autor Roryta
Sub cerul stins, veghează iarăși luna,
Cu ochiul trist, din colțul ei de lume,
În pieptul meu se frânge iar furtuna
Și plânsul nopții cade fără nume.
E-o rană vie-n pieptul meu ce plânge,
Se-mbracă-n dor, dar tot nu se alină.
Din flori de vis mai cade câte-o frunză,
Ca o neîmplinire fără rădăcină.
Tăcerea urlă-n mine cu durere,
Iar pașii tăi răsună-n amintire.
În lacrimi reci se frânge o tăcere
Și-o lună plină cade-n nemurire.
iunie 2025
