Mă cheamă muntele tăcut

autor Roryta 

Mă cheamă tăcut muntele-n zori de cuvânt

Cu fruntea-n lumină, cu pașii pe vânt,

În piept sub piele un vis netulburat,

De ceruri albastre și timp nemăsurat.

În inimă mea țin e un colț de zăpadă,

Un vârf ce-mi respiră cu pace și roadă,

E stânca ce-nfruntă furtuni și tăceri,

Cu glasul iubirii din vechi primăveri.

Acolo te văd – un ecou liniștit,

Privindu-mi ființa cu zâmbet vrăjit,

Ești floarea de colț ce nu moare nicicând,

Ești cântecul blând ce se pierde-ntr-un gând.

Și simt cum mă urcă-năuntru fiorul,

Când muntele-n mine își naște izvorul,

Iar dragostea ta, ca un soare de-april,

Îmi face tăcerea să-mi cânte subtil.

Rămâi-mi aproape, cu cerul în brațe,

Cu păsări albastre și stele în ceață,

Că muntele-n mine e taina ce știi:

Iubirea din piatră, crescută-n pustii.

                                    iulie 2025