28 septembrie 2012 | By: - roryta -

Povestea Danei



autor Roryta

        O şi văd în faţa ochilor, o copiliţă cu părul bălai şi ondulat, cu bucle mari, rebele, căzându-i pe umeri, care se supăra de fiecare dată când îi întorceam spatele şi mă duceam să mă joc cu alte fete din cartier. Ca orice copil, îmi plăcea s-o fac pe grozava, cei doi ani de dinaintea ei creându-mi impresia că ştiam deja lumea. 
        Toată copilăria ei s-a învârtit în jurul casei, al părinţilor, al fratelui ei ceva mai mare pentru care avea o admiraţie sinceră. Era uşor respinsă de colegii de seama ei şi atunci, ca o refulare, îi plăcea să dirijeze pe cei mai mici ca ea, îi alinia în şir indian, îi învăţa să joace „9 pietre”, „raţele şi vânătorii”, „ţară, ţară, vrem ostaşi!” şi câte şi mai câte. 
        Anii au trecut şi am ajuns la acelaşi liceu industrial, un liceu banal pe lângă casele noastre apropiate, unde eram mai toţi cei din cartier. Când vroiam să ne ducem la un film, se duceau doi-trei dintre noi şi cumpăram cel puţin 30 de bilete, de ocupam două sau chiar trei rânduri. După film, ne strângeam laolaltă în faţa vreunei scări şi comentam până spre miezul nopţii, ba de multe ori spuneam în şoaptă bancuri auzite de la părinţii noştri despre regimul ceauşist, regim plin de lipsuri şi de nevoi. 
        Dana mai mereu era tristă, fiindcă mama ei, o asistentă dură de la Spitalul de Pediatrie, era rigidă şi niciodată nu-şi lăsa fetiţa să întârzie mai mult de orele 20, indiferent că ar fi putut să scoată capul pe geam şi s-o vadă şi pe ea în grămada de copii adolescenţi ce-şi făceau veacul pe scările blocului. 
        Îmi aduc aminte că de multe ori îl rugam tatăl lui Aurel, care stătea la parter, să ne lase să tragem cablul de la casetofon printre zăbrelele geamului de la baie şi să ascultăm muzica celor de la Boney M sau ABBA, să simţim cum boxele sună asurzitor în mahalaula noastră plină de copii. În lipsa emisiunilor TV sau a jocurilor electronice, jucam „bâza” sau „leapşa” sau ne alergam unii pe alţii ca nebunii, să vedem cine ajunge primul la zid, să scuipe peretele ţipând transpirat cât îl ţinea gura: „ptiu pentru mineeee!”. Alteori, Adi scotea afară o roată amărâtă de la vreo bicicletă uitată printr-o magazie şi toţi săream pe ea, să plimbăm acel cerc strâmb şi aproape călcat în picioare de mormanul de copii ce năvălea peste el. Dar cel mai frumos moment era când Valentin de la etajul 4 scotea bicicleta lui Gabi, fratele său mai mare care pleca de acasă la câte o întâlnire, şi fiecare se plimba „o tură” în jurul cartierului, în schimbul unei gume „Tipi-Tip” cumpărate cu o zi înainte de la ţigăncile cu fuste din piaţă sau făcând un adevărat troc cu borcanele de gem furate din camara mamei. 
        Dana făcea şi nu făcea parte din gaşca noastră. Faptul că fratele ei era cu 11 ani mai mare ca ea, făcea ca distanţa dintre ei să se caşte tot mai mult în perioada aceea, când unul era copil iar celălalt era deja matur. Unul avea priorităţile jocurilor şi a alergatului prin mahala, celălalt avea priorităţile amorului şi dispărea de acasă câte două trei zile, chinuindu-se să rupă câte o noapte de amor de la iubita lui studentă. În final, Costel s-a însurat şi a plecat de acasă, lăsând-o pe biata Dana pradă mâinii de fier a maică-sii - o femeie implacabilă, ranchiunoasă şi ţaţă, interesată de soarta oricărui vecin de seama fetei sale, care făcea cine ştie ce trăsnaie pur copilăroasă şi dornică mai mereu de a-l denunţa părinţilor, cu speranţa în suflet că va primi bătaia - zicea ea - binemeritată. 
        În schimb, tatăl Danei era un om total diferit. Pleca dimineaţa şi ajungea pe înserat beat praştie, străduindu-se să-şi ţină echilibrul măcar până ajungea la prima treaptă. În aventura lui neobosită, mereu chinuită de a-şi ţine picioarele drepte, el oscila aproape dansând, între zidurile exterioare ale blocurilor şi puţinele maşini staţionate pe lângă. De multe ori, băieţii din cartier îl vedeau şi alergau înaintea lui pentru a-l ajuta să urce cele cinci etaje, fiindcă de cele mai multe ori liftul era defect. Numai că ei ştiau că lucrul ăsta nu era făcut gratis. Beţivanul simpatic, de altfel un om bun la suflet ca pâinea caldă, scormonea prin buzunarele adânci în speranţa găsirii unui mărunţiş cu care băieţii îşi puteau cumpăra o ţigară Carpaţi fără filtru pe care o fumau pe rând în spatele blocului, pentru a nu fi văzuţi de părinţii lor. Alteori îl zăream zăcând grămadă cu capul în boscheţi, spunând vorbe fără înţeles, bâiguind cine ştie ce aventuri închipuite, certându-se imaginar cu colegii de pahar pentru o piesă de maşină vândută la preţ de nimic în barul de unde tocmai plecase. Băieţii alergau la el şi-l ajutau să se ridice, făcându-li-se milă de el că a ajuns în halul ăsta. 
        În schimb, după ce ajungea sus, se putea auzi scandalul iscat de gura nevesti-sii într-o ploaie de reproşuri şi ocărituri, înjurăturile lui înfundate de aburii alcoolului, precum şi ţipetele surde ale Danei, speriată de spectacolul cotidian al familiei ei. 
        Aşa s-au derulat cei douăzeci de ani ai vieţii ei, până în momentul în care, conştientă fiind de amarul din propria casă, Dana a luat hăţurile în mâini şi a ţipat pentru prima oară la tatăl ei. A fost momentul decisiv, când şi-a luat cu o furie oarbă toate lucrurile din casă şi a fugit înghiţindu-şi pământul sub picioare. 


        aprilie 2005