autor Roryta
Se ştie că la baza atitudinii noastre de mai târziu, în societate, stau cei şapte ani de acasă. În afară de asta, cred că aş putea să mă întorc puţin în timp şi să-mi aduc aminte cu nostalgie de vremea copilăriei noastre. Vorbesc din punctul meu de vedere, ca femeie şi mamă, ce a trăit în vremurile comuniste ucise de un capitalism iluzoriu, dar şi care trăieşte în prezent, înconjurată de această orientare social-economică bazată pe proprietatea privată.
Cu ani în urmă îmi făuream vise, speranţe în legătură cu studiile pe care trebuia să le termin, ca să devin şi eu un om important, să fiu respectată şi să nu-mi fac griji în ceea ce priveşte viaţa într-o posibilă viitoare familie. Astăzi, iluziile mele s-au spulberat. Am învăţat corect, cinstit, cum se făcea pe atunci. Mai târziu, însă, am constatat că studiile înalte nu-ţi construiesc educaţia. Dacă ea este deficitară sau dacă fondul nu a fost bun, tot degeaba. Este precum experimentul cu apa şi cu uleiul, ele sunt nemiscibile şi aşa rămân.
Călătoresc cu autobuzul destul de des şi văd mulţi adolescenţi la orele de trafic maxim, respectiv dimineaţa. Sunt inundată de feţe palide, obosite mult prea de timpuriu, de limbajul vulgar afişat cu nonşalanţă, ca să nu mai vorbim de comportament. Băieţii nu mai poartă uniforme şcolare cum se întâmpla odată. Acum ei au jeanşi cu fermoare, cu turul pantalonilor undeva pe la genunchi, de parcă tocmai au dezbrăcat un individ masiv, de două ori cât ei ca talie, adidaşi „de firmă” ale căror şireturi pline de mâl atârnă pe caldarâm, un tricou mototolit, tot „de firmă” si, neapărat cu Ipod-ul în urechi. Scuipă pe stradă, îşi bagă şi-şi scot tot ce au (de parcă ar avea ce!!) şi merg gârboviţi, cu mănile adânc înfipte în buzunare, de altfel goale. Ei îşi dau importanţă şi cred că dacă au ajuns la vârsta de 15-20 ani, lumea e a lor. Nu se tem de nimeni şi de nimic, ba mai mult, îşi arată aşa-zisul curaj prin discuţii aprinse şi scabroase, cu ton ridicat, în plină stradă, fără să ţină seama că pe lângă ei ar putea trece o femeie, un copil sau un bătrân. Ei sunt Regii lumii.
Fără să fac discriminare sexuală, fetele nu sunt mai prejos nici ele. Ba, dacă mă gândesc bine, pe alocuri, chiar îi depăşesc. Vorbesc la fel de deşănţat, se comportă precum prostituatele de trotuar, scuipă pe stradă, îşi bagă şi îşi scot, la rândul lor, arătând sexului opus egalitate în această conduită mizeră. Cât priveşte garderoba, oferta este diversă şi nelimitată. S-a uitat sau probabil nu s-a ştiut niciodată că în vremurile comuniste se purta sarafan albastru, cu bentiţă albă pe cap şi pantofi decenţi. Modul lor de a se îmbrăca întrece în extravaganţă chiar şi cele mai bizare ţinute vestimentare ale creatorilor de modă, eclipsându-i. Acum se poartă bluze mulate şi decoltate în diverse modele şi culori, fuste atât de scurte încât te întrebi uneori dacă nu cumva materialul intră la apă la fiecare spălare, dresuri cu model sau - mai rău - din plasă, cu găuri din loc în loc (fiindcă aşa se poartă!!) şi neapărat pantofi cu toc cui. Fumează pe stradă precum turcii, înjură birjăreşte, râd zgomotos şi sunt recalcitrante. Unde mai pui că îşi descarcă toată cutia de fard pe faţă, îşi conturează buzele şi le dau cu ruj strident, iar părul rebel este încărcat de fixativul împrumutat cu voie sau fără voie de la mamele lor.
De multe ori, ele sunt cele care fac avansuri neobrăzate băieţilor de lângă ele, îi călăresc pur şi simplu pe băncile din parc sau pe treptele de la intrarea unui bloc. Firesc, la vârsta revoluţiei hormonale, băieţii abia aşteaptă să se mai laude cu noi aşa-zise „cuceriri” la activ, umflându-se în penele lor jalnice în faţa prietenilor că au trecut deja în agenda câştigurilor sexuale la un număr format din două cifre. Căci nici pentru ei şi nici pentru ele nu există sentimente, ci doar activităţi extraşcolare cu precădere sexuale, mai exact nişte nenorocite de partide de descărcări precoce ale glandelor endocrine efectuate în grabă, indiferent de locaţie, din teama de a nu fi prinşi în flagrant.
Este trist, dar lucrurile astea se întâmplă de multe ori chiar înainte de a învăţa biologia din şcoala gimnazială. Graba de a sări peste preliminarii şi de a intra în rândul femeilor este motivată de o curiozitate bolnavă ce este determinată de filmele urmărite în toiul nopţii la televizor sau direct pe Internet, sub o supraveghere sumară a părinţilor sau în absenţa ei.
Ba mai mult de atât, pentru a prinde curaj, ei trec la lucruri mai grave. Banii pe care părinţii le dau acestor progenituri sunt cheltuiţi în alte scopuri decât cele pentru hrana din timpul pauzelor, ajungând astfel în sertarul plin cu bancnote valoroase al unui „magazin de vise” sau la vreo secătură ratată ce dă târcoale instituţiei de învăţământ furnizând stupefiante la un preţ mic pentru început, cu scopul de a-şi atrage clientela vulnerabilă.
Aceşti tineri reprezintă, în fapt, viitorul nesigur şi imoral al societăţii noastre. Cum vor fi ei peste 10 sau peste 15 ani? Ce educaţie vor da ei, la rândul lor, progeniturilor lor, când ei înşişi nu înţeleg sau nu au auzit niciodată de noţiunile de respect, stimă, politeţe sau moralitate?
Ne mai întrebăm atunci, de ce România este o ţară bolnavă? Iată România de mâine, o ţară din care unii, încă cu frica de Dumnezeu, cu o adevărată educaţie primită acasă, şi-ar dori să dispară de pe acest teritoriu atât de paradiziac, dar lipsit de îngeri.
Totuşi, mă îmbărbătez singură. Îmi spun cu speranţă în suflet şi în gând că nu toţi sunt aşa. Este adevărat, însă aceste siaje de moralitate ce sălăşluiesc încă în tineri adevăraţi, din ce în ce mai puţini la număr, vor dispare şi ele odată cu părăsirea locurilor natale. Deşi nimic poate că nu doare mai mult decât smulgerea unor rădăcini dintr-un pământ matern, aceştia o vor face sperând într-o viaţă mai bună, dincolo de ţara de baştină. Este trist, cu atât mai mult cu cât talente într-adevăr există. Nevalorificate însă, la justa lor valoare, se vor pierde în istoria altor naţii, care nu au decât meritul că ştiu să aprecieze adevăratele valori dincolo de seminţia nativă. Aceste naţii, în speţă occidentale, vor şti şi ştiu şi acum să umple golul în sufletele tinerelor vlăstare române şi nu numai, vor şti să le dăruiască tot ce le-a lipsit aici. Oare de ce cei mai mulţi dintre ei se orientează către alte ţinuturi încă din perioada adolescenţei?
Şi probabil că singurul lor regret este că îşi lasă aici părinţii şi bunicii sau poate uneori nici măcar această remuşcare nu mai există. Ea se pierde undeva, în abisul transatlantic şi ajunge în adâncurile oceanului sau se evaporă în eter.
Zările nedefinite ale unui orizont lugubru, aducător de sărăcie şi prevestitor de demoralizare vor rămâne pentru ceilalţi, cei care nu au avut şansa de a înfrunta necunoscutul sidefiu prin pânza de păianjen a Occidentului Încrezător şi care, dintr-un ghinion înnăscut sau din laşitate, au ales să rămână pe aceste teritorii ale nimănui. Sfârşitul iminent al valorilor culturale, al conduitei înrădăcinate în urmaşii poporului român de zeci sau sute de ani, al bunului simţ cu care am crescut cei mai mulţi dintre cei maturi, ne aşteaptă perfid după colţ, asemeni unui inamic distructiv care nu aşteaptă altceva decât primul semn de slăbiciune. Noi am început deja să-l dăm! În curând vom fi inghiţiţi de propria indolenţă.
Săracă ţară cu urmaşi suferinzi!
Ai fost nefericită, dar vei ajunge şi mai nefericită!
Numai Dumnezeu te mai poate salva!
