29 iulie 2012 | By: - roryta -

Luna mărită şi magia ei

        
autor Roryta 

        Pe Faleza Inferioară lumea se plimba liniştită admirând ceea ce, din când în când, ni se pare un spectacol inefabil al naturii: Luna plină, cu mult mai apropiată de Pământ decât în mod normal, mărită parcă anume pentru retina noastră obişnuită, de altfel, cu firescul. M-am oprit în loc nu o dată, să-i admir chipul de copil jucăuş care, într-o încântare mută, privea şăgalnic apele curgătoare ale Dunării. Luminată şi senină, părea ancorată în mantia cerească, privind spre omenire cu îngăduinţă şi zâmbind îngereşte, cu chipul într-o parte, revărsându-şi strălucirea transversal şi pictându-şi nobleţea propriului său spaţiu cu câte o stea venită să-i vegheze călătoria. 
        Cu cât înaintam mai mult şi mai repede, ea-mi urmărea paşii neastâmpărată şi dorea să se ia la întrecere, fiindcă îi călcam razele cu veselie, iar ea avansa filigranat, estompându-şi în umbre lucirea şi revenind sistematic la primul pas cu aceeaşi euforie îmbătată de un dans ştiut doar de noi. I-am răspuns cu aceeaşi emoţie cu care ea mă flata prin simpla sa prezenţă, îmbrăţişându-i rotunjimea perfectă, sărutându-i înaltul cerului şi mulţumindu-i cu recunoştinţă că în acea seară i-am simţit legăturile aproape filiale ce le împleteam împreună. 
        Timpul, uimit de zbenguiala noastră, a uitat să mai strivească clipele şi s-a oprit ca-n-tr-o fotografie vreme de câteva ceasuri, a surâs uşor şi nu mi-a mai rostogolit vremelnicia, probabil simţind şi el desăvârşitul festin la care lua parte fără voia lui. Ne-a lăsat în mărinimia lui unică să împletim dantesca atmosferă ce se înfiripa cu atâta dăruire, ne-a lăsat să purcedem în neclintirea sa aprobată cu înţelegere, până la final, când obosite de hârjoneală, ne-am oprit uitându-ne una la alta. 
        Până şi fluviul, de altfel, învolburat şi furios, ce aleargă de obicei prin porturi cu infinită lăcomie, şi-a smucit hăţurile şi s-a poticnit, îngenunchind în faţa acestui tablou magistral. El şi-a strâns apele nărăvaşe într-un gest sublim şi le-a justificat atitudinea lăsându-le molcoame să mărşăluiască într-o orânduială conformă cu natura. A scos la iveală ţinuta de sărbătoare şi a primit chipul infantil al Lunii cu o afecţiune nemărginită, ungându-şi pelerina cu strălucire de diamant. 
        Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată protagonistă într-o peliculă asemănătoare şi cred că filmul din care am făcut parte a fost unic, fiindcă m-am smuls cu greutate din acea gravură celestă şi m-am întors în sfera timpului efemer, iar el, cu o satisfacţie nebănuită mi-a dăruit secunde prelungite, întinzându-se molatic şi aproape nesupus, până la ultima limită. Cu un ultim gest, ridicând privirea către cer, în semn de recunoştinţă, am luat stelele şi timpul în braţe şi le-am mulţumit pentru scurta lor nemişcare: oh, noapte magică de dimensiuni cosmice, ai fost sublimă!

           mai 2012