oceanelor şi ne-am fertilizat, îmbunătăţit şi extins comunicarea prin telefonie, ne-am adus mai aproape unul de altul, ne-am lichefiat productiv în raporturi tehnologice şi ne-am alungat în neant barierele lumii. Am devenit acelaşi, unul cu altul, ne-am înfrăţit şi ne-am compus pasiuni colective, ne-am topit la comun alchimiile graţie cărora suntem atât de diferiţi ca naţie, ca tipologie, ca structură fizică şi mentală. Astfel, indianul s-a făcut prieten bun cu americanul, chinezul cu românul, australianul cu egipteanul, japonezul cu francezul ş.a.m.d.
Astăzi, când era tehnologiei a atins cote dintre cele mai înalte, ţâcneala noastră s-a mai redus. Şi nu pentru că ea nu ar mai exista, ci fiindcă mintea a devenit ocupată cu altceva. Bunăoară, acum un secol, oamenii erau mai nebuni decât acum. Ei nu aveau minţile subjugate noilor descoperiri, informaţiile ajungeau greu sau deloc, trăiau în ignoranţă şi le era bine aşa. Occidentul are mai puţini nebuni decât Orientul, iar lucrul acesta este dovedit ştiinţific pentru că dorinţa de scoate la iveală orice studiu, în orice domeniu, este mai puternică decât trândăveala rătăcită, modelată şi nesfârşită a asiaticilor, de pildă. Asiaticii, din lipsă de ocupaţie, mai inventează un război galvanizant pentru semenii lor, mai cumpără o bombă, mai tresar de plăcere atunci când descoperă un kamikaze dornic de a se pulveriza cu avionul în vreun turn american sau să se arunce de pe Everest dacă asta le-ar asigura distrugerea Occidentului cu toate formele lui de guvernare şi judecare prin prisma unui arbitru care-şi doreşte pacea în lume.
Dar să lăsăm străinătatea cu păcatele ei şi să revenim printre oiţele noastre abătute de mult de la cărarea normală.
Cum să nu te cruceşti când, în plină vară, după ce luni, marţi, miercuri şi joi a fost soare dogoritor, iar vineri cerul era întunecat, mohorât, gata să plângă şi începuse chiar să lăcrimeze, iar cei de la Administrarea Domeniului Public, descarcă dintr-o maşină mare un furtun lung şi-l întind printre trandafiri? Oare ce-o fi făcând cu el?
Florile zăceau leşinate de patru zile, pământul era crăpat de puteai introduce un lat de palmă printre crăpături, iar firul ierbii se culcase la orizontală, trist, abătut, uitat de lume. Ofilirea era iminentă şi totuşi, nimeni nu se sinchisea.
Vineri însă, când natura darnică şi bună, şi-a întors faţa către noi, apar vajnicii ADP-işti, voioşi şi cu un chef nebun de muncă şi încep să ude trandafirii de pe domeniul public, sub privirea îngrozită a norilor şi a noastră. Să vezi şi să nu crezi!!! Nu mai conta că cerul plângea, nu mai conta că ploaia se înteţise, nu mai conta că ADP-iştii erau uzi leoarcă şi că pământul îşi lua şi el gura de apă mult aşteptată. Ce vrei dom’le? Dacă ei vineri aveau program de udat trandafirii de pe alei, ce treabă ai tu, cetăţean oarecare, cu entuziasmul lor? Lasă-i, domnule, să-şi facă treaba, că doar de-aia sunt plătiţi!
Mi-am spus atunci: „Hait!!! Ăştia-s nebuni! Nebuni de legat!”. Ei, şi?
Iar ca să fie treaba completă, s-au apucat să planteze floricele, să taie gardul viu şi să măture de jur împrejur. Hai, serios? Asta-i prea de tot! Când şi când, câte unul trecea sub vreun acoperiş apropiat ca să fumeze şi să nu i se ude ţigara.
Ei şi atunci, să nu crezi că suntem smintiţi de-a binelea?
Ba bine că nu!
Ţâcneală curată! Parol, pe onoarea mea! 

aprilie 2013 



04 aprilie 2013 | By: roryta

Limba română



autor Roryta
 
Mi se întâmplă să rătăcesc pe diverse site-uri, cu precădere pe cele de cultură, texte literare, descoperiri ştiinţifice, spiritualitate, citate, poezii, picturi, magazine istorice ş.a. Le răsfoiesc, citesc câte o frază, două ori poate chiar mai mult dacă simt că subiectul mă pasionează, după care pun un semn de carte, cu gândul să mai revin, sau pur şi simplu plec definitiv.
Îmi place să descopăr lucruri noi - în limita timpului liber extrem de zgârcit cu mine, din păcate - şi poposesc mai ales acolo unde simt căldura sufletească dincolo de ecran.
Partea cea mai proastă (pentru mine, desigur) este că se întâmplă să-mi placă un anume subiect, devin interesată, ciulesc ochii, mi-i rotunjesc şi măresc corespunzător, apoi încep cititul asiduu. Bunăoară, în seara asta am dat peste un articol interesant, scris de cineva - nu are importanţă cine, unde se scria despre citate şi formele de dragoste pe care le cunoaşte omenirea. Mi-am oprit privirea curioasă, dar am plecat repede. Chichiţa mea veşnică mi-a stricat seara, m-a făcut să închid fereastra repede şi aproape că mi-a fost ciudă pe mine. Nu suport greşelile elemnetare de gramatică sau ortografie. Probabil ţine de paranoia, de un fel de ţâcneală precoce, nu ştiu ce să mai spun.
Care e problema dacă omul mai greşeşte?
În fond, nimeni nu e perfect.
Corect, dar uite că astfel de erori determină pe unii să se întoarcă din drum şi să părăsească spaţiul virtual respectiv, deşi e posibil să fie un subiect inteligent, demn de remarcat. Păcat! E ca şi cum te îmbraci cu o rochie albă de mătase, dar constaţi că, din loc în loc, cusăturile nu sunt duse până la capăt. Nu-i aşa că n-o mai cumperi?
Sunt unii care dau copy-paste la diverse articole, fără să le treacă prin filtrul mental, fără să le discearnă cumva, fără să le pese, ci doar de dragul de a umple pagina aiurea. În astfel de cazuri intervin comentatorii care, după ce bălăcăresc autorul cu tot soiul de injurii, ajung să se spurce între ei atât de tare, că nu mai ştii nici măcar despre ce era vorba iniţial în acel articol. Mi s-a întâmplat nu o dată să citesc, de exemplu, un articol despre bacalaureat, despre Ministerul Învăţământului sau despre grevele profesorilor etc. Încep comentariile, la început mai domestice, apoi din ce în ce mai nărăvaşe, pentru ca în final, să se ajungă la înjurături pe şleau (dezactivate de cele mai multe ori de moderatorii sau administratorii site-urilor respective) unde se trimit unii pe alţii la origine, se fac direcţionări vădite la neuronii lipsă de o parte şi de alta, se leagă de neamul adversarului până-n trecut la Adam şi Eva sau invers, de la maimuţă încoace. În mijlocul unor astfel de scandaluri internaute, când se mai găsesc câte doi-trei-patru care îşi aruncă ofense şi suduieli, apare un altul care postează repede-repede un comentariu fără nicio legătură cu speţa: „Vând tractor marca Massey Ferguson 3645, 145CP, 1994”.
Să te tăvăleşti pe jos de râs şi altceva nimic!
Logic, fazele astea mă destind, îmi aduc involuntar pe buze un zâmbet larg şi trec mai departe.
Legat de diverse articole citite pe Internet, am constatat că e greu să răzbaţi în lumea literară, fiindcă toţi, dar absolut toţi sunt teribil de talentaţi. Românul ştie de toate: să fie electrician, instalator, inginer, economist, mecanic auto, doctor şi - de ce nu? - critic literar la nevoie. Dacă te duci pe un site de literatură, observi că toată lumea scrie. Bine, bine, am înţeles şi asta. Toţi scriu. Dar, dacă toţi scriu, atunci cine mai citeşte? Evident, nimeni. Nimeni nu mai citeşte pe nimeni, fiindcă cei mai mulţi sunt prea ocupaţi să scrie, ca să mai şi citească. Tocmai de aceea se uită noţiunile elementare de gramatică, ortografie, citire clară a limbii române, exprimare greoaie sau adevărate împiedicări în cuvinte. Ca să nu mai amintesc că sunt foarte puţini care ştiu cu adevărat CÂND anume să folosească o virgulă sau CÂND anume să nu o scrie. Nu pui o virgulă acolo unde-ţi trăsneşte ţie pe chelie! Virgula are şi ea rolul ei chiar dacă e infimă, iar din acest motiv de cele mai multe ori este omisă.
Apoi mai sunt şi unii care nu numai că nu ştiu să scrie, dar se mai simt şi lezaţi dacă încerci timid să le atragi atenţia. Tu eşti cel care „te dai deştept”, „îţi dai aere” de mare vedetă, as în domeniul ortografiei etc. Şi, la urmă, te trezeşti că ai frigiderul plin de carne până la sfârşitul anului. Dar tot e bine, doar aşa să mai poţi avea friptură de sărbători.
Părerea mea este că un text ar trebui verificat, revizuit, nu publicat la voia întâmplării, postat la plesneală, pentru a atrage pe cei mai slabi de inimă.
Păcat de limba noastră română că este atât de deformată astăzi, că nu se mai ţine cont de reguli, că se „mircuieşte” pe teze, la testări sau examene chiar. Şi cei mai mulţi nici măcar nu sunt deranjaţi de asta... De ce oare?


aprilie 2013