autor Roryta
Suntem tineri şi privim cu dispreţ şi superficialitate către vârsta a treia, ne gândim (sau poate de multe ori nici măcar atât!!) că mai avem o groază de timp până să ajungem ca bunicii noştri, poate tocmai de aceea ne imaginăm că viaţa posedă o elasticitate infinită, iar celălalt capăt, nezărindu-l, ne imaginăm că nici nu există.
Nu vrem şi nici nu căutăm să ne înţelegem predecesorii, nu dorim să pătrundem în angoasele tipice unei perioade când despărţirea de lumea materială tinde să fie din ce în ce mai apropiată, când Doamna cu coasa le face cu ochiul, iar ei ţin cu tot dinadinsul că prelungească momentul agonizant al întâlnirii cu ea şi se agaţă cu disperare de viaţă, de copii, de societate, de lumea toată, plângându-şi în gânduri neputinţa.
Nu se pune problema că nu mai vor să trăiască, că abandonează lupta şi se lasă pradă incapacităţii. Nu. Ei vor, doar că trupul nu-i mai ajută, nu răspunde la comenzi, picioarele nu-i mai duc, genunchii le tremură, mintea le joacă feste, iar ceea ce-i mai rău pentru ei, este că sunt conştienţi de asta. Cu fiecare clipă, cu fiecare zi care se mai aşterne peste ei, gândurile îi obosesc, îi istovesc, şi atunci se cufundă în singurele lucruri viabile care le-au mai rămas: amintirile. Şi asta în cazul fericit când, răscolind între cutele minţii, se mai împiedică uneori de ele, şi le mai găsesc utilitatea şi plăcerea.
Ne uităm la ei şi ne întrebăm cinic cât mai au de gând să ne mai obosească vieţile, cât mai vor să ne plictisească cu insistenţele lor, cu viaţa asta trăită până la saturaţie, ne mirăm cu revoltă că îşi iau întotdeauna medicamentele la timp şi - culmea! - de ele nu uită niciodată, le dispreţuim surditatea, cecitatea aproape totală, stăruinţa cu care ne invadează intimitatea, perseverenţa lor viabilă în existenţa noastră.
Detestăm bătrâneţea nu doar pentru că este urâtă, ci mai ales fiindcă este cea mai vie dovadă că suntem muritori, că suntem deşertăciune, efemeri şi singuri, la fel cum ne-am născut şi la fel cum ne-am trăit viaţa: într-o singurătate deplină, ţiuitoare, plină de tânguieli şi de ecouri ale propriei noastre fiinţe. Vom ajunge şi noi, la rândul nostru, aşa? Vom ajunge să ne întrebăm dacă nu cumva asta e ultima noastră noapte, dacă nu cumva asta e ultima noastră zi, dacă nu cumva săptămâna viitoare va aduce cu ea un suflu abia simţit pe un pat lugubru de spital, ori poate că vom cunoaşte cu adevărat pământul, din chiar interiorul lui?
Dar oare n-ar trebui să fim mai îngăduitori? Oare nu ar trebui să-i înţelegem, să le înţelegem incapacităţile, să le ignorăm acreala?
Un conflict perpetuu între generaţii, între cei trecuţi de vârsta himerelor şi cei care cred că nu vor ajunge niciodată în amurgul vieţii, că boala, bătrâneţea şi moartea nu-i poate atinge. Perisabilitatea educaţiei noastre îşi spune cuvântul în faţa înţelepciunii celor în vârstă. Cu toate astea, acei oameni a căror structură biologică le-a şubrezit rezistenţa sunt tot aceia care ne-au dăruit cel mai frumos cadou posibil: însăşi viaţa. Sunt tot aceia care ne-au fixat mişcarea alternativă a picioarelor, care ne-au învăţat valorile după care să ne ghidăm existenţa pentru a culege roadele cele mai bogate ale vieţii. Cu îngăduinţă infinită, cu dragoste necondiţionată, ne-au trasat o cărare pavoazată cu lucruri pozitive din care au încercat tot timpul să înlăture orice dificultate, orice stavilă ce ne-ar fi putut îngreuna deplasarea. Şi asta fără ca măcar s-o pretindem. Nici nu a fost nevoie să strigăm după ajutor, că ei erau deja acolo. Mereu prezenţi, mereu prudenţi la optativele noastre rostite sau nerostite. Rezultatul proceselor noastre de gândire era deja dezlegat şi realizat. Câtă siguranţă, cât suport moral şi nu numai pentru noi, copiii lor... Iar noi, la rândul nostru, învăţând această lecţie de la părinţii noştri, o perpetuăm către generaţiile ce vin după noi.
Bătrâneţea este şi ea un simbol al eternităţii. Aceşti oameni îşi văd propriul trup murind câte puţin în fiecare zi, deşi mai au încă picioarele bine ancorate în viaţă. Alungarea din zalele tinereţii este inerentă pentru fiecare dintre noi. Poate ar trebui să ne luăm carneţelul şi să notăm pasajele vieţii, să luăm în calcul posibilitatea de a ajunge astfel şi la epilog, la fel ca ei.
Mintea aceasta lucidă şi dură nu ne va ierta, gândurile ne vor copleşi şi vom rămâne prizonieri zaharisiţi într-o bătrâneţe desconsiderată, dar dorită, căci senectute - numele tău adevărat cuprins de amintiri albe se numeşte chibzuinţă.
iulie 2012
