25 ianuarie 2013 | By: roryta

Un ratat celebru


autor Roryta 


           Într-una din zile, cum stăteam eu aşa liniştit acasă în faţa televizorului, cu telecomanda veşnic în mână, intră nevastă-mea cu o falcă în cer şi una în pământ, îmi aruncă o privire de îngheaţă apa în conductă şi tună:
           - Eşti un dobitoc şi o să divorţez de tine. Animalule! Cum ai putut să-mi faci asta?
          Am crezut iniţial că e vreo replică din film, vreun citat adus cu ea de la serviciu, o bârfă proaspăt auzită etc. Impasibil, îi arunc juma’ de privire şi-mi continui joaca pe butoane. Tac. Mai bine tac, că altfel poate fi mai rău.
        - Mă auzi? Cu tine vorbesc, boule!, răcneşte ea, postându-se între mine şi televizor, cu spatele la acesta şi cu mâinile în şolduri. Cum ai putut să-mi faci asta?
          Din poziţia luată, deduc că mie mi se adresează.
          - Cu mine vorbeşti?, întreb ingenuu ridicându-mi pleoapele grele.
          - Da, cu tine! Mai e o altă persoană în această cameră?
          - Ce-ai, măi?, o întreb derutat, sperând că totuşi a greşit destinatarul.
         - Cum „ce ai”, cum poţi să mă întrebi aşa ceva, după tot ce-mi faci, după toate câte mi-ai făcut?, ţipă ea furioasă, fluturându-mi prin faţa ochilor o bucată mică de hârtie. Tu ştii ce-i asta?, mă întreabă făcând ochii mari la mine. Ştii?
         - Nu ştiu. Ce e?, spun calm încă.
         - Dovada, idiotule, că plodul Mariei este al tău. Dovada că tu îi plăteşti pensie alimentară de zece ani fără ca eu să ştiu, fără să-mi dau seama. Un mandat trimis de un binevoitor în cutia noastră poştală, o copie de fapt a adevăratului mandat, ajuns la Maria şi luna aceasta, ca în toate lunile de altfel. Ah, Dumnezeule! Unde mi-a fost capul? Ce proastă am putut să fiu, ce idioată! Am crezut în tine, am crezut că mă iubeşti, am crezut că eşti altfel decât toţi ceilalţi... şi izbucneşte într-un torent de lacrimi.
        M-am albit la faţă, iar telecomanda mi s-a părut brusc prea grea şi i-am dat drumul pe parchet cu zgomot.
       Care tâmpit mi-a făcut-o oare?, gândesc fulger. Dacă-l prind, îi iau capul, continui.
       Nevastă-mea a continuat seria de jigniri, dar eu aproape că nu o mai auzeam. Mi s-a părut că orizontul roz al vieţii mele tinde către vineţiu, aşa că a trebuit să reacţionez cumva, să încerc să împiedic ceea ce gândeam că va urma.
        - Stai, să-ţi explic. Nu e ceea ce crezi!, îi spun involuntar şi imediat îmi dau seama că asta e cea mai cretină replică văzută vreodată în filme, o replică fumată de care am râs de atâtea ori amândoi atunci când vedeam că soţul sau soţia, partenerul sau partenera era prins/prinsă cu un amant/amantă - după caz, în pat, dezbrăcaţi pe jumătate sau total, făcând sex parţial sau integral.
       „Nu este ceea ce crezi!” sau „Ceea ce vezi nu este adevărat” - ca şi cum intrusul care dă buzna în iatacul plăcerilor trupeşti este înapoiat mintal şi nu-şi dă seama de orgia care se petrece acolo, ca şi cum scena este regizată de cineva şi totul este mimat, când în realitate perechea este în focul pasiunii, ba unde mai pui că gemetele sau icnetele sunt izvorâte din excitaţii şi orgasme, doar nu din greaţă sau zădărnicie. Cum poţi să spui că nu e ceea ce crezi? Dar ce e oare? Că doar nu e oră de practică la facultatea de medicină, examen la anatomie ori poate vreun test ginecologic? Normal că este sex acolo, binenţeles că este o partidă aprigă de amor, evident că s-au adunat şi au explodat toate chimiile nebune ale testosteronului îngemănat cu estrogenul, că hormonii au dat năvală peste unul şi peste altul şi nu se mai ştie exact cine a început, cine pe cine a sărit şi a dezbrăcat întâi, cum de s-a ajuns în poziţie verticală, orizontală sau oblică sau Dumnezeu mai ştie cum. Amândoi sunt transpiraţi de parcă au alergat concomitent la cursa de o sută de metri garduri, amândoi au părul ciufulit de parcă ar fi fost băgaţi cu degetele într-o priză de două sute douăzeci de volţi, amândoi sunt precipitaţi şi speriaţi.
          Dar nu.
         „Nu e ceea ce crezi!”
         Este o plăsmuire, este himeră, este fata morgană.
       Pe când încercam s-o potolesc pe nevastă-mea, ea a luat o mutră de supărată şi a sunat-o întâi pe mama, să-i reproşeze că nu mi-a dat educaţie, că sunt un golan, un afemeiat, un mitocan, un mincinos. Apoi a aflat soacră-mea, apoi soră-mea, apoi cumnata mea, apoi verişoara de la Târgu Jiu şi în cele din urmă toate colegele soţiei mele care m-au privit întotdeauna ca pe un tip adevărat, ca pe un bărbat de casă care îşi iubeşte familia şi nu ar fi niciodată capabil de o asemenea mârşăvie, dar care erau acum foarte dezamăgite de infidelitatea mea.
        Timp de două săptămâni am plecat dis-de-dimineaţă şi am venit noaptea târziu acasă, în speranţa că nevastă-mea doarme şi nu mai apucă să-mi vadă mutra. Da’ de unde!!! Stătea proţăpită în mijlocul patului şi mă aştepta cu un chef nebun de scandal. Seară de seară, de ajunseseră vecinii să ne bată-n ţeavă. Avea privirea injectată, ochii umflaţi de plâns, iar Mihai fusese trimis la mama-soacră, ca să „nu-i stric educaţia” cu comportamentul meu de tată derbedeu.
       Într-o zi m-am trezit că mă sună la serviciu şi mă anunţă:
      - Am schimbat yala de la uşă. Nu mai ai ce căuta acasă! Du-te la curva de Maria şi creşte-ţi progenitura! Nu mai ai ce căuta la noi, nu o să-l mai vezi pe Mihai. Ţi-am trimis şi boarfele la mă-ta! O să bag divorţ.
      Şi aud un clic. Închisese.
     Debusolat şi singur, mă apuc să-mi sun prietenii, unul câte unul. Sunt supărat nevoie-mare pe toţi şi pe toate şi mă apuc uşor-uşor să beau prin cârciumi. Azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa. Sunt etichetat drept „ratat”. Tot de nevastă-mea, că doar de la ea a început totul. Din cauza ei. Mama mă priveşte cu ochii trişti, rudele mă ocolesc, colegii îmi atrag atenţia:
       - Ai devenit cam neglijent cu tine, Tudore! Nu curge apa la tine acasă?
      Mă miros întâia oară după mult timp şi constat că duhnesc a transpiraţie ca un sconcs. Port acelaşi tricou de câteva zile bune, sunt nebărbierit, put deja a vodcă mucegăită, a boască stătută, a beţiv ordinar.
      Trebuie să termin cu ritmul ăsta, fiindcă nu-i a bună!
      Ce să fac, ce să fac?
      Unde să-mi strig durerea, cui să mă plâng?
      Gata! Ştiu!
      La televizor!!!
     Păi, unde altundeva e mai accesibil? Unde în altă parte pot să mă duc astfel încât să mă audă şi nevastă-mea, şi maică-mea, şi soră-mea şi soacră-mea, toate în acelaşi timp? Ah! Şi verişoara de la Târgu Jiu, că era să uit de ea!
Scriu la un post de televiziune oarecare (nu am voie să spun care anume, deşi ştiu că mai toate sunt la fel), îi sun, bat la uşa lor şi sunt primit cum nu am visat. Mi se promite „în cel mai scurt timp”o emisiune în direct.
     La nici două zile, mă pomenesc cu un telefon prin care mi se comunică amabil că sunt invitat la TV în aceeaşi zi, la o oră de maximă audienţă.
     Mă duc în baie, fac exces de apă şi săpun, mă înmoi bine ca să sară jegul şi putoarea de alcool înrădăcinată de-acum de câteva săptămâni întregi în corpul meu, mă bărbieresc, mă parfumez, mă echipez în costumul ăla şmecher cumpărat de nevastă-mea la ultima mea aniversare şi mă prezint la cea mai tare instituţie din România: televiziunea.
       Emoţionat şi cuminte, mă aşez pe scaunul indicat, în mijlocul platoului.
      În faţa mea, să văd şi să nu cred, stătea chiar prezentatoarea aia mişto pe care o ştiam doar de pe sticlă. Mă priveşte ca pe un obiect. Are picioarele din gât, o coafură trăsnet şi un kilogram de fard pe pomeţi, amestecat cu pudră într-un strat de cinci centimetri de aproape că se crăpa toată tencuiala atunci când zâmbea. Îşi alege o poziţie artistică, picior peste picior, şi ia microfonul în mână.
       - Trei, doi, unu.... aud undeva în spatele luminilor şi a camerelor de luat vederi.
       - Bine aţi venit la emisiunea noastră! Stimaţi telespectatori, în seara asta vă vom prezenta povestea halucinantă a unui bărbat acuzat de soţia lui că ar avea un copil din flori cu o altă femeie. Bună seara, stimate domnule Tudor Pascarenco!
        - Bună seara, răspund sfios.
      - Haideţi să facem cunoştinţă! Lucraţi la o bancă, sunteţi director de sucursală, sunteţi căsătorit de opt ani şi aveţi un băieţel de şase anişori, pe nume Mihai. Care este povestea dv.? Povestiţi-ne, vă rugăm, ca să afle şi telespectatorii noştri zbuciumul dv., durerea unui soţ şi tată adevărat!
     Încep timid cu începutul, îmi frâng mâinile, mă apăr, caut scuze, spun că „progenitura” era dinainte de a-mi cunoaşte nevasta, dar că am ascuns totul din teama de a nu o pierde, că mama „progeniturii” este prietena noastră de familie, dar că eu îmi iubesc copilul şi familia etc.
      După prima pauză de publicitate mi se taie scurt:
      - O să vă rog să nu o mai lungiţi şi să începeţi să plângeţi!
     Reîncepe emisiunea, o scurtez şi mă gândesc la prima bătaie pe care am încasat-o în şcoala generală. Îmi plâng de milă, storc câteva lacrimi chinuite şi refuz vehement toate acuzaţiile aduse de familia nevesti-mii. Fac din ţânţar armăsar, spun în gura mare „te iubesc”, „iartă-mă” şi „nu o să mai fac niciodată”, apoi mi se pune pumnul în gură cu un nou promo, după care sunt ejectat din emisiune. Agonia ia sfârşit, iar eu mă duc cu prietenii la „una mică”, şi le fac cinste că doar acum am buzunarele pline de bani de cei de la TV. Deh! Le-am făcut rating.
       A doua zi nevastă-mea apare în tocul uşii la mama, mă ia în braţe, mă sărută şi-mi spune tandru că mă iartă, că acum s-a convins cât de mult o iubesc şi că nu credea că voi în stare să fac un asemenea gest pentru ea, că mă recunoaşte de tată bun pentru Mihai al nostru şi să ne reluăm viaţa împreună.
      Prietenii mă sună, sunt avansat la locul de muncă, mi se dă o primă substanţială şi sunt invitat, împreună cu soţia, la şef acasă. Sunt faimos.

       ianuarie 2013
       
15 ianuarie 2013 | By: roryta

Grănicescu şi Cecilia


autor Roryta 

     Am intrat păşind agale, nesigură pe propriile-mi picioare, cu teama în suflet că nu voi face nimic. Gândurile îmi zburau aiurea şi deja mă gândeam cum va fi la toamnă, cum îmi voi petrece vacanţa învăţând ca papagalul şi neînţelegând nimic din acele o mie de formule care se încăpăţânau să rămână mistere. Am tras puternic aer în piept şi am pus mâna pe clanţă.
În amfiteatru, câţiva dintre colegi erau împrăştiaţi prin sală stând cuminţi în băncuţele lor, iar alţi câţiva erau la tablă.
Binevoitor, profesorul Grănicescu, un domn respectabil, în jur de şaizeci de ani, cu o frunte înaltă şi început de chelie, mă priveşte peste ochelari şi mă gratulează cu un zâmbet larg:
-                    -  Intraţi, intraţi!
Mă apropii sfioasă de catedră.
-             - Nţ, nţ, nţ!, clătină el galeş din cap şi ridică o mână în aer trasând un cerc perfect, imaginar, deasupra capului. Vă rog să vă întoarceţi şi să lăsaţi ce aveţi de lăsat acolo, pe prima bancă.
Şi întinde bărbia mult în faţă, lăsându-mă să înţeleg că trebuie să mă debarasez de bagaje exact unde a spus el, nu în altă parte.
Mă întorc ascultătoare şi pun poşeta şi sacoşa plină cu temele predate timp de paisprezece săptămâni, inclusiv exerciţiile de la seminarii, la locul indicat, apoi mă întorc către el.
Stătea în mijlocul sălii, ca un amfitrion binevoitor, privind energic peste lentilele groase, aproape opace şi se înălţa ritmic pe vârfuri în speranţa că doar astfel va putea depăşi cei aproximativ un metru şi cincizeci de centimetri pe care-i măsura.
-          - Vă rog să vă apropiaţi şi să vă alegeţi un bilet, îmi spune arătând cu gesturi domoale către catedra pe care se odihneau jumătăţi de pagini întoarse cu faţa în jos.
Îmi fac cruce cu limba - fiindcă altfel nu aveam cum să fac, fără să fiu văzută - şi întind o mână tremurândă către prima foaie. O întorc.
-           - Ce număr are?, mă întreabă zâmbind încurajator.
 -          - Cinci.
-           - Foarte bine. Cum vă numiţi?
-           - Mateescu Florina, îngaim.
-          - Vă rog să vă luaţi biletul, să luaţi de acolo două-trei foi şi să vă alegeţi un loc în sală. Sau ştiţi să faceţi subiectul de la prima ochire?,  întreabă cu o urmă de ironie în glas.
-           - O să trec în sală, îi răspund, ocolind voit insinuarea lui maliţioasă.
Profesorul Grănicescu se plimba agale cu mâinile la spate prin toată sala, urcând şi coborând treptele în dreptul fiecărei bănci şi studiind atent pe fiecare în parte. Cu ochelarii pe vârful nasului, a ascultat ceea ce a avut de spus colegul de la prima tablă. A dat din cap aprobator sau dezaprobator, după care l-a eliberat. Fericit, cu biletul către o vacanţă fără griji în mână, colegul nostru a răsuflat uşurat când a văzut nota şase, apoi a ieşit val-vârtej pe uşă. În locul lui, îşi face intrarea în sală graţioasa Cecilia, fata din Brăila care, lipsită de orice inhibiţie şi orice emoţie, sustrage cu voia profesorului un bilet de pe catedră şi cu un tupeu uimitor, ia loc în banca din faţa mea fără să-şi lepede însă la prima bancă bagajele cu care intrase.
Scoate dezinvoltă cele paisprezece cursuri pe bancă, iar peste ele pune cele două foi albe luate de pe aceeaşi catedră, cu ştampila unităţii de învăţământ, apoi se apucă frenetic de scris.
Între timp, stimabilul nostru profesor se plimbă în faţa sălii, de la stânga la dreapta şi invers, oprindu-se din când în când ca să asculte ce-i spunea colegul de la cea de-a doua tablă. Păşeşte hotărât către el, se apropie cu urechea, îşi potriveşte bine ochelarii pe nas şi studiază cu atenţie formulele de pe tablă, teoremele, demonstraţiile şi problema rezolvată.
Prilej propice pentru noi, cei din sală, de a mai trage cu urechea, cu ochiul, cu şuşoteala între noi. Se iscă forfotă şi se murmură crescendo.
Când profesorul Grănicescu se întoarce însă, amuţim şi ne băgăm brusc nasurile în foile goale din faţa noastră.
Dă din cap uşor nervos şi se porneşte din nou pe mărşăluit. Stânga-dreapta, sus-jos, faţă, spate.
Cum se plimba el agale ca la promenadă, privirea lui mioapă cade pe foile Ceciliei.
Timid, o bate uşor pe umăr:
-          - Mă scuzaţi!, zice şoptit, dar nu prea şoptit, ci suficient de tare cât să se audă în tot amfiteatrul.
-          - Da, răspunde Cecilia calmă.
-        - De cât timp aţi intrat în examen?, întreabă sfios, frângându-şi mâinile şi învârtind în gol cel de-al treilea nasture de la haina bej pe care tocmai o aruncase pe umeri.
-          - Păi... nu ştiu... ridică Cecilia din umeri, neînţelegând unde vrea să ajungă.
Mirată, lumea din sală şi-a îndreptat privirea către cei doi.
-          - Cum? Nu ştiţi de când aţi intrat în sală?, face el uimit.
-          - Nu m-am uitat la ceas, bâiguie Cecilia roşind puternic.
-          - Aveţi mai mult de zece minute?, continuă el.
-          - Nu cred...
-          - Îmi daţi voie?, spune Grănicescu întinzând mâna către teancul de hârtii chinuite sub greutatea coatelor Ceciliei.
Cecilia se îndreaptă de spate şi ridică mâinile, lăsând cale liberă profesorului.
Acesta se apleacă uşor şi cu o mişcare lentă, graţioasă, ridică de pe bancă grămada de foi.
-          - Ia să vedem noi... Dacă aveţi doar zece minute de când aţi intrat în examen, cum de aţi avut timp să scrieţi atât de mult?, întreabă el mirându-se cu toată gura.
Unii colegi amuţesc, alţii mustăcesc.
-          - Ce avem noi aici?, întreabă el retoric potrivindu-şi ochelarii. Să citim: „Cursul 1”, zice.
Şi ridică privirea făcând ochii roată peste tot auditoriul.
-          - Aha, face el în continuare dând afirmativ din cap. Mai departe... Să citim: „Cursul 2”.
Răsfoieşte meticulos şi priveşte pe toată lumea cu un aer aparent inocent.
-          -  „Cursul 3”.... sunt toate integral, scrise frumos, cursiv...., continuă el făcând-o pe naivul.
Sala s-a cufundat în linişte.
-          - Heeeeiiii!!!, exclamă tare profesorul Grănicescu deodată uluit. Matale mă copii pe mine!!!
Moment în care toţi colegii au inundat încăperea cu hohote de râs.
S-a iscat gălăgie, râsetele s-au înlănţuit şi s-au spart zgomotos de pereţi, iar pe faţa Ceciliei se zărea deja policromia tuturor emoţiilor încercate.
Mult temutul profesor Grănicescu ne-a lăsat să savurăm clipa prelungă a comediei, apoi a izbucnit furtunos:
-          - Ieşi afară din sală! Hai, fuguţa! Ia-ţi şi toate catrafusele cu tine şi să nu te mai văd. Să zici „merci!” că nu-ţi fac referat să te dau afară!
Cecilia, ruşinată, precipitată, aproape împiedicându-se pe trepte, se repede la uşă.
-          - Cecilia!, tună profesorul deodată.
Cecilia se întoarce brusc, cu mâna pe clanţă.
-          - Roagă-te!!!, zice ferm. Roagă-te la toamnă să nu dai restanţa cu mine, fiindcă - ascultă bine ce-ţi spun! - dacă te prind, te las repetentă! Să nu zici că nu ţi-am spus.
     Hohotele de râs s-au stins treptat apoi, iar noi am continuat examenul în linişte.
     Cecilia şi-a dat restanţa în septembrie şi a luat-o cu nota maximă, adică „şase”.  Marele ei noroc a fost că zbirul de Grănicescu a căzut la pat taman în perioada aceea răpus de o gripă puternică. Aşa a reuşit Cecilia să nu rămână repetentă.

     ianuarie 2013