Bătrâneţe

       autor Roryta

      Suntem tineri şi privim cu dispreţ şi superficialitate către vârsta a treia, ne gândim (sau poate de multe ori nici măcar atât!!) că mai avem o groază de timp până să ajungem ca bunicii noştri, poate tocmai de aceea ne imaginăm că viaţa posedă o elasticitate infinită, iar celălalt capăt, nezărindu-l, ne imaginăm că nici nu există. 

        Nu vrem şi nici nu căutăm să ne înţelegem predecesorii, nu dorim să pătrundem în angoasele tipice unei perioade când despărţirea de lumea materială tinde să fie din ce în ce mai apropiată, când Doamna cu coasa le face cu ochiul, iar ei ţin cu tot dinadinsul că prelungească momentul agonizant al întâlnirii cu ea şi se agaţă cu disperare de viaţă, de copii, de societate, de lumea toată, plângându-şi în gânduri neputinţa. 

        Nu se pune problema că nu mai vor să trăiască, că abandonează lupta şi se lasă pradă incapacităţii. Nu. Ei vor, doar că trupul nu-i mai ajută, nu răspunde la comenzi, picioarele nu-i mai duc, genunchii le tremură, mintea le joacă feste, iar ceea ce-i mai rău pentru ei, este că sunt conştienţi de asta. Cu fiecare clipă, cu fiecare zi care se mai aşterne peste ei, gândurile îi obosesc, îi istovesc, şi atunci se cufundă în singurele lucruri viabile care le-au mai rămas: amintirile. Şi asta în cazul fericit când, răscolind între cutele minţii, se mai împiedică uneori de ele, şi le mai găsesc utilitatea şi plăcerea. 

        Ne uităm la ei şi ne întrebăm cinic cât mai au de gând să ne mai obosească vieţile, cât mai vor să ne plictisească cu insistenţele lor, cu viaţa asta trăită până la saturaţie, ne mirăm cu revoltă că îşi iau întotdeauna medicamentele la timp şi - culmea! - de ele nu uită niciodată, le dispreţuim surditatea, cecitatea aproape totală, stăruinţa cu care ne invadează intimitatea, perseverenţa lor viabilă în existenţa noastră. 

        Detestăm bătrâneţea nu doar pentru că este urâtă, ci mai ales fiindcă este cea mai vie dovadă că suntem muritori, că suntem deşertăciune, efemeri şi singuri, la fel cum ne-am născut şi la fel cum ne-am trăit viaţa: într-o singurătate deplină, ţiuitoare, plină de tânguieli şi de ecouri ale propriei noastre fiinţe. Vom ajunge şi noi, la rândul nostru, aşa? Vom ajunge să ne întrebăm dacă nu cumva asta e ultima noastră noapte, dacă nu cumva asta e ultima noastră zi, dacă nu cumva săptămâna viitoare va aduce cu ea un suflu abia simţit pe un pat lugubru de spital, ori poate că vom cunoaşte cu adevărat pământul, din chiar interiorul lui? 

      Dar oare n-ar trebui să fim mai îngăduitori? Oare nu ar trebui să-i înţelegem, să le înţelegem incapacităţile, să le ignorăm acreala? 

        Un conflict perpetuu între generaţii, între cei trecuţi de vârsta himerelor şi cei care cred că nu vor ajunge niciodată în amurgul vieţii, că boala, bătrâneţea şi moartea nu-i poate atinge. Perisabilitatea educaţiei noastre îşi spune cuvântul în faţa înţelepciunii celor în vârstă. Cu toate astea, acei oameni a căror structură biologică le-a şubrezit rezistenţa sunt tot aceia care ne-au dăruit cel mai frumos cadou posibil: însăşi viaţa. Sunt tot aceia care ne-au fixat mişcarea alternativă a picioarelor, care ne-au învăţat valorile după care să ne ghidăm existenţa pentru a culege roadele cele mai bogate ale vieţii. Cu îngăduinţă infinită, cu dragoste necondiţionată, ne-au trasat o cărare pavoazată cu lucruri pozitive din care au încercat tot timpul să înlăture orice dificultate, orice stavilă ce ne-ar fi putut îngreuna deplasarea. Şi asta fără ca măcar s-o pretindem. Nici nu a fost nevoie să strigăm după ajutor, că ei erau deja acolo. Mereu prezenţi, mereu prudenţi la optativele noastre rostite sau nerostite. Rezultatul proceselor noastre de gândire era deja dezlegat şi realizat. Câtă siguranţă, cât suport moral şi nu numai pentru noi, copiii lor... Iar noi, la rândul nostru, învăţând această lecţie de la părinţii noştri, o perpetuăm către generaţiile ce vin după noi. 

        Bătrâneţea este şi ea un simbol al eternităţii. Aceşti oameni îşi văd propriul trup murind câte puţin în fiecare zi, deşi mai au încă picioarele bine ancorate în viaţă. Alungarea din zalele tinereţii este inerentă pentru fiecare dintre noi. Poate ar trebui să ne luăm carneţelul şi să notăm pasajele vieţii, să luăm în calcul posibilitatea de a ajunge astfel şi la epilog, la fel ca ei. 

        Mintea aceasta lucidă şi dură nu ne va ierta, gândurile ne vor copleşi şi vom rămâne prizonieri zaharisiţi într-o bătrâneţe desconsiderată, dar dorită, căci senectute - numele tău adevărat cuprins de amintiri albe se numeşte chibzuinţă. 

          iulie 2012

Povestea unui jurnal. Mie însumi şi nimănui altcuiva

autor Roryta 

              Ca un bătrân care-şi explorează trecutul, încerc să derulez în memorie, precum o peliculă de film, paginile opace sau dimpotrivă, limpezi, ale cuprinsului meu. Uneori îmi simt ideile învolburate ce mi se strecoară în propria intimidate, alteori tăcerea este strivită în cuvinte şi mi-e teamă că las adevărate lacune prin idei.

        De cele mai multe ori îmi las vălul să cadă şi pod aşterne chiar şi un pod de vise, dar alteori mă mint cu uşurinţă, deşi sunt conştient de asta.M-aş putea asemui, spre exemplu, cu un zid de suflet peste care alunec cu propriile-mi sentimente şi mă gândesc că pot face din mine chiar un giuvaier de cuvânt sau o sumă de gânduri. 

        Răsfoind propriile pagini peste care în timp s-a aşezat câteodată uitarea, lunec spre meditaţie şi port cu mine cea mai fascinantă armă: amintirea. Căci, filă cu filă, îngălbenite de timpul nemilos, eu iau cu mine nemurirea şi nimeni nu-mi poate spune că acele făşii ale trecutului nu se pierd, din moment ce cu aripi de hârtie îmi bat prezentul. 

        Cred că aş părea puţin narcisist, dar îmi iubesc particulele de praf dintre ani, căci peste solfegiul marginilor mele îmi dau seama că poate unele cuvinte au puterea vieţii, iar între un om şi propria-mi personalitate creez o punte de legătură. 

        De-a lungul timpului, am vrut să fiu crezut şi vreau în continuare să fiu citit cu îngăduinţă, deşi se pare că am ajuns la final. E adevărat că poate nu sunt o fiinţă, e adevărat că sunt un biet jurnal ce-şi recapitulează viaţa şi nu am aripi să pot zbura, fiindcă sunt sortit, prin natura mea, într-o încremenire veşnică, supusă şi mereu fidelă, deşi astăzi mă simt uman, căci numai aşa îmi pot răscoli amintirile ninse ale trecutului meu. 

        

        aprilie 2012

Educaţia şubredă

autor Roryta

        Se ştie că la baza atitudinii noastre de mai târziu, în societate, stau cei şapte ani de acasă. În afară de asta, cred că aş putea să mă întorc puţin în timp şi să-mi aduc aminte cu nostalgie de vremea copilăriei noastre. Vorbesc din punctul meu de vedere, ca femeie şi mamă, ce a trăit în vremurile comuniste ucise de un capitalism iluzoriu, dar şi care trăieşte în prezent, înconjurată de această orientare social-economică bazată pe proprietatea privată.

        Cu ani în urmă îmi făuream vise, speranţe în legătură cu studiile pe care trebuia să le termin, ca să devin şi eu un om important, să fiu respectată şi să nu-mi fac griji în ceea ce priveşte viaţa într-o posibilă viitoare familie. Astăzi, iluziile mele s-au spulberat. Am învăţat corect, cinstit, cum se făcea pe atunci. Mai târziu, însă, am constatat că studiile înalte nu-ţi construiesc educaţia. Dacă ea este deficitară sau dacă fondul nu a fost bun, tot degeaba. Este precum experimentul cu apa şi cu uleiul, ele sunt nemiscibile şi aşa rămân.

        Călătoresc cu autobuzul destul de des şi văd mulţi adolescenţi la orele de trafic maxim, respectiv dimineaţa. Sunt inundată de feţe palide, obosite mult prea de timpuriu, de limbajul vulgar afişat cu nonşalanţă, ca să nu mai vorbim de comportament. Băieţii nu mai poartă uniforme şcolare cum se întâmpla odată. Acum ei au jeanşi cu fermoare, cu turul pantalonilor undeva pe la genunchi, de parcă tocmai au dezbrăcat un individ masiv, de două ori cât ei ca talie, adidaşi „de firmă” ale căror şireturi pline de mâl atârnă pe caldarâm, un tricou mototolit, tot „de firmă” si, neapărat cu Ipod-ul în urechi. Scuipă pe stradă, îşi bagă şi-şi scot tot ce au (de parcă ar avea ce!!) şi merg gârboviţi, cu mănile adânc înfipte în buzunare, de altfel goale. Ei îşi dau importanţă şi cred că dacă au ajuns la vârsta de 15-20 ani, lumea e a lor. Nu se tem de nimeni şi de nimic, ba mai mult, îşi arată aşa-zisul curaj prin discuţii aprinse şi scabroase, cu ton ridicat, în plină stradă, fără să ţină seama că pe lângă ei ar putea trece o femeie, un copil sau un bătrân. Ei sunt Regii lumii.

        Fără să fac discriminare sexuală, fetele nu sunt mai prejos nici ele. Ba, dacă mă gândesc bine, pe alocuri, chiar îi depăşesc. Vorbesc la fel de deşănţat, se comportă precum prostituatele de trotuar, scuipă pe stradă, îşi bagă şi îşi scot, la rândul lor, arătând sexului opus egalitate în această conduită mizeră. Cât priveşte garderoba, oferta este diversă şi nelimitată. S-a uitat sau probabil nu s-a ştiut niciodată că în vremurile comuniste se purta sarafan albastru, cu bentiţă albă pe cap şi pantofi decenţi. Modul lor de a se îmbrăca întrece în extravaganţă chiar şi cele mai bizare ţinute vestimentare ale creatorilor de modă, eclipsându-i. Acum se poartă bluze mulate şi decoltate în diverse modele şi culori, fuste atât de scurte încât te întrebi uneori dacă nu cumva materialul intră la apă la fiecare spălare, dresuri cu model sau - mai rău - din plasă, cu găuri din loc în loc (fiindcă aşa se poartă!!) şi neapărat pantofi cu toc cui. Fumează pe stradă precum turcii, înjură birjăreşte, râd zgomotos şi sunt recalcitrante. Unde mai pui că îşi descarcă toată cutia de fard pe faţă, îşi conturează buzele şi le dau cu ruj strident, iar părul rebel este încărcat de fixativul împrumutat cu voie sau fără voie de la mamele lor.

        De multe ori, ele sunt cele care fac avansuri neobrăzate băieţilor de lângă ele, îi călăresc pur şi simplu pe băncile din parc sau pe treptele de la intrarea unui bloc. Firesc, la vârsta revoluţiei hormonale, băieţii abia aşteaptă să se mai laude cu noi aşa-zise „cuceriri” la activ, umflându-se în penele lor jalnice în faţa prietenilor că au trecut deja în agenda câştigurilor sexuale la un număr format din două cifre. Căci nici pentru ei şi nici pentru ele nu există sentimente, ci doar activităţi extraşcolare cu precădere sexuale, mai exact nişte nenorocite de partide de descărcări precoce ale glandelor endocrine efectuate în grabă, indiferent de locaţie, din teama de a nu fi prinşi în flagrant.

        Este trist, dar lucrurile astea se întâmplă de multe ori chiar înainte de a învăţa biologia din şcoala gimnazială. Graba de a sări peste preliminarii şi de a intra în rândul femeilor este motivată de o curiozitate bolnavă ce este determinată de filmele urmărite în toiul nopţii la televizor sau direct pe Internet, sub o supraveghere sumară a părinţilor sau în absenţa ei.

        Ba mai mult de atât, pentru a prinde curaj, ei trec la lucruri mai grave. Banii pe care părinţii le dau acestor progenituri sunt cheltuiţi în alte scopuri decât cele pentru hrana din timpul pauzelor, ajungând astfel în sertarul plin cu bancnote valoroase al unui „magazin de vise” sau la vreo secătură ratată ce dă târcoale instituţiei de învăţământ furnizând stupefiante la un preţ mic pentru început, cu scopul de a-şi atrage clientela vulnerabilă.

        Aceşti tineri reprezintă, în fapt, viitorul nesigur şi imoral al societăţii noastre. Cum vor fi ei peste 10 sau peste 15 ani? Ce educaţie vor da ei, la rândul lor, progeniturilor lor, când ei înşişi nu înţeleg sau nu au auzit niciodată de noţiunile de respect, stimă, politeţe sau moralitate?

        Ne mai întrebăm atunci, de ce România este o ţară bolnavă? Iată România de mâine, o ţară din care unii, încă cu frica de Dumnezeu, cu o adevărată educaţie primită acasă, şi-ar dori să dispară de pe acest teritoriu atât de paradiziac, dar lipsit de îngeri.

        Totuşi, mă îmbărbătez singură. Îmi spun cu speranţă în suflet şi în gând că nu toţi sunt aşa. Este adevărat, însă aceste siaje de moralitate ce sălăşluiesc încă în tineri adevăraţi, din ce în ce mai puţini la număr, vor dispare şi ele odată cu părăsirea locurilor natale. Deşi nimic poate că nu doare mai mult decât smulgerea unor rădăcini dintr-un pământ matern, aceştia o vor face sperând într-o viaţă mai bună, dincolo de ţara de baştină. Este trist, cu atât mai mult cu cât talente într-adevăr există. Nevalorificate însă, la justa lor valoare, se vor pierde în istoria altor naţii, care nu au decât meritul că ştiu să aprecieze adevăratele valori dincolo de seminţia nativă. Aceste naţii, în speţă occidentale, vor şti şi ştiu şi acum să umple golul în sufletele tinerelor vlăstare române şi nu numai, vor şti să le dăruiască tot ce le-a lipsit aici. Oare de ce cei mai mulţi dintre ei se orientează către alte ţinuturi încă din perioada adolescenţei?

        Şi probabil că singurul lor regret este că îşi lasă aici părinţii şi bunicii sau poate uneori nici măcar această remuşcare nu mai există. Ea se pierde undeva, în abisul transatlantic şi ajunge în adâncurile oceanului sau se evaporă în eter.

        Zările nedefinite ale unui orizont lugubru, aducător de sărăcie şi prevestitor de demoralizare vor rămâne pentru ceilalţi, cei care nu au avut şansa de a înfrunta necunoscutul sidefiu prin pânza de păianjen a Occidentului Încrezător şi care, dintr-un ghinion înnăscut sau din laşitate, au ales să rămână pe aceste teritorii ale nimănui. Sfârşitul iminent al valorilor culturale, al conduitei înrădăcinate în urmaşii poporului român de zeci sau sute de ani, al bunului simţ cu care am crescut cei mai mulţi dintre cei maturi, ne aşteaptă perfid după colţ, asemeni unui inamic distructiv care nu aşteaptă altceva decât primul semn de slăbiciune. Noi am început deja să-l dăm! În curând vom fi inghiţiţi de propria indolenţă.

        Săracă ţară cu urmaşi suferinzi!

        Ai fost nefericită, dar vei ajunge şi mai nefericită! Numai Dumnezeu te mai poate salva!

        aprilie 2010

Povestea Danei

autor Roryta

        O şi văd în faţa ochilor, o copiliţă cu părul bălai şi ondulat, cu bucle mari, rebele, căzându-i pe umeri, care se supăra de fiecare dată când îi întorceam spatele şi mă duceam să mă joc cu alte fete din cartier. Ca orice copil, îmi plăcea s-o fac pe grozava, cei doi ani de dinaintea ei creându-mi impresia că ştiam deja lumea. 

        Toată copilăria ei s-a învârtit în jurul casei, al părinţilor, al fratelui ei ceva mai mare pentru care avea o admiraţie sinceră. Era uşor respinsă de colegii de seama ei şi atunci, ca o refulare, îi plăcea să dirijeze pe cei mai mici ca ea, îi alinia în şir indian, îi învăţa să joace „9 pietre”, „raţele şi vânătorii”, „ţară, ţară, vrem ostaşi!” şi câte şi mai câte. 

        Anii au trecut şi am ajuns la acelaşi liceu industrial, un liceu banal pe lângă casele noastre apropiate, unde eram mai toţi cei din cartier. Când vroiam să ne ducem la un film, se duceau doi-trei dintre noi şi cumpăram cel puţin 30 de bilete, de ocupam două sau chiar trei rânduri. După film, ne strângeam laolaltă în faţa vreunei scări şi comentam până spre miezul nopţii, ba de multe ori spuneam în şoaptă bancuri auzite de la părinţii noştri despre regimul ceauşist, regim plin de lipsuri şi de nevoi. 

        Dana mai mereu era tristă, fiindcă mama ei, o asistentă dură de la Spitalul de Pediatrie, era rigidă şi niciodată nu-şi lăsa fetiţa să întârzie mai mult de orele 20, indiferent că ar fi putut să scoată capul pe geam şi s-o vadă şi pe ea în grămada de copii adolescenţi ce-şi făceau veacul pe scările blocului. 

        Îmi aduc aminte că de multe ori îl rugam tatăl lui Aurel, care stătea la parter, să ne lase să tragem cablul de la casetofon printre zăbrelele geamului de la baie şi să ascultăm muzica celor de la Boney M sau ABBA, să simţim cum boxele sună asurzitor în mahalaula noastră plină de copii. În lipsa emisiunilor TV sau a jocurilor electronice, jucam „bâza” sau „leapşa” sau ne alergam unii pe alţii ca nebunii, să vedem cine ajunge primul la zid, să scuipe peretele ţipând transpirat cât îl ţinea gura: „ptiu pentru mineeee!”. Alteori, Adi scotea afară o roată amărâtă de la vreo bicicletă uitată printr-o magazie şi toţi săream pe ea, să plimbăm acel cerc strâmb şi aproape călcat în picioare de mormanul de copii ce năvălea peste el. Dar cel mai frumos moment era când Valentin de la etajul 4 scotea bicicleta lui Gabi, fratele său mai mare care pleca de acasă la câte o întâlnire, şi fiecare se plimba „o tură” în jurul cartierului, în schimbul unei gume „Tipi-Tip” cumpărate cu o zi înainte de la ţigăncile cu fuste din piaţă sau făcând un adevărat troc cu borcanele de gem furate din camara mamei. 

        Dana făcea şi nu făcea parte din gaşca noastră. Faptul că fratele ei era cu 11 ani mai mare ca ea, făcea ca distanţa dintre ei să se caşte tot mai mult în perioada aceea, când unul era copil iar celălalt era deja matur. Unul avea priorităţile jocurilor şi a alergatului prin mahala, celălalt avea priorităţile amorului şi dispărea de acasă câte două trei zile, chinuindu-se să rupă câte o noapte de amor de la iubita lui studentă. În final, Costel s-a însurat şi a plecat de acasă, lăsând-o pe biata Dana pradă mâinii de fier a maică-sii - o femeie implacabilă, ranchiunoasă şi ţaţă, interesată de soarta oricărui vecin de seama fetei sale, care făcea cine ştie ce trăsnaie pur copilăroasă şi dornică mai mereu de a-l denunţa părinţilor, cu speranţa în suflet că va primi bătaia - zicea ea - binemeritată. 

        În schimb, tatăl Danei era un om total diferit. Pleca dimineaţa şi ajungea pe înserat beat praştie, străduindu-se să-şi ţină echilibrul măcar până ajungea la prima treaptă. În aventura lui neobosită, mereu chinuită de a-şi ţine picioarele drepte, el oscila aproape dansând, între zidurile exterioare ale blocurilor şi puţinele maşini staţionate pe lângă. De multe ori, băieţii din cartier îl vedeau şi alergau înaintea lui pentru a-l ajuta să urce cele cinci etaje, fiindcă de cele mai multe ori liftul era defect. Numai că ei ştiau că lucrul ăsta nu era făcut gratis. Beţivanul simpatic, de altfel un om bun la suflet ca pâinea caldă, scormonea prin buzunarele adânci în speranţa găsirii unui mărunţiş cu care băieţii îşi puteau cumpăra o ţigară Carpaţi fără filtru pe care o fumau pe rând în spatele blocului, pentru a nu fi văzuţi de părinţii lor. Alteori îl zăream zăcând grămadă cu capul în boscheţi, spunând vorbe fără înţeles, bâiguind cine ştie ce aventuri închipuite, certându-se imaginar cu colegii de pahar pentru o piesă de maşină vândută la preţ de nimic în barul de unde tocmai plecase. Băieţii alergau la el şi-l ajutau să se ridice, făcându-li-se milă de el că a ajuns în halul ăsta. 

        În schimb, după ce ajungea sus, se putea auzi scandalul iscat de gura nevesti-sii într-o ploaie de reproşuri şi ocărituri, înjurăturile lui înfundate de aburii alcoolului, precum şi ţipetele surde ale Danei, speriată de spectacolul cotidian al familiei ei. 

        Aşa s-au derulat cei douăzeci de ani ai vieţii ei, până în momentul în care, conştientă fiind de amarul din propria casă, Dana a luat hăţurile în mâini şi a ţipat pentru prima oară la tatăl ei. A fost momentul decisiv, când şi-a luat cu o furie oarbă toate lucrurile din casă şi a fugit înghiţindu-şi pământul sub picioare. 

        aprilie 2005

Bărbaţii şi femeile din societatea de azi

autor Roryta

        În general, unui bărbat îi place să se simtă rege, leu, în mica lui celulă cavernoasă a societăţii, în familie, şi pe undeva aşa şi este. Acest lucru îi demonstrează lui şi ansamblului social din care face parte, că el ţine frâiele în mâini, că fără el lumea nu ar exista şi, implicit, femeia din spate ar aluneca în prim planul abrutizării, ar sucomba în izolare şi s-ar stinge într-un anonimat deprimant pentru cei ce încă îi mai populează grupul din care a făcut cândva parte ca un întreg. Ea reprezintă un sex slab, incapabil de a se adapta noilor condiţii când, nevoită fiind, trebuie să facă faţă greutăţilor vieţii, să combine viaţa personală cu cea profesională în mod armonios, să caute soluţii pentru a evada dintr-un faliment emoţional iminent în care tocmai a fost lepădată. Bărbaţii au convingerea iluzorie că o femeie este incapabilă de a se acomoda multitudinilor de probleme apărute fortuit, că ele nu ştiu să-şi reorganizeze viaţa după standarde noi şi că nu vor putea face faţă cu succes unei vieţi solitare şi independente. 

        Mare greşeală! Cea mai mare care poate exista în concepţia unui bărbat! 

        Femeile nu sunt nici pe departe aşa. Femeile sunt vulcani neînţeleşi care erup când nu te aştepţi, femeile sunt sarea şi piperul unei relaţii, indiferent dacă puteţi şi vreţi să recunoaşteţi asta sau nu. Femeia este cea care poate şi ştie să salveze sau să înece o căsnicie, o poate înălţa sau o poate coborî, o poate manipula după bunul său plac, poate face dintr-un bărbat un om fericit sau, dimpotrivă, cel mai nefericit de pe pământ - acesta se numeşte controlul subtil al unei relaţii. Trebuie doar SĂ VREA. Dacă ştie să fie diplomată, dacă ştie să facă salturi peste prăpăstii, să fenteze, să se ascundă sau, din contră, să se arate când e cazul, atunci va reuşi. Dacă însă se va împiedica, cu sau fără voia ei, va fi un fiasco, dar chiar şi în această situaţie, o femeie nu va sta să plângă după un bărbat care a părăsit-o din cine ştie ce motiv (altă femeie, în marea majoritate a cazurilor, excluzând alcoolismul sau violenţa domestică care sunt cele mai debile şi mai primitive forme de manifestare a omului de grotă practicate de nişte alienaţi poposiţi dintr-o eroare catastrofală în aşezămintele omeneşti) şi nici nu-şi va pune capăt zilelor (Doamne fereşte!), decât dacă are ceva labil în psihic încă de dinainte şi nu conştientizează asta decât atunci când ajunge în faţa faptului împlinit. Aici, intervine educaţia de acasă care este decisivă, precum şi pregătirea profesională. O femeie împlinită profesional (fiindcă nimeni nu-i poate fura neuronii, ştiinţa, diplomele şi capacitatea intelectuală), se va refugia în muncă, îşi va găsi noi ocupaţii, îşi va face un amant pentru care e posibil să aibă ceva afecţiune sau nu, va progresa la locul de muncă şi va fi mult mai prudentă în relaţii. O femeie singură, care mai are şi copii, va renunţa cu bucurie la orice mascul mediocru ce-i va da târcoale şi îşi va revărsa dragostea naufragiată dar reînnoită sub altă formă, peste cei care-i poartă sufletul în eternitate: copiii, pentru că în ei îşi găseşte forţa de a merge mai departe, de a se ridica şi de a înainta în viaţă. Poate doar, din când în când, tangenţial, va cunoaşte bărbaţi (de regulă ancoraţi adânc în diverse relaţii mai mult nereuşite decât reuşite - căci dacă ar fi reuşite, ei nu ar avea ce căuta acolo) cu care va avea câteva nopţi pasionale sau câteva partide de sex flugare, pentru descărcarea energiilor negative, de o parte şi de alta, dar va evita să se implice emoţional, dat fiind faptul că ea ştie că partenerul de o noapte (două-trei) nu este cu nimic mai bun decât „fostul”, din moment ce se mulţumeşte cu firimituri de amor incert, nesigur şi neîmpărtăşit. Ea va vedea în partenerul efemer acelaşi rebel vânător în căutare de ceva nou ca şi „ex”-ul, cu un creier micşorat de hormonii ce dau năvală în faţa unui trup femeiesc, dar în esenţă cu aceeaşi animalitate lipsită de inhibiţii. 

        La capătul opus, aş putea spune că se mai întâmplă şi aşa-zisele abateri de la regulă, excepţii, pe care le putem numi cu uşurinţă minuni. Bărbaţi care au avut neşansa de a-şi uni destinul cu femei desfrânate, care nu au ştiut să-i aprecieze sau care, din prea mult respect vis-à-vis de partenera de viaţă, au ajuns să fie călcaţi în picioare, ironizaţi, batjocoriţi şi marginalizaţi de ea şi de cei din jur. Ei bine, în astfel de cazuri, se întâmplă cel mai adesea ca, dintr-o refulare lăuntrică, bărbatul respins să dorească o răzbunare tâmpă asupra noii persoane cunoscute, să se comporte cu respectiva total opus faţă de comportamentul cu „anterioara”, lucru cel puţin de neînţeles pentru cunoscuţi, cât mai ales pentru subiectul recent adus în ecuaţie - noua consoartă. De parcă ar avea ea vreo vină că „fosta” s-a dedat la deprinderi murdare sau comportament mârşav!! 

         Mare greşeală! A doua! 

        Părerea mea este că nu trebuie amestecată o viaţă anterioară cu o viaţă prezentă sau viitoare, fiindcă viaţa se succede pe capitole, de diverse foiletoane care au, e adevărat, ceva legături între ele, dar sunt totuşi atât de suverane. După cum cred că nimeni nu ar trebui să deţină controlul în nimic. La o căruţă, dacă se înhamă doi cai, trebuie să tragă amândoi, în egală măsură. Afară doar de faptul când unul dintre ei oboseşte, evident, şi atunci se presupune o pauză. Asta nu înseamnă să dai drumul cailor pe câmp, să alerge ca nebunii şi să se rătăcească unul de altul, să abandoneze căruţa, ba mai mult, să frângă osia. Greu sau uşor, ei vor trebui să rămână împreună, unul lângă altul, până îşi vor reveni, pentru o asigura mai apoi o călătorie armonioasă, completă şi sigură, până la destinaţie, până în ultima secundă a dansului marital. 

        Este adevărat că într-o relaţie/căsătorie/uniune consensuală - mai nou (sucombatul „concubinaj”), cred că cea care are cea mai mare influenţă este, într-adevăr femeia, pentru că ea percepe, în general (nu în special!), mai multe subtilităţi decât un bărbat, ea ştie instinctual cum să-l facă pe cel de lângă ea să se îndrăgostească, să se REîndrăgostească şi mai apoi, să-i ofere bărbatului ce-i populează zilele, clipe de neuitat atunci când îşi doreşte sau când îl doreşte. Fără ea, un bărbat va trăi debusolat, singur, trist şi fără împliniri, deoarece nu degeaba Dumnezeu a lăsat pe pământ două sexe, ci - conform Genezei - în a şasea zi a creat „bărbatul şi femeia”, apoi s-a odihnit. 

        Ar mai exista un caz aparte pe care nu l-am adus în discuţie până acum, fiindcă mi se pare ireal de coincident: atunci când un bărbat rănit întâlneşte sufletul pereche, o femeie rănită şi ea la rândul ei, şi atunci încep prin a se completa unul pe altul, evitând mai ales greşelile anterioare înfăptuite cu sau fără voia lor, când vor încerca să-şi refacă viaţa adăugându-se, înţelegându-se, iubindu-se, întregindu-se, inventându-se chiar, înlănţuindu-şi temerile, grijile, angoasele, refulările, dar şi plăsmuirea de noi speranţe, noi vise, noi concepţii şi noi viziuni asupra vieţii, asupra diverselor aspecte cotidiene, mai mature, mai profunde, mai binevoitoare şi nu în ultimul rând, mai chibzuite. Căci, avantajul maturităţii îşi are obârşia tocmai în înţelepciunea căpătată de-a lungul anilor, doar nu degeaba se spune că bătrânii sunt înţelepţi - ceea ce mi se pare perfect adevărat, fiindcă această înţelepciune derivă fix din experienţa vieţii şi nimic altceva. Acest caz mi se pare ideal, desăvârşit, ireal, poate chiar utopic şi muuuuuult prea rar întâlnit, dar totuşi, nu imposibil (cel puţin nu în cărţi sau în vise, că în realitate... ). 

        Ca o concluzie peste cele enumerate mai sus, mărturisesc că am constatat nu o dată că femeile, în adâncul sufletelor lor, au dat şi dau dovadă de o duşmănie mult mai puternică decât bărbaţii, în toate acţiunile pe care le efectuează, dacă vor. De asemenea, la polul opus, pot fi şi mame bune, partenere de viaţă devotate, surori fidele sau fiice iubitoare etc. Totuşi, se zice că bărbaţii sunt mai buni, mai calzi, mai tandri, mai iubitori - acest lucru fiind valabil doar atunci când iubesc cu adevărat, când vibrează prin toţi porii, când VOR acest lucru, când destinul le oferă ocazii atât de rare s-o demonstreze, poate o dată sau de, cel mult, două ori în viaţă. În inimile lor poate exista un ocean de gingăşie care se va revărsa ca un tsunami asupra femeii alese, dacă ea va şti cum să-l facă să-i arate acest lucru. 

        Deci, indiferent cât de opuşi pot fi, femeile şi bărbaţii convieţuiesc încă de la începuturile vieţii pe pământ, în armonie sau discordie, mai bine sau mai rău, cu dragoste sau fără, fiindcă şi în acest caz se aplică una din legile fizicii: opusele se atrag, aşa cum bine afirmă savanţii că suntem făcuţi din praf, pulbere şi stele, precum Universul. 

        iunie 2012

O fotografie cât o mie de cuvinte

autor Roryta 

        Astăzi, micuţa mea m-a sunat tulburată la serviciu, să-mi comunice că a văzut pe Internet o fotografie cu tatăl ei alături de femeia care ne-a distrus mariajul, în ziua căsătoriei lor. Nu că fetiţa nu ar fi ştiut de această convenţie încheiată printr-un act de stare civilă între cei doi, dar impactul vizual readus în memorie, i-a creat, probabil, o stare de nelinişte. 

        Anul trecut, într-una din vacanţele ei, a fost dusă la bunicii paterni. Am lăsat-o să prindă culoare în obraji şi să evadeze cumva din această urbe plină de fumul cocso-chimic emanat de Combinatul Siderurgic Galaţi, care se aşterne noaptea ucigător peste noi. Am vrut să se destindă, să inhaleze aer curat, de aceea nu am refuzat propunerea tatălui ei de a merge împreună la ţară. Numai că s-a întors bulversată şi, când am rămas doar noi două, mi-a spus cu tristeţe în glas că a văzut fotografia mai sus menţionată într-una din camerele mai izolate, mai puţin populate ale casei. Cu infinită dragoste şi înţelegere, i-am răspuns că acest lucru nu schimbă cu nimic relaţia dintre ei, că tot tatăl ei rămâne, indiferent de persoana cu care a ales să îşi împartă viaţa şi că era de aşteptat să se întâmple acest lucru. Fiindcă undeva, în adâncul fiinţei mele, intuisem de mult această căsătorie pe care el nu a recunoscut-o niciodată. 

        Ulterior, pus în faţa faptului împlinit şi explicându-i ce a văzut fata lui la ţară, a fost nevoit să recunoască acest adevăr incontestabil. Aşa deci, ştiam toţi trei de această uniune legală a lor. Cea care nu ştia însă acest lucru, era chiar persoana cu care îşi împarte viaţa tatăl fetiţei mele. Şi atunci - poate dintr-o furie oarbă sau poate din cauza unei învrăjbiri recente şi accentuate între cei doi sau poate din cauza faptului că el îşi onorează consoarta mai mult cu absenţa decât cu prezenţa, ea orbecăind după el într-o beznă profundă pe meleaguri necunoscute, sau probabil gândindu-se că vreme îndelungată el m-a minţit pe mine, întâlnindu-se cu ea pe ascuns şi acum îi este teamă să nu fie înşelată la rându-i, sau mai ştiu eu ce alte motive - într-un acces de răzbunare ordinară a recurs la această ultimă alternativă: de a face publică o informaţie pe care noi oricum o ştiam de mult. 

        În consecinţă, copila mea a fost zbuciumată şi derutată că această femeie i-a lansat o invitaţie de prietenie ataşând fotografia pe un site pueril, infantil, unde numai adolescenţii fără minte îşi crează cont, printre aceştia numărându-se şi mica mea prinţesă. Însă ei îi dau dreptate fiindcă, deocamdată, este la o vârstă propice pentru o astfel de comunicare cu cei de seama ei, din lumea virtuală, mai ales că este la modă. Însă nu mi se pare la fel de firesc ca şi o persoană matură, după cel puţin trei decenii de viaţă, să facă acelaşi lucru. Să intre într-o lume virtuală, a himerelor, doar de dragul de a discuta banalităţi cu persoane pe care nu le cunoaşte şi care nu au nici un punct comun cu respectiva, din punct de vedere social, intelectual etc. Decât dacă acest intelect a rămas în faza staţionară încă de la 11-15 ani şi nu s-a mai dezvoltat din motive lesne de înţeles. În acest caz, acţiunea este perfect justificată. 

        Ajunsă acasă, am accesat site-ul cu pricina şi am vazut şi eu fotografia de la nunta lor, pentru prima oară. El îmbrăcat într-un costum gri deschis, de altfel impecabil, asortat cu cravata din acelaşi material şi o cămaşă uşor mai deschisă la culoare, ea într-o rochie rozie, o crinolină frumoasă, elegantă, ce contrasta izbitor cu tenul de o culoare incertă ce aduce aminte de doamnele bine din faţa unui cort şătrar. Singurul obiect indispensabil ce mi se părea ca lipseşte din tot acest decor absolut minunat era – totuşi! - însuşi cortul, specific nomazilor, cu acel vârf ascuţit, sesizabil de la depărtare, de care se fereşte adevărata lume bună. 

        Ca să nu mai vorbesc că Parcul „Eminescu” – locaţia unde a fost făcută fotografia, mi se părea că a pălit şi el la vederea unei astfel de perechi distonante ce se presupune neîndoielnic că tocmai îşi depusese „jurământul iubirii pe viaţă”, deoarece parcul este amplasat şi astăzi în imediata vecinătate a Stării Civile. Practic, perechile ies pe o uşă laterală din clădirea Stării Civile şi parcurgând câţiva paşi, îşi imortalizează fericirea în acest parc micuţ, dar estetic şi foarte bine îngrijit, situat în plin centrul Galaţi-ului. 

        Profitând că la ora accesării mele a site-ului pângărit cu o asemenea fotografie, fetiţa mea se afla la şcoală, m-am gândit să îi telefonez fostului soţ, să-i lansez o invitaţie acasă la mine şi să admirăm împreună acea clipă de fericire eternizată din ziua căsătoriei lor. Nebănuind nimic, el a sosit mai repede decât am preconizat. 

        - Uite de ce te-am chemat, îi spun aparent lipsită de orice sentiment, deşi fierbeam de mânie la gândul suferinţei inocentului meu copil. Astăzi, fata ta a trăit cea mai mare dezamăgire a vieţii ei. Pentru că a văzut o fotografie intenţionat plasată pe Internet, fotografie la vederea căreia s-a simţit cu sufletul sfâşiat. Şi tot cu bună ştiinţă i s-a lansat şi o invitaţie de prietenie pe site-ul respectiv. 

        - Adică? Ce s-a întâmplat?, a întrebat el nedumerit. 

         În secunda imediat următoare, cu ochii pironiţi pe monitor, a exclamat profund uluit: 

        - Ce-i asta? 

        - Ce să fie? O fotografie. Tu şi cu …”individa” ta. Această fotografie aţi postat- o voi pe Internet şi, cu o indolenţă fără margini, i-aţi mai şi trimis invitaţie de prietenie fetiţei mele, pentru ca ea să vă vadă clar în toata splendoarea, în ziua nefericitei voastre căsătorii construite de mormântul mariajului nostru. 

        Am lansat acuzaţia spre amândoi, deşi ştiam că el nu este implicat într-un astfel de complot perfid, ştiam şi ştiu că el nu ar fi în stare de o asemenea mârşăvie, cu atât mai mult cu cât am siguranţa infailibilă asupra cunoştinţelor sale extrem de limitate în materie de navigare pe un calculator. Însă, acuzându-i deopotrivă, l-am introdus şi pe el în acelaşi tipar, pentru a-i sugera certitudinea că eu îi văd ca un tot unitar, că nu pot deosebi calităţile lui de ticăloşia ei şi că şi el se face vinovat în egală măsură, ca şi ea. 

        Acţiunea mea a avut efectul scontat: 

        - Nu este adevărat! Cum crezi că aş putea să fac aşa ceva? Eu? …Eu? 

        - Eu spun doar ce văd!, i-am replicat scurt. 

        - Dar nu este adevărat! Iţi jur că nici nu am ştiut de asta. Cum poţi să crezi ca aş fi în stare să-i fac un rău propriului meu copil? 

        - Nu te supăra, dar nu vorbesc în necunoştinţă de cauză. Ca să te convingi, mai priveşte o dată! Am pus eu fotografia pe Internet?, îl întreb ingenuă. 

        - Violeta, dar nu eu personal am făcut asta, mi-a strigat el în faţă, scos din minţi. 

        Ştiam că nu făcuse asta. Totuşi, nu puteam să-l disculp şi nici nu vroiam. Anii petrecuţi sub acelaşi acoperiş au avut şi avantajul lor - pe de-o parte - pentru că am ajuns să-l cunosc suficient de bine încât să ştiu cu exactitate de ce anume este în stare şi de ce nu. Îl cunosc atât de bine…mai bine decât se cunoaşte el, chiar. Îi cunosc până şi bătăile inimii…El asta nu a înţeles niciodată. Că explorarea mea asupra persoanei sale a atins ţinta totalităţii, de-a lungul timpului. 

        Iritată, îi răspund sarcastic: 

        - Uite ce e! Pe mine nu mă interesează cine anume a făcut asta. Tu sau ea sau voi amândoi. Pur şi simplu, nu mă interesează!!! Sunteţi la fel şi unul şi celălalt, de aceea şi sunteţi încă împreună. Important este următorul lucru: copilul meu azi a suferit. Ori eu nu vreau asta: s-o fac să sufere. E un suflet nevinovat şi nu doresc să fie vreodată introdusă în jocul murdar al vostru, cu atât mai mult cu cât este încă un copil. 

        - Doamne!... Nici eu nu vreau asta, îmi răspunde pătimaş. Dacă aş şti că ea a făcut aşa ceva cu bună ştiinţă sau că ar fi în stare vreodată să-i facă rău copilului meu, aş omorî-o cu mâna mea. Dar ea nu face chestia asta. Ea nu e în stare…. 

        Îmi ridic nervos mâinile către tâmple, mi le trec prin păr şi pentru prima oară în viaţa mea, mă reped la modul propriu în gâtul lui, răcnindu-i în faţă: 

        - Ah, Dumnezeule!.... Măi, bărbate…Tu nu înţelegi!.... 

        Îi silabisesc scuturându-l puternic de revere: 

        - Tu nu în-ţe-legi, bărbat ce eşti, ce înseamnă mintea diabolică a unei femei! Tu nu ştii ce înseamnă să fii femeie. Tu nu ştii ce înseamnă să fii femeie şi să simţi că bărbatul cu care ţi-ai petrecut atâţia ani de căsnicie fuge de lângă tine. Nu ştii ce înseamnă să simţi că îl pierzi, să simţi că nu mai are niciun sentiment pentru tine şi să-ţi simţi pământul cum te cufundă în adâncimea lui! Dar întreabă-mă pe mine, Cristi! Întreabă-mă pe mine, care am trecut prin asta, care ştiu prea bine ce înseamnă să simţi cum altcineva îşi vâră coada malefică între tine şi bărbatul tău! Eu am trecut prin asta şi ştiu foarte bine. Ai fi in stare de orice, chiar dacă eu am stat cu mâinile în sân – impropriu spus, rugându-te neîncetat şi aşteptând civilizat să-ţi revii. Altele nu stau. Şi eu ştiu asta. 

        Şi în clipa următoare, tulburată într-adevăr, retrăind o parte din emoţiile divorţului nostru naufragiat pe o insulă pustie, i-am dat drumul la revere şi am făcut un pas înapoi. 

        A rămas şocat, fiindcă niciodată nu am făcut aşa ceva, niciodată nu m-am manifestat în felul ăsta. Şi el era uimit, dar şi eu, de propria-mi reacţie. 

        Preţ de o secundă – care mie mi s-a părut o veşnicie – am tăcut amândoi, privindu-ne. 

        Iar apoi, într-un acces de furie oarbă, întoarce privirea către monitor şi-mi spune precipitat: 

        - Dă, dă, dă,…se bâlbâia. Dă panarama asta de adresă, scrie-o pe ceva! Să vezi tu ce scandal am eu cu ea…Dă încoace adresa asta de Internet. 

        Furia vizibilă ce-i marca chipul nu era numai împotriva ei, ci şi împotriva propriei persoane. Era teribil de nervos pe propria neştiinţă, pe propria incapacitate de a utiliza acest nou mijloc penetrant de comunicare: calculatorul, cu toate avantajele conectării la Internet. 

        Am tăcut şi m-am supus. 

        I-am văzut ochii o clipă, atunci când a întors privirea către monitor. I se citeau ura şi duşmănia împotriva ei când a dat din nou cu ochii de fotografie. Ştiam că aşa va reacţiona. Pentru că îl cunosc. Ştiam că va rage precum un leu în cuşcă. Pentru că il cunosc. Ştiam că această discuţie îl va purta pe aripile unei extreme nervozităţi şi că ar fi în stare s-o şi pocnească într-un astfel de moment. Însă la fel de bine ştiam că nu va dura. Tot pentru că îl cunosc. Nervii lui sunt intenşi, dar de scurtă durată. Nu ţine mânie, nu ţine supărare. Este precum o plastilină în propriile tale mâini. Cu puţin teatru îl poţi seduce şi încă cu mare succes. Răgetele de Tarzan al junglei sunt doar un biet chiţăit de şoarece, în final. 

        Dacă aş vrea, cu un singur deget l-aş întoarce la mine. Oricând. Dar nu vreau, pentru că…Ei bine eu, ca femeie, nu pot fi un păpuşar al sorţii. Nu mă pot juca cu sentimentele oamenilor, nu pot să intru în pielea unui personaj şi să nu mai ies niciodată, executând rolul unei soţii iubitoare care a şters cu buretele orice urmă de suferinţă din sufletul ei. Nu, categoric nu. Francheţea mea lasă urme pe unde mă duc, precum un siaj negru de fum, asfixiant, ce simţi că nu se mai ridică niciodată şi că te îneci inhalându-l. Nu pot să fiu ingenioasă, diplomată şi să joc la dublu. Şi nici nu vreau. Urăsc josnicia şi minciuna sub toate formele şi aspectele, indiferent de motivele întemeiate sau nu, din spatele acestora. Am urât aceste lucruri dintotdeauna. Şi nu doresc vreodată să fiu nevoită să recurg la un astfel de comportament mişelesc, doar pentru a-mi atinge un scop anume sau doar de dragul jocului. Ei bine, aici am pierdut mult în viaţă. Şi încă mai pierd. Însă, prefer să pierd, dar să am cea mai înaltă trăsătură de caracter posibilă: demnitatea. Este un lucru pe care nu ţi-l poate fura nimeni dacă nu laşi să-ţi fie furat sau târât în mocirla umană. Această demnitate am apreciat-o încă din copilărie, pentru că îmi place să cred că educaţia mi-a fost cimentată la poalele caracterului, cu trudă şi dragoste de ai mei părinţi. Că fundaţia morală a comportării mele în societate este solidă, trainică, la fel cum a fost şi a lor. 

        Astăzi, ca o evocare a proprie-mi existenţe, arunc o privire în trecut: cum am ajuns la ruinele căsniciei noastre? Să fi fost oare destinul? Să fi fost oare o imixtiune a sorţii? 

        Ei, dar asta e o altă poveste…. 

        octombrie 2009

Noaptea stelară

autor Roryta

        Se făcuse douăsprezece noaptea şi nu aveam de gând cu niciun chip să mă duc să pierd vremea visând cu capul pe pernă, într-o lentoare caniculară ce-mi aspira până şi aerul pe care doream să-l simt inundându-mi plămânii. Astfel, după ce toţi ai casei s-au dus la culcare, mi-am scos cu grijă scaunul din paie din faţa măsuţei unde se odihnea telefonul şi l-am tras în curte, într-o linişte deplină. M-am tolănit într-o poziţie comodă, cu spatele rezemat de spătar şi am ridicat ochii către acel cearceaf al naturii care ne acoperă pământul. De luni de zile voiam să fac asta, de luni de zile voiam din nou să am acea relaţie strânsă cu natura, să purced la explorarea cerului într-o noapte senină de vară, fără lună, să observ cu entuziasm luminiţele intermitente ale vreunui avion rebel ce-mi traversa spaţiul vizual şi să mă minunez cum el sfidează stelele, amestecându-se cu ele.
        Aşteptam cu nerăbdare momentul acesta de confesiune al naturii cu propria-mi fiinţă.
        Lângă mine, Ducu îşi aşezase cuminte botul pe labe şi mă privea curios. Urechile lui scurte şi nesupuse formau un cerc invizibil chiar în mijocul capului, atunci când le aducea inocent în faţă, atârnându-şi colţurile deasupra ochilor, într-o mirare continuă. Păstra liniştea, îmi respecta tăcerea şi intimitatea, neştiind şi nerealizând pelicula miraculoasă de deasupra capetelor noastre la care asistam vrăjită.
        Mi-am întins mâinile în sus, am adunat imaginar cu degetele toate stelele, apoi le-am împrăştiat din nou pe cer, aşa cum arunci firimiturile pe masă, la nimereală. Una mai mare care ţi se pare mai apropiată, alta mai mică şi mai depărtată, altele mai puţine într-un colţ, altele mai multe în celălalt colţ. Bezna devenise lucidă, o simţeam prieteneşte şi mă obişnuisem cu ea. Nu am vrut să-mi imaginez cu mintea o călătorie în cosmos şi nu am vrut să închid ochii, ci priveam cu ei larg deschişi către punctele lucitoare şi inegale ce înţepau cerul, din când în când câte o stea făcându-mi cu ochiul, strălucind mai tare, parcă anume să-mi atragă atenţia. Aproape simţeam o stare de levitaţie, desprinzându-mă uşor de pământ şi planând printre aştri într-un dans stelar benefic, purificându-mi condiţia omenească până la ultima picătură spirituală, depăşind falia dintre adevăr şi fantastic, cu bună ştiinţă. M-am gândit involuntar că sfinţii ne veghează, i-am simţit lângă mine pe acel culoar sacru care leagă lumea noastră de lumea lor, dăruind în tăcere liniştea calmă a unei nopţii de iulie torid şi consacrându-mi cu recunoştinţă câte o adiere oportună de care mă bucuram mulţumită.
        Am simţit fierbinţeala stelelor, am visat speculativ la lumea lor tainică şi m-am cufundat în spaţiul jinduitor al Universului, acolo unde nu există atmosferă, acolo unde liniştea şi pacea îţi anihilează simţurile şi te fac una cu nemărginirea. Am construit o punte de legătură între Pământ şi divinitate şi am format un bulgăre de aştri pe care l-am strâns la piept cu infinită candoare, apoi m-a cuprins admiraţia subtilă şi neumbrita fericire faţă de noaptea aceea stelară şi mi-am etajat în suflet pentru a nu ştiu câta oară încântarea spaţiului ceresc, căci astfel de momente îmi galvanizează fiinţa şi-mi topesc pornirile nevrotice cotidiene plăsmuite aproape instinctiv.
         Un cer de necuprins într-o lume de basm!
         Un colţ de rai privit chiar de aici, de pe Pământ.
         Ce încântare!


         iulie 2012

Semn zodiacal

autor Roryta 

        În anii ciuruiţi de gloanţele comuniste eram o adolescentă cu capul în nori şi abia dacă îmi cunoşteam ziua de naştere. Ştiam aniversările celor de lângă mine pornind de la ideea că trebuie să ştiu când este născut fiecare pentru a-l cadorisi cu urări de sănătate, fericire, bucurie şi multe altele, decupate după acelaşi clişeu.
        Mai târziu, după răzmeriţa decembristă din secolul trecut, am auzit de noţiunea de horoscop. Mânată de o curiozitate specifică tinereţii, precum şi setei mele de cunoaştere, am început să mă documentez în privinţa semnelor zodiacale, crezând că este o ştiinţă aparte, demnă de toată lauda. Aşa am aflat că diverse perioade ale anului sunt specifice fiecărui individ în funcţie de data sa de naştere. Am cunoscut noţiuni noi, cum ar fi: ascendent, descendent, având casa numărul X în migrarea planetei Y către planeta Z etc. De asemenea, am aflat că există zodiac chinezesc, european, floral, egiptean etc. Sigur că aş putea să adaug şi eu, la rândul meu, diverse criterii de clasificare a acestor zodiace: după vârstă, categorie socială, în funcţie de podoaba capilară, după sex, înălţime, orientare politică, nr. progenituri, tipul de maşină, nr. de la apartament, nr. de la pantof… şi lista ar putea continua. De exemplu, cu uimire am luat la cunoştinţă că sunt porc de metal, noţiune de care nu am auzit niciodată. Puteam foarte bine să fiu şi măgar de vată sau maimuţă păroasă de cauciuc, că tot nu aş fi ştiut!
        Mă întreb cum am putut să fim atât de ignoranţi, să trăim într-un comunism ce părea perpetuu şi să nu cunoaştem aceste noţiuni. Astăzi, până şi cei mai de seamă oameni, îşi consultă horoscopul încă de la prima oră, pentru a şti dacă le merge bine sau nu de-a lungul zilei. Ba unii, sfidând destinul, se duc şi ghicitoarea Sunita sau chiar la mama Omida pentru a vedea dacă le merge bine, dacă vor câştiga la loterie banii mult visaţi sau dacă alegerile locale, prezidenţiale, europene, parlamentare etc. le vor fi favorabile au ba.
        Totul se învârte în jurul aştrilor. Viaţa noastră este strâns legată de mişcarea acestor stele. Dacă o stea se deplasează către stânga de exemplu, atunci avem noroc, dacă steaua respectivă întâlneşte vreo surată, atunci destinul nostru ia o nouă turnură şi, deci, ne dă de gândit.
        Probabil că tot din vina acestor biete corpuri cereşti, România nu mai poate ieşi din gaura neagră în care s-a autoinclus. Sau, mai rău, a început să-i placă aici. Când vom ieşi din anul Tigrului, an fără împliniri măreţe pe plan social, vom intra în anul Calului sau al Bivolului sau al Şarpelui Zburător că am trecut de cel Târâtor şi tot nu ne-a mers bine.
        Tot e bine, că ne documentăm, citim, aprofundăm, măsurăm şi cercetăm tot ce se poate despre zodii, semne zodiacale, bunul mers al horoscopului, clasificat şi acesta, la rândul lui, pe zile, săptămâni, luni, ani etc.
        Acest lucru mă duce cu gândul la o formă de evoluare, numită atotcunoaştere. Românii vor să ştie tot, să nu piardă nicio informaţie în ceea ce priveşte dezvoltarea acestor reprezentări grafice de poziţionare a aştrilor. De parcă toată viaţa noastră se învârte în jurul Universului infinit şi nu putem trăi decât dacă ne informăm în această privinţă. Aici excelăm. De fapt, excelăm în domenii de interes care nu interesează pe nimeni dintre cei mai elevaţi, mai nobili, cu adevărat academici.
        Iată cum viaţa ne împinge, fără acordul nostru, către noţiuni noi, demne de remarcat.
        Iată cum încet-încet devenim astrologi, psihologi, filozofi etc.!


         februarie 2009

Lucian, o personalitate puternică

autor Roryta 

        Deşi ne vedeam foarte rar, eram buni prieteni şi-mi era drag. La un moment dat, înaintând cu grijă spre sufletul meu, mi-a cerut să-i sculptez în cuvinte caracterul lui puternic şi extrem de introvertit, să-i conturez în câteva idei propria lui personalitate, să-i arăt cât de mult îl cunosc şi cum îl văd eu, ca şi mare amică a lui ce părea că-i înţelege toate angoasele. 

        M-am urnit greu, dar odată ce m-am apucat, am constatat cu bucurie crescândă că-mi plăcea să-i scriu şi, astfel, i-am scris următoarea scrisoare: 

       

         „Dragul meu Lucian, 

        Spre fericirea şi desfătarea mea din ultima perioadă, mă întreb amuzată cum de ai reuşit performanţa asta, cum de ai ajuns la succesul fulminant de a-mi subjuga o parte din timp, ca să dezbat anumite subiecte extrem de dragi mie, dar mai ales m-a uimit şi mă uimeşte peste măsură propriul sentiment de dorinţă necondiţionată de a-ţi împărtăşi ţie unele cugetări ale mele ce privesc propria-ţi personalitate. Poate pentru că îmi stârneşti interesul mai mult decât mi-aş fi imaginat sau poate pentru că am constatat că avem unele afinităţi comune, afinităţi ce ţin de structura fiecăruia din noi, dar totuşi atât de reciproce. Greşesc cumva? 

        Referitor la cireşica verde-albăstruie din ochii tăi, se completează foarte bine cu peisajul actual al acestui anotimp, dar mai ales cu sufletul tău foarte filigranat, plin de broderii măiastre la care natura a lucrat cu migală şi dărnicie din moment de rezultatul este aşa de aparte. Ceea ce doresc să conturez, printre altele, este întrebarea pe care nu o dată am remarcat-o în spusele tale şi care mă flatează prin simplitatea, dar mai ales prin ecoul profund pe care-l propagă: ”Tu ce părere ai?” - semn că interesul vis-à-vis de propria-mi opinie nu te lasă indiferent. Mulţumesc! 

        De asemenea, citesc in fracţiunile de timp în care mi te arăţi ca o adevărată vedetă, un model de seriozitate, un munte de raţionalitate şi un caracter caligrafic pe coperta căruia îmi aţintesc privirile într-o splendidă contemplare. Căci, exaltată fiind, pupilele mi s-au mărit involuntar şi mi-am dorit să cuprind într-o clipită ceea ce alţii nu au reuşit poate într-o viaţă, să explorez în tăcere şi adâncime minunata atenţie cu care îţi tratezi semenii, lucru atât de rar întâlnit astăzi, ţinuta ta aproape ireal de decentă şi, mai ales, interesul viu, dar moderat faţă de anumite aspecte ce privesc viaţa particulară a celor nu-ţi sunt foarte apropiaţi. 

        Sunt aproape sigură că discreţia ocupă un prim loc în enigmatica ta personalitate, că eşti profund în gândire, probabil cum eşti şi în sentimente. Că în spatele mărgelelor verzi-albăstrii ce-ţi încadrează chipul, se ascunde o cupolă plină de duioşie, capabilă să se deschidă în faţa cui merită cu adevărat, precum petalele unei flori în faţa razelor de soare. Ochii, precum bine li se zice „oglinda sufletului”, sunt cele mai matematice organe, ele arătându-ţi exact ceea ce cuvintele ascund, fiindcă nu poţi trage o cortină opacă peste ei, indiferent cât de mult ţi-ai dori uneori. Sunt singurele care nu te tradează, precum cifrele învăţate la şcoala elementară. 

        N-aş vrea să crezi că-ţi aduc elogii gratuite şi o să te rog să mă citeşti cu îngăduinţă, deoarece pe solfegiul genelor, orice notă are un adevăr. Citesc pe chipul tău tăcute umbre, ceva nedefinit care-mi scormoneşte atenţia şi sufletul... Să fie oare o tristeţe nespusă? Să fie oare o neîmplinire? Mi-e teamă de propriul adevăr, dar doar tu poţi confirma sau infirma asta. Întrebarea născută este: o vei face? 

        Aş mai putea adăuga că fermitatea şi perseverenţa îţi sunt două surori fidele, iar voinţa ta robustă poate muta şi munţii din loc, fiindcă probabil că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat eşti capabil de cele mai înflăcărate acţiuni sau, dimpotrivă, de cel mai rece şi mai distant comportament, când îţi simţi încrederea trădată. E adevărat, aşa-i? 

        Eşti elegant în gândire şi în comportament, un excelent rafinament ce transmiţi prin toţi porii şi o intuiţie de ghicitor în stele, un clarvăzător minune, nedescoperit încă, dar care ţine de o inteligenţă ascuţită nativă. Profunzimea, dragul meu, o ai - precum fiecare din noi - mai acută atunci când eşti interesat de ceva/cineva şi atunci, pe moment, ţi-o dezvolţi instinctiv. 

        Ceea ce vrei tu să faci este să mă provoci la o tăcere strivită sub cuvinte, la un moment de solemnitate ce-şi are originea în frazele tale extrem de fierbinţi ce-mi pârjolesc chiar şi gândurile. Mă arunci într-o stare a extazului sentimental ezoteric şi mă privesc în oglindă nerecunoscându-mă, căci vibraţiile resimţite, cu greu le pot preschimba-n cuvinte, afară doar de faptul când între noi aş putea pune o suflare aproape la unison. Căci, îmi pare că încep să-ţi cunosc sufletul şi aş vrea să-ţi simt bătăile inimii, cunoscându-te, explorându-te centimetru cu centimetru. 

        Mă bucură nespus că acest joc angrenează după el utilizarea repetată a microscopului pentru a cerceta cu vădit interes orice însuşire de valoare pusă pe tapetul personalităţii cu sau fără voia ta. Am fost reţinută în primă fază fiindcă nu mi-am pus neoronii să mărşăluiască prin circumvoluţiunile creierului meu, deoarece credeam că ştiu numai eticheta, nu şi conţinutul licorii din spatele privirii de turcoaz. 

        Ba aş mai putea adăuga subtilitatea distinsă pe care o plusezi în cuvinte în speranţa unei confirmări sau infirmări ce ţine de aspectul personal al diferitelor stări de fapt din existenţa cotidiană a celui în discuţie. Te joci cu cuvintele şi întinzi plase perspicace, iar un naiv poate cădea lejer în ele, mai ales dacă mintea îi joacă feste sistematic. Eu nu consider asta un defect însă, ci mai degrabă ceva ce ţine de acel diamant cerebral ce străluceşte în razele soarelui, pentru că trebuie să-mi ridic ipotetica pălărie în faţa ta şi să recunosc ceea ce este evident pentru oricine: ilustra ta isteţime. 

        Cu sau fără aspectele menţionate mai sus sau chiar nemenţionate, îmi trezeşti simpatie, îmi placi şi deschid cumva un sertăraş ascuns în sufletul meu, să te păstrez acolo, precum o fâşie din prezent cu un parfum suav de dăruire spirituală acceptată fără rezerve. 

        Cu infinită candoare, 

        Patricia” 

       

       M-am întrebat de-a lungul vremii ce a fost hâd în acest mesaj şi mi-aş dori o explicaţie neutră, fiindcă sunt şi acum mult prea implicată emoţional pentru a gândi logic. Oare să se fi speriat atât de tare încât a preferat să fugă ca un laş? Oare a fost prea mult adevăr în această scrisoare? 

        Încă îmi consult inima, să văd unde am greşit, pentru că după aceea nu l-am mai revăzut niciodată...

        aprilie 2011

Luna mărită şi magia ei

        

autor Roryta 

        Pe Faleza Inferioară lumea se plimba liniştită admirând ceea ce, din când în când, ni se pare un spectacol inefabil al naturii: Luna plină, cu mult mai apropiată de Pământ decât în mod normal, mărită parcă anume pentru retina noastră obişnuită, de altfel, cu firescul. M-am oprit în loc nu o dată, să-i admir chipul de copil jucăuş care, într-o încântare mută, privea şăgalnic apele curgătoare ale Dunării. Luminată şi senină, părea ancorată în mantia cerească, privind spre omenire cu îngăduinţă şi zâmbind îngereşte, cu chipul într-o parte, revărsându-şi strălucirea transversal şi pictându-şi nobleţea propriului său spaţiu cu câte o stea venită să-i vegheze călătoria. 

        Cu cât înaintam mai mult şi mai repede, ea-mi urmărea paşii neastâmpărată şi dorea să se ia la întrecere, fiindcă îi călcam razele cu veselie, iar ea avansa filigranat, estompându-şi în umbre lucirea şi revenind sistematic la primul pas cu aceeaşi euforie îmbătată de un dans ştiut doar de noi. I-am răspuns cu aceeaşi emoţie cu care ea mă flata prin simpla sa prezenţă, îmbrăţişându-i rotunjimea perfectă, sărutându-i înaltul cerului şi mulţumindu-i cu recunoştinţă că în acea seară i-am simţit legăturile aproape filiale ce le împleteam împreună. 

        Timpul, uimit de zbenguiala noastră, a uitat să mai strivească clipele şi s-a oprit ca-n-tr-o fotografie vreme de câteva ceasuri, a surâs uşor şi nu mi-a mai rostogolit vremelnicia, probabil simţind şi el desăvârşitul festin la care lua parte fără voia lui. Ne-a lăsat în mărinimia lui unică să împletim dantesca atmosferă ce se înfiripa cu atâta dăruire, ne-a lăsat să purcedem în neclintirea sa aprobată cu înţelegere, până la final, când obosite de hârjoneală, ne-am oprit uitându-ne una la alta. 

        Până şi fluviul, de altfel, învolburat şi furios, ce aleargă de obicei prin porturi cu infinită lăcomie, şi-a smucit hăţurile şi s-a poticnit, îngenunchind în faţa acestui tablou magistral. El şi-a strâns apele nărăvaşe într-un gest sublim şi le-a justificat atitudinea lăsându-le molcoame să mărşăluiască într-o orânduială conformă cu natura. A scos la iveală ţinuta de sărbătoare şi a primit chipul infantil al Lunii cu o afecţiune nemărginită, ungându-şi pelerina cu strălucire de diamant. 

        Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată protagonistă într-o peliculă asemănătoare şi cred că filmul din care am făcut parte a fost unic, fiindcă m-am smuls cu greutate din acea gravură celestă şi m-am întors în sfera timpului efemer, iar el, cu o satisfacţie nebănuită mi-a dăruit secunde prelungite, întinzându-se molatic şi aproape nesupus, până la ultima limită. Cu un ultim gest, ridicând privirea către cer, în semn de recunoştinţă, am luat stelele şi timpul în braţe şi le-am mulţumit pentru scurta lor nemişcare: oh, noapte magică de dimensiuni cosmice, ai fost sublimă!

           mai 2012