30 decembrie 2012 | By: - roryta -

Viaţă retrăită


autor Roryta

Întâmplător sau poate nu, mi-a căzut de curând în mâini un citat al marii prozatoare Ileana Vulpescu “Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg, înfăţişându-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege!“ Fraza asta, menită să mă ducă cu gândul la o introspecţie profundă, mi-a rămas întipărită în suflet.
Chiar aşa!
Să presupunem că înainte de a păşi în viaţa asta, Dumnezeu mi-ar fi dat posibilitatea de a alege între o viaţă oarecare şi aceasta. Să mai presupunem că aş fi cunoscut dinainte toate durerile, neliniştile, suferinţele, dar şi toate bucuriile parcurse de-a lungul existenţei, atât în viaţa asta, cât şi în cealaltă, paralelă, netrăită. Pe care mi-aş dori-o?
Nu mă văd în stare să fac comparaţii între ceea ce ar fi putut să fie şi ceea ce a fost deja sau este. Nu sunt capabilă să fac asta până la capăt, deşi am încercat, dat fiind faptul că nu cunosc deloc datele celeilalte probleme. Însă, aş putea trasa o linie de demarcaţie până în acest punct, până la prezentul în care mă zbat pierzător, fiind conştientă de clipa fugară.
Cu siguranţă că întotdeauna există “loc de mai bine”, cu siguranţă că în fiecare clipă aş putea să mă întreb “dar dacă aş fi fost mai fericită?”, “dacă soarta mea ar fi fost una mai bună?”. Oh, cât e de adevărat! Dar mă încăpăţânez să fac un paralelism strâmb între ceea ce sunt şi ceea ce aş fi putut fi, refuzând o opţiune inferioară. Şi totuşi… Aş fi putut să mă nasc în Somalia, să înfrunt războaiele lumii, să intru în beci la fiecare două ore de teama bombardamentelor, să fac foamea şi să fur de la alţii ca să pot trăi, să deger în tranşee cu un glonţ în piept sau să-mi fie omorâtă toată familia asemeni evreilor. Scutur din cap cu putere şi mă lepăd de astfel de coşmaruri. Nu.
Totdeauna privesc senin în sens invers, făcând un altfel de paralelism. Mai bun, binenţeles. Şi apoi mă opresc. Ia stai! Dar viaţa mea?
Dacă ar fi să o iau de la capăt, să merg pe acelaşi drum, aş face-o din nou?
Mă gândesc.
Da.
Fără dubii!
Fiindcă aici, acum, în această viaţă, am avut clipe de fericire, ceea ce nu ştiu dacă în celelalte vieţi aş fi avut, indiferent care ar fi fost acelea. Crâmpeie. Frânturi. Firimituri. Înguste, abrupte, scurte, dar reale. Şi încă mai am. Şi sper să am şi pe viitor.
Fiindcă cei mai de preţ din viaţa unui om, ai unei femei în special, sunt cei care ne poartă sufletele în vecie: copiii. Prin prisma lor trăim, prin ei ne continuăm existenţa dincolo de moarte, ei reprezintă şuviţa de viaţă rămasă, siajul acela plin de lumină asupra căruia putem veghea mai presus de moment. Toate durerile, toate ţipetele sau icnetele tâşnite din lăuntrul nostru, toate chinurile, se dizolvă, dispar, se evaporă în faţa bucuriei dăruite de copil. Fiecare zi care aduce un dram de mulţumire este o binecuvântare pe altarul sufletului. Un gest, un gând, un râs, o privire, două braţe întinse sau un pupic nevinovat se transformă într-un ocean de fericire. Ei bine, în clipa aceea uiţi de lacrima apărută în colţul ochilor, uiţi că inima ţi-e grea şi că îţi vine să urli. Este o mângâiere unică, este secunda magică care ţi-a fost dăruită de destin şi de care te poţi bucura din plin.
Pentru miracolul din tine, pentru frăgezimea acelui suflet nealterat, ţi-ai da ani din viaţă, ţi-ai da ultima suflare şi ultimul scâncet.
Iar tu, mamă universală, priveşte în tine cum îţi simţi inima bubuind când copilul tău este fericit. Priveşte-i ochii sclipitori ce seamănă cu ai tăi, uită-te pentru un minut în acea oglindă magică care-ţi întinereşte spiritul şi chipul şi vei vedea adevărata minune a lumii. Singura oglindă care-ţi arată tinereţea.
Căci aceste miracole sunt clădite pe dragoste, pe iubire, pe acea infinită afecţiune ce vine din şi prin dumnezeire. Este singura dragoste a omenirii atât de viu înrudită cu cea divină şi pe deplin înţeleasă. Un copil este propria ta reflecţie care va dăinui după ce te vei stinge. Este ştafeta fără de capăt dusă în milenii de acum încolo, este nemurirea, flacăra olimpică a iubirii care va arde veşnic printre semeni.
Priveşte uimită la făptura aceea gingaşă în braţele căreia îţi aşezi toată viaţa şi toată speranţa. Ea îţi alimentează visele, te îndeamnă să te ridici din mocirlă şi să parcurgi drumul până la capăt, chiar dacă simţi câteodată că te prăbuşeşti. Copile drag, eşti un suflet clădit pe alt suflet, eşti un vârf de piramidă construit pe temelia trupului părintesc.

Şi te iubesc!

Dacă ar fi să aleg o nouă viaţă, aş alege-o tot pe asta, cu bune şi rele, dar mai ales cu cele bune. Fiindcă cele bune, deşi rare, prin intensitatea lor covârşitoare, acoperă cu infinită generozitate marile goluri rămase, craterele din suflet lăsate de alţii, dar învelite cu inocenţă de proaspătul vlăstar.

Cu siguranţă că viaţa asta ar fi retrăită.


27 decembrie 2012

Crăciunul


autor Roryta 

Mă apuc greu de scris şi asta o fac doar în momentul în care simt că se cere imperios acest lucru, când adun în suflet monede imense de delicii sau suplicii amplificate atât de puternic de nu mai încap în buzunarele proprie-mi haine.  

A fost din nou Crăciunul. Spun „a fost” fiindcă, deşi nu a trecut decât prima zi din el, eu îl văd ca pe un fulger scăpat din întunericul îngăduitor al unei nopţi anuale, care apare şi se stinge înainte de a-i putea admira în voie strălucirea-i perfectă.  
În tenebrosul vid prin care ni se scurg vieţile, Crăciunul mi se pare acea undă de lumină capabilă de a sclipi preţ de o zi, dar atât cât să cuprindă un an întreg. Oare ar trebui să avem câte un Crăciun în fiecare lună? Pentru că, se pare, el e singurul care ne mai umple viaţa, care volens-nolens, ne face mai buni sau măcar încercăm să fim astfel. Sărbătorile astea de iarnă sunt cele mai reprezentative. Ele aduc multă bucurie, la fel cum aduc şi multă tristeţe celor singuri, fiindcă în astfel de momente cei singuri devin şi mai singuri, cei trişti devin şi mai trişti.  
Ideea Crăciunului, profund înrădăcinată, cea mai la îndemână şi cea mai ieftină pentru români, este schimbul de vizite între rude, adunarea aceea generală a acţionarilor familiei Cutare la cealaltă familie, Cutărică, verişoară primară cu familia Cutărescu, prin alianţă sau de gradul doi cu fostul soţ al nevestei cumnatului primei soţii a bunicului matern dinspre mătuşa a doua, căsătorită cu fratele mai mare al soţului plecat în căutare de un trai mai bun, pe meleagurile nespălate ale lui Romulus şi Remus. Firesc, neîndoielnic, rubedeniile care nu s-au văzut deloc în ultimul an de zile, dau buzna într-un apartament înghesuit, populat brusc până la refuz, la o oră fixată anume, ca să facă schimb de impresii, de bârfe, de glume mai reuşite sau nu, în timp ce se înfulecă până la al cincilea fel de mâncare. Se lălăie colinde pe douăzeci de voci, se poartă discuţii contradictorii în bisericuţe de câte două-trei sau patru persoane, în timp ce adevăratele colinde, cântate la televizor, aproape că nu se mai aud.  
Un episod marcant astăzi, mi s-a părut că vine din partea unei verişoare mai îndepărtate, care a sosit la sindrofie îmbrăcată ca nimeni altcineva: o rochie mulată pe bustul deosebit de generos, cu un decolteu adânc capabil să scoată la iveală doi pepenaşi uniţi într-o splendoare deloc imaginară, ba chiar excesiv de vizibilă, şi care se revărsa de sub bust într-o elegantă fustă tăciunoasă pe care erau presăraţi trandafiri roşii asemeni costumaţiei Moşului cel darnic şi bun. Ghetuţele negre al căror toc întrecea în înălţime zece centimetri, de altfel foarte elegante, erau în ton cu fondul fustei şi cu dresurile groase, mulate pe picior. Pe cap, zăcea o căciuliţă roşie, haioasă, care avea în părţile laterale postate două corniţe viguroase, ţepene, ca ale renului Rudolph. Evident, familia numeroasă se repezea în acele corniţe şi trăgeau de ele care în stânga, care în dreapta, ba alţii îi scoteau căciuliţa cu totul.  
S-au făcut urările tradiţionale, s-au schimbat pupături pe toţi obrajii de la toată lumea pentru toată lumea, s-au aşezat la masă în calupuri de generaţii, s-a râs, s-au discutat ultimele bârfe din oraşele unde locuieşte fiecare şi s-a trecut încet-încet la fel mai arzător subiect: politică. Aici, doamnele au clacat şi au lăsat cale liberă bărbaţilor.  
Uşor, dar sigur, ziua s-a scurs pe nesimţite.  
Am privit cu o oarece curiozitate la fiecare dintre ei şi m-am întrebat dacă la următorul Crăciun vom fi în aceeaşi formaţie, dacă într-un an Dumnezeu va mai îngădui să fim aceiaşi, mai mult sau mai puţin schimbaţi. Cine poate şti?
 Până atunci, nu-mi rămâne decât să exclam retoric: „Carpe diem!”, precum dictonul acela latin celebru.

Crăciun fericit şi să fiţi iubiţi!


25 decembrie 2012

03 decembrie 2012 | By: - roryta -

Părinţi de închiriat



autor Roryta 

Ieri am deschis televizorul dis-de-dimineaţă. Nu ca să urmăresc ceva anume sau ca să mă uit la el în neştire, ci fiindcă mă simţeam singură şi voiam să aud glasuri în cameră. Eram preocupată de cartea tehnică a wireless-ului meu proaspăt achiziţionat şi încercam să-i dau de capăt în ce priveşte funcţionarea. Citind superficial, încurc mufele şi rămân fără semnal la internet, drept pentru care fac o scurtă pauză ca să-mi liniştesc nervii brusc apăruţi, şi ridic privirea către ecran. Întind mâna după telecomandă şi măresc sonorul. La un canal de televiziune se difuzau chiar în acel moment ştirile horror, obişnuite deja, de seară: crime, violuri, accidente mortale, răfuieli între diverse bande etc.
După ce le trece pe toate în revistă, la un moment dat, prezentatoarea dă o ştire bombă. Nouă. Unică. Nemaiauzită.
„Un puştan de la liceu a dat anunţ pe internet că închiriază părinţi cu ora.”
Uit subit de nervii mei şi-mi măresc involuntar pupilele.
Haida’ de!, îmi zic. Aşa ceva nu am mai auzit.
Doamne!! Ce au mai inventat ăştia!!!
E de râs? E de plâns?
Nici nu ştiu cum să reacţionez.
Firesc, privesc în primul rând din punctul de vedere al părintelui. Al omului matur care, întâmplător sau nu, are un copil de-a vârstă cu cel care a dat anunţul.
Cum să te prezinţi la o şcoală, într-o clasă, în faţa unui cadru didactic şi să afirmi că eşti mamiţica lui Goe şi că ai venit să participi la şedinţă, să pozezi în mamă grijulie şi iubitoare ce se interesează în amănunt de situaţia şcolară a unei progenituri care-şi foloseşte banii de buzunar, daţi de părinţii săi naturali, în scopuri cel puţin ciudate? Când tu, de fapt, habar nu ai cine-i individul, ce hram poartă, ce mare senator/deputat e tat-său sau ce afaceri dubioase învârte? Nici pe mă-sa nu o ştii. Nu ştii nimic despre ei. Nu ai nici cea mai vagă idee dacă nu cumva cele trei mari hoteluri din centru pe lângă care tocmai ai trecut, cu sticlă din fundaţie până-n antenă, sunt ale acestei familiei parvenite, îmbogăţite peste noapte, care nu mai are noţiunea banului şi-ntr-un delir de grandoare halucinantă îi aruncă plodului bancnote verzi cu geanta.
Fără să-mi propun, îmi fuge gândul la o regie bine ticluită.
Când toată lumea se aşteaptă să vii cu limuzina, tu te cobori ca amărâta din autobuz sau, mai rău, vii pe jos. Logic, lumea se uită lung. Ajungi în clasă, iei loc cuminte în băncuţă, îţi învârţi irisurile sus-jos, stânga-dreapta, apoi ţi le cocoţi pe mutra dirigintei care te priveşte întrebător. „Sunt mama lui Goe!”, răspunzi la întrebarea nerostită. Cei de faţă se holbează la tine, fiecare aşteptându-se în sinea lui să te vadă înconjurată de blănuri, diamante şi să miroşi a parfum scump, în timp ce tu ai venit îmbrăcată cu o fustă creaţă, un pulover pe gât, o geacă ponosită şi ghete din piele ecologică, că-s mai ieftine. Şi nici măcar nu eşti coafată.
Asta face parte din „rudele sărace” sau o fi chiar mă-sa? Ce-o fi păţit? O fi dat-o bărbat-său afară din casă?, se întreabă unii. Firesc, te simţi stingherită şi ţi-ai dori să fugi mâncând pământul. Îţi dai seama că, profesional, ai dat-o-n bară.
Al doilea punct de vedere ar fi cel din partea progeniturii.
Sunt tare, sunt as, sunt şme(ker), sunt popular şi mă doare la bască de toţi şi de toate. Am şofer care vine la ce oră şi oriunde vrea muşchii mei. El nu ridică privirea din pământ în faţa mea, fiindcă ştie că are de crescut cele trei ploduri ale lui. Arunc banii tatei pe etnobotanice, pe gagici, pe băutură, pe prieteni. Trântesc pe net un anunţ capabil să-i lase mască pe toţi şi aştept ofertele. Sună o tanti. Mă întâlnesc cu ea. Arată jalnic. Dacă o iau şi o cântăresc, cu tot cu haine, face mai puţin decât un gram de aur. Refuz categoric. A doua tanti. Arată mai binişor. Poate prea binişor. Dacă o fi vreo colegă de-a mamei? Totuşi, poate nu. Scot suta de euro şi i-o flutur pe sub nas. Jumătate acum, jumătate după.
Planuri mari.
A doua zi, un bou de la televiziune dă peste anunţ şi-mi divulgă secretul, în toată ţara. O iau în freză şi se duce dracului tot.
Cu tot cu imaginaţia mea de câteva secunde...
Asta nu înseamnă că o astfel de ştire nu dă idei şi altora, la fel cum au dat şi altele.
Am devenit fără voia noastră, cu tristeţe spun asta, părinţi de închiriat. Am ajuns bătaia de joc a unor copii de bani gata care nu ştiu şi poate că nu vor învăţa niciodată ce înseamnă să câştigi un ban cinstit, cu sudoarea frunţii.

2 decembrie 2012

02 noiembrie 2012 | By: - roryta -

Regatul divin al Horaiţei


autor Roryta 

          Ploua cu găleata când am ajuns la Mânăstirea Horaiţa, după un drum lung, istovitor şi plin de peripeţii. Vederea îmi era înceţoşată de picăturile repezi ce-mi alunecau aproape cu furie pe faţă, iar vântul puternic mi le împrăştia până spre colţurile ochilor. Noaptea măreaţă îşi spunea cuvântul şi am avut sentimentul că forţa naturii este mai aprigă aici decât oriunde în altă parte. Câinii urlau în cor cu aerul rece ce sufla printre crengi, iar noroiul mă afunda tot mai mult spre lăuntrul lui înghiţindu-mi gleznele cu lăcomie, înlănţuindu-mă silit, cu o îmbrăţişare vrăjmaşă, ostilă. Vreme de câteva ceasuri bune am auzit ecoul universului supărat pe noi, tânguindu-se neîncetat într-un reproş inefabil, dăruind lumii plânsetul propriului său suflet. 
          Apoi, scuturându-şi mantia îmbufnării, şi-a redus jalea până la o muţenie desăvârşită şi, oprindu-se deodată, a lăsat locul unei silenţiozităţi perfecte de puteai simţi şi sfinţii revenind printre noi. Somnul nu mi-a dat târcoale în acea noapte, iar după torentele zbuciumate, spre dimineaţă, am mai aşteptat ceva vreme până să ies din chilie, fiindcă nu eram sigură dacă vuietul aprig nu se va răzgândi şi nu se va răzbuna pe mine pentru că am avut curajul să-l cercetez. 
          Cu o uşoară teamă la început şi păşind atent pe pământul rece, m-am încurajat singură în cele din urmă şi am ridicat cu încântare privirea spre cer, să-l salut, să-l simt şi să-l respir într-o veneraţie ocultată, într-o admiraţie mută şi un respect sublim interior: natură sacră, fiică a lui Dumnezeu, eşti înălţătoare! 
      Curtea interioară a mânăstirii era transformată într-un spaţiu dumnezeiesc, iar ritualul evlavios de dimineaţă efectuat de preoţii acestui aşezământ îmi suscitau furnicături sacre a căror forţă o resimţeam din plin. Senzaţia de beatitudine, de mulţumire spirituală şi vizuală m-a pietrificat pentru câteva secunde şi mi s-a părut că am atins culmile Raiului, că rugăciunea a devenit soră cu natura, încolăcindu-se, completându-se, ridicându-se laolaltă spre poarta deschisă a Paradisului. 
       De jur împrejur, falnice şi somptuoase, vârfurile munţilor înţepau cu gingăşie, din loc în loc, mantia cerească, ca o cupolă de circ răsturnată. Verdele crud se împletea filigranat în sute de nuanţe comprehensive, iar pământul respira liniştit, primind cu bucurie adevăratul festin ce-l onora. Mireasma brazilor îmi gâdila nările şi-mi răscolea plămânii cu preţioasa lor puritate, iar soarele jucâuş îmi zâmbea ştrengăreşte, pitindu-se din când în când după vreo turlă. Dansul delicat al crengilor de brad şi-a împreunat mâinile invitând cerul la sărbătoare, iar el, cu o binecuvântată dăruire, i-a dat curs satisfăcut, oferind lumii fără perfidie comoara sa nelimitată de frumuseţe, poftindu-mă cu mărinimie şi pe mine să fac parte din mişcarea lor cadenţată. Am văzut firul ierbii care, într-o bucurie fără margini, se înălţa neastâmpărat către spaţiul infinit, acum atât de senin de parcă aşa ar fi fost o eternitate, am experimentat parfumul suav al florilor care mă cuprindea şi mă-nălţa într-o euforie mistică, plină de mister, am simţit Duhul cel Sfânt cuprinzându-mi inima şi confesându-mi-se subtil ca într-o profundă relaţie filială, iar extazul solemn l-am experimentat pe propria-mi piele. 
      Strălucirea de diamant a norilor, venea şi ea să reflecte prin neprihănire, tabloul fără seamăn ce încremenise într-o frumuseţe ireală, completând cu măiestrie gravura celestă realizată de Creator. Cupola cerească, acum pictată de albul imaculat al cristalelor de gheaţă, îşi inunda bogăţia când cu forme geometrice asimetrice, când cu picturi iscusite ce aproape că luau forma sanctificaţilor locului. 
        Decorul fastuos şi ireal m-a fascinat până la adoraţie, l-am simţit, l-am atins şi l-am rugat în tăcere să rămână în vecie ţintuit într-un eden fără sfârşit. Cuvintele s-au temut, şi-au pierdut din fermitate şi s-au estompat în emoţie mută, dăruindu-mi fericite clipa de aur a imaginii încremenite-ntr-o natură supremă, desăvârşită, iar culorile june ale primăverii îşi tricotau bucuroase asortările împachetate în dantescul anotimpului. 
       M-am întrebat atunci cu pietate ce am făcut în lumea asta să merit o asemenea chemare, ce forţe nevăzute m-au împrejmuit şi m-au ridicat în văzduh, îmbătându-mă de fericire? Iar cerul, ghicindu-mi parcă gândul precar, îmi zâmbi îngăduitor şi-mi trimise o rază de soare ce-mi gâdilă retina. Am înţeles atunci răspunsul lui şi i-am surâs cu o plăcere unică. Am asemuit acest spectacol al micii mele lumi cu un dar divin, ca o binecuvântare asupră-mi, că am suportat în tăcere anterioara mânie dezlănţuită, am plecat smerită capul şi, rotindu-mă uşor către răsărit, locul de naştere al adevăratei spiritualităţi, am şoptit cu evlavie şi recunoştinţă: Mulţumesc! 


          mai 2012

01 noiembrie 2012 | By: - roryta -

Credinţa


autor Roryta

         Aş începe această zvâcnire scriitoricească cu o afirmaţie considerată în zilele noastre cel puţin îndrăzneaţă, mai ales acum, când viteza de reacţie a cititorilor este atât de greoaie, nu prin prisma iuţelii, cât mai ales prin prisma lipsei de apetenţă pentru literatură, fiindcă puţini mai sunt cei care citesc cu adevărat. Şi când spun citesc, mă refer strict la o lectură neutră, fără sonoritate în lumea criticilor, fără ecou în cercul literaţilor, ci simplu, ca de la omul scriitor la omul cititor. Lecturarea, cândva efervescentă, suculentă, plină de intensitate şi pe deplin palpitantă, şi-a pierdut definitiv strălucirea, s-a estompat în vremurile apuse, şi-a dat obştescul sfârşit, chinuită şi încrâncenată, într-o agonie leşinată de regrete că magia sa a fost azvârlită în trecut şi că a luat cu ea ultimul suflu al creaţiei, al Marelui Cuvânt ce străbătea cândva sufletul şi mintea ticsite de cultură a oamenilor. 
             Îl iubesc pe Dumnezeu. 
            Cu certitudine. 
            Simplu. 
            Neîndoielnic. 
           Fără sfială, fără eschivare. 
           E adevărat că nu mă înghesui să tocesc pragurile lăcaşelor de cult apărute ca ciupercile după ploaie în ultimii ani, e adevărat nu fac cruce din două sute în două sute de metri pentru a-mi polei imaginea de cetăţean cu o evlavie artificială şi nu particip de fiecare dată la incantaţii ecleziastice susţinute în zilele de sărbătoare. Asta nu înseamnă că sufletul îmi este golit de credinţă, că suava mea conştiinţă nu este pătrunsă de esenţa dumnezeiască sau că emblematicul meu spirit este pus în epura ateismului. Nici pe departe. 
          Credinţa pură însă, cea candidă, lipsită de nevroză habotnicească, nu se azvârle în cele patru zări, nu se sparge-n răsunete fariseice şi nici nu se măsoară în numărul de mătănii omogene efectuate în faţa fiecărui chip pictat, aşezat la intrarea în edificiile pentru celebrarea cultului creştin. 
         Credinţa, înainte de toate, o porţi în suflet, în minte, în adâncul tău, cu o intensitate profundă şi cu o solemnitate tăcută, dar ghidată de pasiune. Ea se naşte din dorinţa unei opţiuni libere, înveşnicind sfinţenia propriilor gânduri, fremătând încă din copilărie uneori, alteori poate numai din resemnare faţă de condiţia de mediocritate în care te-a aşezat viaţa sau poate pur şi simplu în urma unor revelaţii avute cândva, revelaţii rare - e adevărat, dar nu imposibile. 
         Subiectul religie a fost şi este arzător, dezbătut de mii de ani şi cred că fiecare dintre noi am purtat nenumărate discuţii pro sau contra pe tema aceasta, la un moment dat. Credinţa este o formă de refugiu a ego-ului nostru spiritualizat. Mă refer în speţă la noţiunea de credinţă, nu de religie, pentru că aceasta din urmă poate îmbrăca diferite aspecte: musulmanism, iudaism, creştinism. Religia a fost, este şi va fi un argument suficient de puternic ca să genereze războaie, genocid în masă, sclavie şi sinucideri. Bunăstarea materială a unora din ziua de azi nu înseamnă neapărat un salt înainte în ceea ce priveşte spiritualitatea, dar nici unul înapoi. România se situează pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte procentul celor care cred în Dumnezeu, în proportie de 90% spre deosebire de Cehia, de exemplu, unde procentul scade vertiginos către 10%. Oare să ajungem într-o zi să ne convingem că toată puterea dumnezeiască a fost o himeră? Mi se pare că acest subiect este atât de disputat încă, încât noi, grăunţii cosmosului, suntem prea insignifianţi pentru a înţelege acest aspect. Bunăoară, Einstein avea o credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Nu neapărat cum scrie în pergamente, ci cu tărie, fiindcă a susţinut cu vehemenţă că până şi Teoria Relativităţii a fost tot o creaţie divină, la nivel macro şi microcosmic. Doar viaţa nu a apărut ca un melanj fericit de proteine dintr-o ciorbă primordială, nu? Einstein a afirmat că Universul nu are un început, că este infinit în spaţiu şi timp şi a încercat să elaboreze o constantă cosmologică pe care s-o introducă în teoriile sale. Tocmai de aceea, cu o uşoară ironie face aluzie la esenţa limitată a omului, atunci când zice: “Universul şi prostia omenească sunt infinite. De primul nu sunt încă sigur”. 
          Oamenii de calitate au renunţat de mult la ateism. Ateismul este un vestigiu, iar noi românii, ca nişte oameni progresişti ce suntem – cel puţin aşa vreau să cred – ne vom lepăda de el. Mă refer la acei 10% de mai sus ce nu fac parte din categoria celor mulţi, credincioşi până-n cele mai adânci cotloane ale sufletului. Poziţia subredă a ateismului îşi are originile în minţile încuiate, evoluţia sa luând naştere doar ca o formă de protest, iar agresivitatea pe care o afişează, violenţa verbală şi, uneori, comportamentală pe care o au vizavi de semenii lor pioşi, mă năuceşte peste măsură şi mă face să mă întreb retoric: dacă procentul ar fi invers peste tot în lume? Dacă nimeni nu ar mai avea niciun fel de credinţă, nicio religie? 
           Probabil că lumea animală ar deveni rasa superioară a Terrei, lucru mai mult decât trist, dar mai ales îngrijorător. 
          Credinţa este puntea noastră de legătură cu divinitatea, este vastul imperiu în care încap vieţile noastre viitoare, vieţi care iau naştere odată cu părăsirea corpului material, este liniştea modelată după Dumnezeu, este interiorul şi exteriorul spiritului zidit în eternitate, este cea mai deplină formă de manifestare imaterială de care ne putem bucura pe vecie. 
           Aveţi credinţă! 
           Fiţi una cu nemurirea! 
         În credinţă ne coacem spiritual, ne maturizăm şi ne găsim aroma dumnezeiască pierdută uneori prin asfinţiturile zilelor. În credinţă ne descoperim forţele interioare şi tot în ea ne aşezăm visele, fiindcă Dumnezeu înseamnă însufleţire, înseamnă speranţă şi deliciu sufletesc. 


         octombrie 2012

20 octombrie 2012 | By: - roryta -

Recenzie Aurora Cristea - Povestea Danei

Aurora Cristea, Povestea Danei, 


Editura Online ,,Sămănătorul Tismana”, Tismana, 2012, 47 p. 

Recenzie de Iuliu-Marius Morariu și Silviu-Aurelian Jimborean 

http://samanatorul.blogspot.ro/2012/10/morariu-jimborean-recenzie-aurora.html

            Era tehnologiei și a raționalismului secular și post-modern pe care o traversează umanitatea și ai cărei componente, adesea involuntare suntem, ne pune în față, în viața de zi cu zi, episoade de o complexitate și gravitate aparte, fapt ce reliefează acuta lipsa a unor baze axiologice de natură mistic-creștină.
        Un astfel de caz, bogat în semnificații și de o profunzime aparte, ne transpune, ce-i drept, într-o manieră parcimoniacă, autoarea gălățeancă Aurora Cristea, proaspătă debutantă semănătoristă. 
        În microromanul intitulat ,,Povestea Danei”, scriitoarea reușește să-și transpună cititorul mod succesiv în câteva situații aparte, de la cea a fetei îndrăgostite și până la cea a decesului provocat de avort. Meritul autoarei constă în frumusețea descrierii unei biografii finalizate trist, adesea întâlnită în societatea noastră (cu regret spun asta), într-un limbaj frumos și accesibil ce face lectura plăcută, reușind totodată să transmită atât zbuciumul adolescsntei, cât și trăirile celor din jur. 
         Opera, dotată cu un personaj eponim, după cum ne arată și titlul, este divizată în opt capitole, ale căror titluri rezumă conținutul fiecărei subunități, transmițând totodată și aspecte ale mesajului lor psihologic: ,,Incredibila forță a morții”, ,,Copilăria”, ,,Iubirea”, ,,Deziluzia”, ,,Revolta”, ,,Împăcarea”, ,,Cotitura vieții”, ,,Înmormântarea”. Lucrarea debutează, asemenea altor autori celebri, precum Marcel Proust, prin descrierea unui eveniment cu rol de portal, care acționează emoțional asupra naratoarei, declansând un șir de amintiri cu privire la defunctă. Frumusețea, cursivitatea și profunzimea istorisirii sunt evidențiate prin utilizarea persoanei întâi, ceea ce dă o notă de veridicitate și autenticitate, făcând din scriere un roman al experienței. Mizând pe acest fapt, precum și pe peisajul citadin și pe drama psihologică profundă, romanul ar putea fi încadrat fără teama de a greși în modernism sau, de ce nu, datorită intrigii complexe și cu profunde implicații morale, post-modernismului. 
        Povestirea în ramă, pornită de la motivul morții, care se desfășoară, dacă avem în vedere începutul și contextul, într-o evoluție cronologică nefirească, dă totodată și o oarecare simetrie romanului, care începe și se sfârșește cu moartea personajului principal. În ceea ce privește numărul personajelor, acestea, probabil și datorită numărului lor restrâns, sunt portretizate din punct de vedere moral, cu profesionalismul unui pictor renumit. N-aș îndrăzni să afirm că există în chip vădit influențe balzaciene, însă, la o analiză mai atentă, s-ar putea insinua faptul că, Eugen, de exemplu, reprezintă tipul profitorului sau al tipului imoral, în timp ce Dana l-ar putea reprezenta pe cel al fetei credule. 
         Atât creionarea portretelor personajelor actante, cât și desfășurarea intrigii însăși, sunt posibile datorită îmbinării armonioase a două procedee artistice: descrierea și dialogul, pe care autoarea le îmbină impecabil (cu mici excepții), reușind să creeze o operă cu certă valoare beletristică. Lor li se adaugă cu cinste și monologul interior, ce surprinde adesea zbuciumul naratoarei care se gândește la drama defunctei. Între ele însă, cea mai de seamă este descrierea, care reprezintă apodictic un atuu al scriitoarei. Aceasta reușește să alăture adesea expresii uzuale sau chiar arhaice, altora neologice, într-o simfonie care încântă atât auzul cititorului ce posedă ureche muzicală, cât și privirea și simțirile lăuntrice. 
         Dat fiind rolul descrierii, după cum era și firesc, în cadrul lucrării apar o multitudine de imagini de natură auditivă, vizuală sau olfactivă, care sunt folosite adesea și cu funcție hiperbolizatoare. Astfel, atunci când Dana pleacă din casa lui Eugen în urma discuției avute cu soția acestuia, întreaga natură este descrisă ca un inamic al eroinei, căpătând puteri supranaturale și fiind personificată: ,,Orizontul părea ca un tăvălug ce se prăvălea peste ea, zdrobindu-i visele cu violență fulminantă, soarele se întuneca cuantificat, iar căldura sufletului se scursese din ea asemenea apei deșertice desecate de firul mărunt al nisipului, pe cât de pervers, pe atât de primejdios”( p. 25).1
        O altă descriere frumoasă, ce-i drept, cam concupiscentă însă, regăsim și în cadrul episodului întâlnirii, când naratoarea prezintă atât de sugestiv primul lor sărut: ,,Apoi, într-o dorinţă de nestăvilit, îşi apropie buzele din nou de buzele ei, le străpunse cu experienţă încătuşarea şi-i vârî adânc limba înăuntrul gurii, jucându-se pasional cu limba ei, întorcând-o, sugând-o, pipăind-o şi mângâind-o. Buzele lui cărnoase şi lacome se jucau cu buzele ei inerte, iar limba urmărea când traseul mărginaş al conturului, când explorarea în străfundul umed al interiorului”. 
         Mai apoi, la finalul operei, atunci când descrie procesul înmormântării, naratoarea realizează din nou o sinestezie de imagini artistice, descriind parcă antitetic micimea bisericii în contrast cu sicriul lung și îngust ce adăpostea cadavrul: ,,Biserica micuţă din cartier părea mai sumbră decât de obicei, adăpostind în întunecimea-i caracteristică, un sicriu lung şi îngust ce trăda silueta subţire şi foarte înaltă a Danei” (p. 41). 
        Dincolo de aceste aspecte extrinseci însă, savoarea creației literare este dată de profundul mesaj moral. Descrierea fetei persecutată de părinți, muncitoare, silitoare, dar totuși prostuță și credulă, care încape pe mâinile lui Eugen Diaconescu, a situației ei familiale, dar și a dramelor sale lăuntrice (am preferat pluralul, întrucât consider că o dramă lăuntrică o constituie și situația ei din familie, abia după ea urmând idila), este realizată impecabil, într-o manieră care l-ar face gelos atât pe Freud, cât și pe ucenicul său Yung sau pe mai junele piramidalist Masslow. În chip subtil, biografia sugerează parcă faptul că anumite temeiuri ale problemelor Danei ar proveni din violența cu care a fost tratată în copilărie. Necesitatea afecțiunii maternale și paternale, împlinită parțial în relația ei cu prietenele Cristina, Carla și Magda, se împlinește în chip plenar în relația ei cu Eugen, care însă nu se dovedește cel mai potrivit om pentru acest lucru, astfel că ea se transformă într-o manifestare imorală și vicioasă, al cărei principal vinovat este el. 
       Finalul operei, probabil din dorința de a stimula imaginația lectorului, este unul indecis, lăsând să planeze misterul și suspansul asupra întregului eveniment. Ce-i drept, cam tern, naratoarea pare a-l incrimina pe Eugen, fără a se pronunța în chip ferm asupra sa, și lăsând totodată să planeze o urmă de vinovăție și asupra fratelui Costel și a mamei, bolnave din cauza fiicei, care ar fi putut-o sfătui să avorteze. 
        Lucrarea conține astfel suspans, idilă, dramă, elemente care o recomandă cititorului dornic să-și ostoaie setea de literatură. Ea mai cuprinde însă și un profund mesaj moral, ceea ce face din ea o operă utilă și din acest punct de vedere. Invităm astfel devoratorii de best-selleruri, dar și iubitorii de beletristică de calitate să treacă pragul Danei și să-i descătușeze drama dintre coperțile romanului. 


[1] Demnă de remarcat este aici și frumusețea și plasticitatea comparațiilor succesive, ce descriu de fapt, prin prisma naturii hiperbolizate și personificate, zbuciumul lăuntric al Danei.



CEZARINA ADAMESCU - recenzie Aurora Cristea, “Povestea Danei”

VOCILE PROZEI. POVEŞTI DE VIAŢĂ

Aurora Cristea, “Povestea Danei”, Editura online “Semănătorul” Tismana, Octombrie 2012


http://samanatorul.blogspot.ro/2012/10/cezarina-adamescu-recenzie-aurora.html
http://samanatorul.blogspot.ro/2012/10/cezarina-adamescu-recenzie-aurora.html

          Jocul de-a viaţa, jocul de-a moartea. “Jocul vieţii şi-al morţii în deşertul de cenuşă” – se intitula o piesă de teatru, de fapt o parabolă, după Horia Lovinescu, a existenţei primilor oameni, Cain şi Abel, cei doi fii ai lui Adam după ce acesta a fost alungat la Răsărit de Eden şi silit să muncească, să-şi ducă existenţa. Viaţa – cu ispitele şi bucuriile ei este foarte fragilă. O clipă de neatenţie e de ajuns ca ea să se frângă. Însă viaţa celor care nu au venit încă pe lumea aceasta este adeseori pusă în primejdie, chiar de cei care i-au conceput. E urât să lupţi şi să iei viaţa cuiva. Dar, cu atât mai cumplit este, să iei viaţa propriului tău copil care nu poate cu nimic să se apere. E de-a dreptul monstruos. Puţine animale îşi devoră puii şi acelea, doar atunci când le simt slabe, neputând să facă faţă deşertului sau junglei pe care o au de străbătut şi nici să-şi procure hrana necesară. Dar şi acestea îşi apără puişorii de atacatori şi doar în ultimă instanţă îi sacrifică. Însă mai curând se autosacrifică, lăsând loc puilor să trăiască. E o lecţie a vieţii pe care o învăţăm de la animale. 
        Cum de s-a pervertit viaţa şi spiritul omului într-atât, că femeile ucid pe timpul vieţii lor, 20-30 de feţi nenăscuţi, fără să aibă nici cea mai mică tresărire? Li se pare firesc să procedeze aşa, pentru că, se justifică ele, n-ar avea cum să-i crească. 
        Despre viaţa intrauterină a fetuşilor s-au scris mii de cărţi şi s-au făcut zeci şi sute de filme documentare. Despre clipa concepţiei, despre momentul când copilul capătă suflet, iarăşi s-a vorbit. 
        Ca şi despre milioanele de femei care şi-au pierdut viaţa în urma unui avort spontan. Nu mai e nevoie de adăugiri. 
        De ce a ales scriitoarea Aurora Cristea să scrie despre un astfel de caz în zilele noastre, când, planyngul familial este în vogă şi totul e astfel planificat încât nu mai rămâne nici un pic de loc libertăţii umane ori moralei creştine, este un adevărat act de curaj. Foarte multe femei ar zâmbi maliţios sau ar râde de-a binelea, la auzul unui astfel de subiect bătătorit în toate filmele, piesele de teatru, prozele lungi şi scurte, poeziile şi întreaga artă. 
      Cu toate acestea, subiectul nu este epuizat. Dacă ne mai mişcă acest gen de literatură, înseamnă că nu suntem cu totul abrutizaţi, pervertiţi, pierduţi sufleteşte. Mai există o mică speranţă pentru om, un fel de luminiţă care pâlpâie firav, ca să ne facă să înţelegem că viaţa nu ne aparţine, ea ne-a fost dăruită şi nu avem dreptul să abuzăm de ea, să ne batem joc, să o socotim la cheremul şi cheful nostru. 
      Evenimente neaşteptate îl pot pune la un moment dat pe om în situaţii aproape fără ieşire. La cumpăna dintre viaţă şi moarte – reflecţia asupra propriei existenţe se profilează ca pe un ecran, obligându-l să-şi regândească şi să-şi reconsidere propriile atitudini de până atunci. Dacă balanţa înclină spre viaţă, aceasta va fi o învăţătură straşnică asupra viitorului. Dacă nu s-a reţinut nici o pildă, nici o învăţătură, înseamnă că experienţa nu a avut efectul scontat. Din toate poate omul să înveţe. Dar mai mult învaţă din propriile încercări. 
       Autoarea începe în chip neaşteptat cu sfârşitul, relatând scena în care, prietena ei Dana este dusă de urgenţă la spital în stare cât se poate de gravă. Avea să moară peste puţin timp în urma unei complicaţii legate de avortul pe care-l făcuse. 
        Povestea Danei reprezintă unul din acele mii de cazuri din care, fiecare poate trage învăţăminte. 
       Şi totuşi, asemenea „poveşti” sunt în ziua de azi, atât de frecvente încât au devenit mai mult decât un mod de viaţă şi nimeni nu se mai miră. Întâmplări care au căzut în banalitate. În faţa scenariului, susţinut alert, cu un dramatism aproape insuportabil, cititorul nu poate avea decât o singură atitudine: de a citi mai departe, deşi autoarea anticipează finalul. Asemenea subiecte nu plac nimănui. Ele-ţi amintesc de nenumăratele erori ale vieţii, cărora nu le-ai dat prea mare atenţie, până la ziua scandenţei. Doar în momentele de răscruce, lucrurile ies în evidenţă. De cele mai multe ori, tributul e prea mare, de nesuportat, cu atât mai mult cu cât, nu se mai poate îndrepta nimic. 
      Pornind de la acest moment dramatic, autoarea începe derularea poveştii Danei, încă din primii ani ai vieţii, într-un fel, ca o justificare a greşelilor ei. Suntem martorii copilăriei acestei femei dar şi, implicit, a eroinei, Carla, cea care povesteşte întâmplările. Vocea auctorială se face auzită la fiecare scenă sau frază, comentând evenimentele. 
        Autoarea are un dar deosebit de a creiona caractere. Părinţii Danei sunt evocaţi cu lux de amănunte. Un oarecare fior nostalgic este prezent permanent şi aceasta şi pentru că, anii trecând, autoarea se vede în oglinda copilăriei şi a adolescenţei, care nu diferă cu mult de cea a tuturor copiilor acelui timp. Atmosfera tulbure, apăsătoare din casa Danei, faptul că a avut o mamă mai rigidă, predispusă bârfei cu vecinele de bloc şi un tată căruia îi plăcea mult păhărelul şi scandalurile se ţineau lanţ, au făcut-o să se simtă oarecum stingheră în propria familie. Curând a venit timpul despărţirii de familie şi traiului pe cont propriu. Conflictul între generaţii nu a întârziaat să apară şi să-i îndepărteze şi mai mult pe copii de părinţi. 
       Desprinderea de familie nu a fost, însă, cel mai fericit eveniment din viaţa Danei. În noua ei adresă, la prietena sa Cristina, a văzut şi trăit aceleaşi momente de scandal, violenţă domestică, verbală şi comportamentală pe care credea că le lăsase definitiv în urmă. În această ipostază, de martoră a nefericirii prietenei, n-a fost deloc nefiresc să-şi caute iubirea, sperând că în braţele iubirii va avea şansa să uite de copilăria nefericită şi de familia ei cu probleme. Capitolul al treilea se referă chiar la acest nou eveniment din viaţa Danei. Aurora Cristea este o prozatoare care-şi caută încă mijloacele de expresie. Naraţiunile ca şi dialogurile ei sunt simple, cu economie de figuri de stil, sunt realizate pe principiul autenticităţii evenimentelor. Închipuirea joacă un rol aproape inexistent. Cu toate acestea, povestea curge lin, precum o apă spre revărsare. 
      Viaţa studenţească a Danei aduce noi cunoştinţe şi prieteni. Întâlnirea intempestivă cu un bărbat enigmatic avea să-i schimbe cursul vieţii. Jocul seducţiei începuse, iar adolescenta intră în el inocentă dar curioasă de ce avea să urmeze. 
       Relatarea primei întâlniri cu bărbatul misterios ar putea servi drept exemplu în ceea ce priveşte pericolele care s-ar putea ivi, pentru fetele care se avântă în relaţii cu bărbaţi nepotriviţi, încă de la prima întrevedere. Şi aici, povestirea capătă un oarecare ton didactic şi chiar moralizator. Mesaje subliminale, mesaje SOS, răzbat din toate frazele, aproape că simţi palpabil primejdia pentru ca mai apoi, să-i poţi replica unui interlocutor invizibil: Ha, ţi-am spus eu că e periculos? 
        Chiar şi eroina poveştii intuieşte primejdia şi are tendinţa să fugă: „Neîncrezătoare, ridică privirea către ochii lui negri, pătrunzători, căutând siguranţa de care avea atâta nevoie. Nu o găsi. Ba mai mult, prezenţa lui îi crea o stare de nelinişte, ca un fel de autoapărare menită să-i pună în alertă toate simţurile ce părea că o copleşesc”. (...) Familiaritatea lui îndrăzneaţă îi crea un disconfort vizibil Danei şi, în clipa aceea, ar fi vrut să o ia la sănătoasa, să-l lase singur bâiguind planuri ştiute doar de el. Atracţia însă, vizavi de acest bărbat fatal, era prea mare ca să poată da curs raţiunii. Inima ei îi poruncea altceva decât mintea”. 
      Interesante sunt şi stările sufleteşti prin care trece Dana, imediat după ce bărbatul plecase din cafenea. „Simţea o sfârşeală în proprii muşchi ai mâinii şi şi-ar fi dorit ca în acel moment să fie undeva departe, să arunce cartea aceea de vizită şi să-şi continue viaţa searbădă şi banală de până atunci. Intuia, ştia, ghicea că acesta este doar începutul, că ceva în viaţa ei se va schimba şi că avea să-şi continue drumul pe o altă cărare decât cea la care se gândise până atunci, dar nu avea puterea de a se opune, nu dispunea de forţa de a curma din rădăcină mica tulpină a necunoscutului ce se prefigura în buchetul vieţii sale. Gândurile nu-i dădeau pace şi fără să vrea, se simţea atrasă de acest bărbat necunoscut ce intrase samavolnic în viaţa ei, fără să ceară voie, fără ca ea să consimţească, fără să-şi propună şi fără să-şi dorească. Dar privirea aceea pătrunzătoare, ochii lui negri ca două mărgele şi masculinitatea transmisă prin toţi porii o atrăgeau mai mult decât ar fi trebuit. Constituţia lui fizică, aerul de bărbat cu experienţă care le ştie pe toate şi stilul său de abordare o ameţeau de plăcere, o făceau să se înfioare şi să transpire abundent în prezenţa sa”. 
       Şi în sfârşit, autoarea vine cu cheia acestei întâmplări care s-a sfârşit cu decesul Danei, anticipând într-o mare măsură deznodământul: tânăra era „atrasă de magia hazardului”. Prinsă în această magie seducătoare, fata este cucerită de bărbatul cu experienţă, fermecător şi versat, dar care ascundea o taină: era căsătorit şi tatăl unui copil. Ca orice poveste de iubire, şi aceasta a avut un început, un moment de maximă împlinire, urmând, inevitabil, deziluzia, sfârşitul. Nimic nou. Toate poveştile de iubire sfârşesc la fel. Capitolul IV al cărţii, tocmai despre aceastză deziluzie relatează. Aflarea adevărului despre bărbatul vieţii ei are efectul unui duş cu electricitate. 
       Cuvintele despre dragoste sunt aproape truisme. Dragostea provoacă suferinţă – e un adevăr care nici nu mai trebuie demonstrat. E ca o Lege a lui Murphy, unul din paradoxurile sale: cu cât dragostea e mai puternică pentru unul, cu atât va provoca mai multă durere. Capitolul V, intitulat „Revolta” demonstrează acest adevăr. 
      Cartea mai conţine câteva adevăruri care ar trebui să dea de gândit. În primul rând, prăpastia dintre părinţi şi copii, în chip deosebit, dintre mame şi fiice. Dar şi neputinţa copiilor de a-şi putea descărca sufletul în faţa cuiva, de a se destăinui, de a cere sfatul, fapt ce poate conduce la disperare şi la depresie, dacă nu cumva, la ceva cu mult mai grav. Faptul că mama Danei nu a înţeles-o niciodată, a creat o falie în relaţia lor, în comuniunea aproape simbiotică, pe care ar fi trebuit s-o trăiască mamă şi fiică. 
       Paradoxul în această carte este că, din sutele de mii de cazuri de acest fel, cel al Daniei este unic. Acesta este şi paradoxul vieţii. Suntem unici în destin, în manifestări, în trăiri emoţionale. Suntem unici în virtuţi şi credinţă. Chiar şi în greşeli suntem unici, deşi greşelile par a fi la fel. De aici, noutatea, unicitatea cărţii de faţă care, altfel, ar avea un subiect cât se poate de comun. Adevărate lecţii despre relaţiile interumane, în special, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, cu alte cuvinte, aşa cum subliniază autoarea, „controlul subtil al unei relaţii”. 
        Adevărul e că, fiecare om îşi urmează propriul traseu şi, chiar dacă uneori se abate de la el, îşi reia mai târziu drumul pentru a ajunge la propria destinaţie. Neputinţa de a se distrage, de a pune capăt relaţiei, aduce după sine noi greşeli. Autoarea ţine strâns frâiele naraţiunii, trecând prin ani, fără nimic spectaculos, până în ajunul tragediei şi chiar în următoarele zile după dispariţia Danei. Ultimul capitol, intitulat „Înmormântarea” – este cel în care se adună concluziile şi pildele cele mai relevante pentru cititor. 
      În acest capitol revenim în actualitate, adică la şapte ani de la dispariţia Danei, în momentul când autoarea îşi scrie cartea. Ea trece în revistă întreaga gamă de simţăminte ce au animat-o la înmormântarea prietenei, care a lăsat un gol de neumplut cu nimic în sufletul autoarei, ca şi multe întrebări care nu şi-au găsit răspuns. E enigmă neagră, lucruri de neînţeles, taine care nu se vor descifra niciodată. E firesc ca în momentul când relatează în scris momentele acele, autoarea să le retrăiască. 
      Un act de asemenea violenţă cum e acela al pruncuciderii în ultima lună de sarcină, necesită mult curaj sau disperare. Disperarea Danei care nu a fost înţeleasă de ai săi, care a fost victima unui bărbat căsătorit şi nu a mai găsit altă cale de ieşire din impasul în care a intrat, este o lecţie amară de viaţă, care pe tinerele care iau totul în derâdere, s-ar putea să le coste. Astfel de incidente însă, în zilele noastre nici nu mai sunt luate în seamă, ci considerate mici ghinioane, aproape amuzante. Doar atunci când se ajunge la un deznodământ fatal, se face oarecare vâlvă şi apoi totul reintră în normal ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Două vieţi au fost frânte lăsând în urmă regrete şi nefericire. În plus, complexul de vinovăţie că nu s-a făcut totul ca să nu se ajungă la asemenea situaţie. 
      E uşor să fii moralizator, e lesne să dai sfaturi, dar să fii nevoit să previi asemenea tragedii este foarte greu. Poate o probă de umanitate. Ceea ce, la drept vorbind, este cât se poate de dificil de trecut. 
     Aurora Cristea vrea să ne facă să înţelegem lucruri pe care le ştim foarte bine, dar niciodată nu le luăm suficient în serios. Ea este clopoţelul, semnalul de alarmă care ne atenţionează. În felul său. Şi o face destul de bine, cu mijloacele sale. 
      Dacă fie şi unei singure persoane îi va fi de folos acest demers epic, înseamnă că scrierea ei patetică, dureroasă, frustă, şi-a atins scopul. 


    CEZARINA ADAMESCU 
       11 octombrie 2012