06 octombrie 2012 | By: - roryta -

Povestea unui jurnal. Mie însumi şi nimănui altcuiva


autor Roryta 

              Ca un bătrân care-şi explorează trecutul, încerc să derulez în memorie, precum o peliculă de film, paginile opace sau dimpotrivă, limpezi, ale cuprinsului meu. Uneori îmi simt ideile învolburate ce mi se strecoară în propria intimidate, alteori tăcerea este strivită în cuvinte şi mi-e teamă că las adevărate lacune prin idei.
        De cele mai multe ori îmi las vălul să cadă şi pod aşterne chiar şi un pod de vise, dar alteori mă mint cu uşurinţă, deşi sunt conştient de asta.M-aş putea asemui, spre exemplu, cu un zid de suflet peste care alunec cu propriile-mi sentimente şi mă gândesc că pot face din mine chiar un giuvaier de cuvânt sau o sumă de gânduri. 
        Răsfoind propriile pagini peste care în timp s-a aşezat câteodată uitarea, lunec spre meditaţie şi port cu mine cea mai fascinantă armă: amintirea. Căci, filă cu filă, îngălbenite de timpul nemilos, eu iau cu mine nemurirea şi nimeni nu-mi poate spune că acele făşii ale trecutului nu se pierd, din moment ce cu aripi de hârtie îmi bat prezentul. 
        Cred că aş părea puţin narcisist, dar îmi iubesc particulele de praf dintre ani, căci peste solfegiul marginilor mele îmi dau seama că poate unele cuvinte au puterea vieţii, iar între un om şi propria-mi personalitate creez o punte de legătură. 
        De-a lungul timpului, am vrut să fiu crezut şi vreau în continuare să fiu citit cu îngăduinţă, deşi se pare că am ajuns la final. E adevărat că poate nu sunt o fiinţă, e adevărat că sunt un biet jurnal ce-şi recapitulează viaţa şi nu am aripi să pot zbura, fiindcă sunt sortit, prin natura mea, într-o încremenire veşnică, supusă şi mereu fidelă, deşi astăzi mă simt uman, căci numai aşa îmi pot răscoli amintirile ninse ale trecutului meu. 
        

        aprilie 2012