Anunturi
Arhiva
Postări populare
-
Emisiunea "Dincolo de povestiri", difuzată pe postul Acasă TV în ziua de 24 februarie 2014. Preot Lucian Bâl...
-
Love likes coincidences (2011) click pe imagine autor Roryta Unele persoane sunt de părere că libertatea alegerilor...
-
autor Roryta Cu siguranţă că toată lumea a auzit de Bulă şi de celebrele bancuri ceauşiste cu acest personaj. Cu siguranţă că toa...
-
1. Prima icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sf. Nectarie de la Eghina. Donată preotului Lucian Bâlc din Răs...
-
1. Icoană pe sticlă pictată de mine. Îi reprezintă pe Fecioara Maria şi pruncul Iisus. Dăruită unei colege pe nume Georgelia ...
Etichete
- aurora (164)
- creatie literara (133)
- cristea (162)
- cristea aurora (164)
- diamante (1)
- diverse (32)
- emisiuneTV (6)
- Galati (152)
- pictura mozaic (1)
- picturi (26)
- poet (45)
- poeta (44)
- popa (1)
- portret (1)
- preot (1)
- Primaria Galati (4)
- primarie (4)
- prozator (126)
- recenzie (7)
- scriitoare (126)
- scriitor (127)
- topraisar (1)
- TV (11)
- TV Galati (4)
- viorel (1)
Mă urmăresc...
Maor Gruber - Aurora Cristea. Un vis devenit realitate.
Sinceră să fiu, e o mare mândrie pentru un scriitor să-şi vadă numele pe coperta unei cărţi. Dar şi mai mare mândrie este să-l vadă pe cotor (zic eu!), pentru ca atunci când priveşti o bibliotecă, să-ţi poţi vedea numele fără eforturi prea mari.
O asemenea satisfacţie am avut-o şi eu astăzi când am văzut cu bucurie că Editura Tribuna din Cluj mi-a trimis cel de-al doilea roman al meu prin poştă.
Lansarea urmează să aibă loc în cursul lunii decembrie 2014, la Cluj.
Mulţumesc din suflet tuturor celor care m-au ajutat într-un fel sau altul şi, în special, domnilor Mircea Arman şi Claudiu Groza de la Editura Tribuna - Cluj, care au contribuit în totalitate la editarea, tipărirea, lansarea şi distribuirea acestei cărţi.
MULŢUMESC.
noiembrie 2014
Aurora Cristea - Galaţi
O asemenea satisfacţie am avut-o şi eu astăzi când am văzut cu bucurie că Editura Tribuna din Cluj mi-a trimis cel de-al doilea roman al meu prin poştă.
Lansarea urmează să aibă loc în cursul lunii decembrie 2014, la Cluj.
Mulţumesc din suflet tuturor celor care m-au ajutat într-un fel sau altul şi, în special, domnilor Mircea Arman şi Claudiu Groza de la Editura Tribuna - Cluj, care au contribuit în totalitate la editarea, tipărirea, lansarea şi distribuirea acestei cărţi.
MULŢUMESC.
noiembrie 2014
Aurora Cristea - Galaţi
autor Roryta
Arhanghelul Mihail
Icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Arhanghelul Mihail.
Dăruită celei mai vechi şi mai bune prietene din viaţa mea, Mihaela.
Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 22 cm, L = 31 cm (format A4).
noiembrie 2014
Sakura
autor Roryta
Se spune că o moştenire genetică
poate apărea până la a noua generaţie. Aici însă, nu era vorba de nicio genă,
de niciun patrimoniu ereditar, ci pur şi simplu de radioactvitatea transmisă
cel mai probabil prin sânge sau prin cine ştie ce celule afectate în urmă cu
mai bine de jumătate de secol. Ori poate că mama era doar purtătoarea unui
virus care a afectat structura genetică a celulei, metamorfozându-se într-o
consecinţă cu urmări catastrofale: cecitatea nativă a Sakurei.
Bâjbâi după păpuşa preferată căreia
îi pusese numele mamei sale: Hana. De la ea ştia că Hana însemna floare şi că numele ei, Sakura, însemna cireşi înfloriţi. Asta pentru că o
născuse chiar în luna aprilie, când în Japonia are loc cel mai mare festival
dedicat naturii, ca însemnătate divină în tradiţia de adorare a florilor, un
ritual de mare amploare consacrat efemerităţii vieţii. Un clipocit vesel o făcu
pe micuţa drăgălaşă cu ochii migdalaţi să ciulească urechile. Inspiră cu toată
puterea mirosul râului Abukuma, acea mirare a apei captivă-ntre cele două
maluri, al cărui iz de stătut gâdila nărilei gingaşei Sakura. Foiala zilei
apunea odată cu razele soarelui, iar undele de căldură necoaptă încă îmbrăţişau
băştinaşii.
Zgomot de paşi se auzi la uşa fetei.
Mersul familiar al mamei îi aduse liniştea şi se simţi protejată.
- Prinţesa mea iubită ce face?, zâmbi Hana cu blândeţe.
- Bine, mami. Te aşteptam, zâmbi şi Sakura îndreptându-şi
chipul dulce după foşnetul de mătase al rochiei mamei
sale.
- Ai luat-o cu tine pe Hana? Dormiţi împreună?
- Da, mami, râse fata în întunericul pe care-l ştia de
atâţia ani.
- Ştii ce zi este mâine?
- Da. Este unsprezece martie. Dar nu e nicio
sărbătoare...
Hana se apropie de pat şi strânse copila cu putere la piept.
- Pentru mine este, iubito! Mâine faci zece ani şi
unsprezece luni, frumuseţe. Peste doar o lună este ziua ta şi
împlineşti unsprezece anişori.
Râseră împreună, iar clinchetul de clopoţei al glasurilor lor atrase
atenţia bunicii. Aceasta îşi târâi picioarele grele.
- Ce faceţi voi acolo, maimuţelor?, întrebă ea vesel.
- Stăm şi noi de vorbă ca fetele..., răspunse Hana glumeţ.
Keiko veni şi ea şi se aşeză de cealaltă parte a patului Sakurei.
- Bunico, bunico, tu ai păr alb?
- Da, iubito, răspunse Keiko punându-şi capul în poala
fetiţei, lângă păpuşă.
- Cum arată culoarea albă?, întrebă Sakura deodată.
Keiko ridică din sprîncene şi privi tavanul din lemn de bambus. Oftă cu
toată puterea, apoi începu să povestească cu răbdare.
- Sakura, culoare albă nu poate fi definită. Ea semnifică
puritatea, căldura, dragostea şi luminozitatea. Auzi
vocea Hanei? O iubeşti, nu? Ei bine, vocea ei este albă, aromată, dulce şi
strălucitoare, asemeni unei stele de pe cer. Ceea ce vezi tu, în lumea ta, este
întunericul, negrul. Opusul înseamnă alb. Este ca atunci când te frigi la
degeţel şi-l pui repede în apă rece, ca să-ţi treacă. Frigul este opusul
căldurii, întunericul este opusul luminii, urâtul este opusul frumosului.
Sakura râse scoţând la iveală câţiva dinţisori albi, de lapte încă, iar
figura ei se destinse delicat.
Keiko, fără să vrea, scosese un oftat însă, iar Sakura se opri deodată:
- Ce-i, bunico? De ce te-ai înstristat?
Bătrâna nu răspunse.
- Uite, vezi? Acum nu mai eşti veselă...
- Lasă, nu mai băga şi tu în seamă o bătrână nesuferită
ca mine, zâmbi ea.
- Dar tu nu eşti bătrână, bunico. Nu ai decât şaizeci şi
cinci de ani.
Hana şi Keiko râseră amândouă şi dădură să se ridice de pe pătura
Sakurei. Fetiţa însă, mai iute decât cele două femei, le prinse de mână cu o
dexteritate pe care doar cei nevăzători o pot avea.
- Nu plecaţi!... Bunico, hai, te rog, spune-mi... De ce
te-ai întristat?
Keiko se aşeză înapoi şi îşi sărută nepoţica pe frunte.
- Vezi tu, Sakura? Pe vremea când eu eram doar o fiinţă
spirituală cu aripi, când nu ajunsesem încă pe lume,
aici, în Japonia a avut loc o mare catastrofă. Cineva, un duşman de-al nostru,
ne-a trimis un cadou nu prea plăcut: o minge uriaşă care a explodat. Mingea
aceea conţinea aşa multă otravă, că a ucis zeci de mii de oameni, iar pe cei
care au supravieţuit, i-a îmbolnăvit foarte grav. Pe atunci, mama mea Hikari,
era însărcinată cu mine...
- Bunico, pe străbunica o chema Hikari?
- Da, puiule! Hikari înseamnă „iluminat”.
Sakura întoarse capul uşor şi-şi concentră toată atenţia pe auz, iar
Keiko continuă blând:
- După ce mingea aia cu multă otravă a explodat, am fost
nevoite să plecăm din Hiroshima şi să ne mutăm cât mai
departe. Astfel, încet-încet am ajuns aici, în Iwanuma, Miyagi chiar când s-a
construit oraşul şi tot aici am născut-o pe mama ta. Este destul de departe, la
circa nouă sute de kilometri de oraşul unde s-a produs explozia.
Hana îşi privi mama într-un fel anume şi închise ochii, evitând să ofteze
pentru a nu fi auzită. Ştia prea bine câtă suferinţă fusese în viaţa mamei
sale, ştia că evocarea trecutului îi făcea rău, însă acum trebuia să povestească.
Keiko relată mai departe:
- Şi atunci când duşmanii noştri ne-au trimis mingea
aceea ucigaşă, după ce a explodat, a ieşit din ea un nor imens
ca o ciupercă. Norul acela care s-a format atunci era foarte alb. Ca un puf,
doar că un puf distrugător. I s-a spus bomba
atomică şi este cea mai catastrofală armă de distrugere în masă construită
vreodată de mâna unui om.
Sakura rămăsese în aceeaşi poziţie,
iar pielea de pe braţe i se zbârli deodată. Conexiunile pe care le făcea în
creier erau mult mai profunde decât ale celorlalţi copii de vârsta ei şi, de
cele mai multe ori, uimea pe cei maturi cu inteligenţa şi logica sa. Îşi
întinse piciorul sub pătură, se trase pe spate şi puse capul pe pernă apoi, cu
ochii opaci, privi spre becul pe care nu-l vedea.
- Bunico, tu nu eşti rea, nu?, întrebă serioasă.
- Eu zic că nu, iubita mea, dar nu ştiu ce spun alţii...
Keiko îşi privi fiica, apoi o mângâie pe Sakura pe părul negru ca
abanosul.
- Dar de ce mă întrebi?
Sakura ocoli răspunsul cu dexteritate.
- Întrebam şi eu aşa...
Hana se ridică de pe pat, iar Keiko imită gestul. Se aplecă, apucă de
pătură şi o trase uşor peste Sakura până sub bărbie.
- Hai, noapte bună, îngeraş!
- Noapte bună, mami! Noapte bună, bunico!
Cele două femei zâmbiră şi ieşiră din cameră fără zgomot.
Hana însă se mai întoarse o dată şi o privi spre Sakura cu o dragoste
nestăvilită. O sărută în gând din nou, apoi stinse lumina.
Gândul Sakurei stărui asupra ei o fracţiune de secundă, apoi îl îndepărtă
iute, revoltată pe ea însăşi de o asemenea judecată. Cum să creadă că din cauza
bunicii ei ea se născuse oarbă? Doar duşmanii aceia au greşit, nu ea. Oare
plătea ea ceva din ceea ce făcuse Keiko? Nu, nu era cu putinţă. Scutură cu
putere din cap, îşi strânse păpuşa în braţe şi adormi precum îngerii, cu un
zâmbet suav pe chip.
Un vuiet asurzitor şi prelung se auzi deodată în mijlocul nopţii. Părea
că vine de undeva din vintrele pământului, că acesta geme, se vaită şi se
scutură ca apucatul, cuprins de friguri. Pe cer nu era nicio stea, iar
întunericul era de nepătruns. Geamurile începuseră să zăngăne, iar podeaua
aluneca în stânga şi în dreapta, ca un patinoar mobil ce pune la încercare
capacitatea oamenilor de a-şi menţine echilibrul. Hana se sculă brusc foarte
speriată şi dădu năvală în camera Sakurei. Keiko, mai înceată, se ridică şi ea şi se
îndreptă spre uşa fetei. Tocurile de la uşi o luaseră razna, iar pereţii
flambau în stânga şi în dreapta în unghiuri de-a dreptul periculoase. Duşumeaua
nu mai era orizontală, ci părea că trasează în aer segmente neregulate, într-un
dans haotic, mişcând cu putere tot ce se afla pe ea. Tânguiala apocaliptică a
pământului îngrozi pe toată lumea, iar vecinii, rezemându-se de pereţi, se
îmbulzeau afară, în stradă.
Sakura începu să ţipe, strângând în braţe păpuşa cu care adormise.
Clătinându-se pe picioare, cele trei reuşiră să iasă şi ele în stradă cu
ce aveau pe ele.
Mişcarea tectonică însă continua cu o violenţă furibundă, zguduind din
temelii toate casele, toate blocurile şi cele mai înalte clădiri. Furios,
pământul certa oamenii pentru vina de a-l locui, de a-i extrage fără voie măruntaiele,
de a-l batjocori milenii de-a rândul. Uneori, el îşi cere tributul, cere sacrificiul
suprem şi astfel, obligă oamenii să plătească cu preţul vieţii cea mai mare
culpă a lor: dispreţul şi ignoranţa faţă de ceea ce natura le-a oferit.
Noaptea neagră, care ar fi trebuit să se furişeze spre apus în acel ceas
al dimineţii, se agăţa cu disperare de timp, oprindu-l în loc, chemând pământul
în ajutor şi acoperind cerul cu o mantie neagră. Pământul urlă în continuare,
iar venele începură să-i crape, căscând din loc în loc adevărate prăpăstii
înguste şi adânci, înghiţind oameni, maşini şi case.
Timp de câteva minute nu se auzi decât ţipătul său tânguit, strigătul de
revoltă şi zguduiala feroce. Apoi, o linişte macabră învălui oraşul. Oamenii au
început să ţipe, la rândul lor, şi să plângă, să fugă care încotro, într-o
agitaţie vecină cu nebunia.
Sakura, înspăimântată, întindea mânuţele după mama sa care plângea, iar
Keiko dispăruse fără urmă.
Hărmălaia dură câteva ore după acel cutremur înfiorător, iar un ecran
imens, atârnat pe zidul unei clădiri înalte, transmitea cele mai groaznice
ştiri. Tocmai se produsese cel mai devastator cutremur din istoria Japoniei.
Apocalipsa zilei însă nu se încheia aici.
Un bărbat sosi în fugă aducând cu el ştiri noi: urmau inundaţiile.
- De unde inundaţii?, întrebă cineva.
- Cred că au ieşit fluviile şi râurile din matca lor.
Hana îşi căută disperată mama, dar nu o găsi nicăieri. Oare unde era?
Un zgomot infernal, un bubuit colosal avea să întunece acea zi pentru
totdeauna.
Hana întoarse privirea şi un zid de apă murdară o făcu una cu pământul.
Sakura se pierdu şi ea, înghiţită de val, iar oraşul fu devorat de un tsunami
înalt de peste zece metri. Mii de oameni au pierdut lupta cu munţii de ape
îndârjite ce s-au prăvălit peste ei ca nişte blindate.
Cutremurul din Tōhoku avea să intre în istoria Japoniei abuziv, strivind
liniştea omenirii.
februarie 2014
Josémaria şi începutul
autor Roryta
În Barbastro, nordul Spaniei, pe Calle Saso y Saurina, la numărul
treizeci şi şase, familia Escrivá era în culmea fericirii. Cel de-al doilea
copil al familiei văzuse lumina zilei. Medicul care asistase la naşterea
micuţului era însă sceptic:
- - Nu va trece de noaptea asta, din păcate!, decretase el
grav. Are meningită.
Dolores refuză să creadă acest verdict. Se agăţă cu disperare de icoana
care stătea atârnată deasupra patului şi se rugă cu evlavie şi speranţă. José
îşi urmă soţia în ritualul rugăciunilor.
- - José, Fecioara Maria ne va asculta rugăminţile. Îi vom
pune numele tău, iar de va trăi, promit să-l duc în
pelerinaj în munţii Pirinei.
Casa era sărăcăcioasă şi rece, ca o
bătrână în agonie. O uşă din lemn scorojit dădea o notă de tristeţe, iar
ferestrele prost închise lăsa frigul să pătrundă peste tot, îngheţându-le
rogojina roasă de pe scânduri. Carmen era mică şi se cuibărea între cei doi
părinţi ai ei, martori ai unei neputinţe materiale esenţiale şi dureroase.
Părul negru ondulat al fetei i se zburlise peste frunte şi o şuviţă obraznică
îi intrase în ochi.
- Mamă, când o să scăpăm de sărăcie?
- - Când José va fi un pic mai mare, draga mea. Dacă mâine
el va mai fi alături de noi, în semn de mulţumire, îi
voi spune şi Maria, ca să-i mulţumesc Sfintei Fecioare pentru binele făcut.
Astfel, el se va numi Josémaria.
Cei trei adormiră îmbrăţişaţi, încălzindu-se unul pe
altul, într-o searbădă şi ordonată armonie.
Dimineaţa, soarele rece al lui ianuarie îşi strecură lumina dubioasă printre
obloane şi le alungă somnul zbuciumat. Dolores îşi privi pruncul care încă
respira. Îşi duse mâna pios la fruntea bombată, apoi şi-o îndreptă spre
pântece, îşi împunse umărul stâng şi la urmă cel drept. José întredeschise un
ochi şi-şi privi soţia în timp ce aceasta termina de închinat. Se uită scurt
către mogâldeaţa de om care respira liniştit la căldura celor trei şi zâmbi.
- Amore, a
supravieţuit. Îl vom numi Josémaria.
De jos se auzi scârţâitul porţii grele din fier. Cineva intrase şi
scările vechi din lemn putred începură să geamă sub greutatea celui care le
călca. Paşii se opriră în dreptul uşii şi un ciocănit uşor se auzi în toată
încăperea. Dolores dădu pătura la o parte cu grijă, se ridică şi apăsă clanţa.
- - La ce oră a murit?, întrebă doctorul sigur pe el.
- - Şst!, spuse Dolores încet. Doarme...
- - Cine? Carmen?
- - Da, şi ea. Dar şi Josémaria, ciripi mama fericită.
Doctorul îşi făcu o cruce mare şi spuse uimit:
- - A avut zile. Să vă dea Dumnezeu numai bucurii!
În anul când Josémaria trebuia să meargă la şcoală, tatăl său a rămas
fără serviciu. Fabrica de materiale textile unde lucra ca muncitor s-a închis,
iar patronul şi-a trimis oamenii acasă. Dolores era înnebunită. Santiago era
mai mereu bolnăvicios, molipsindu-i şi pe cei doi fraţi mai mari ai lui, Josémaria
şi Carmen.
Astfel, familia Escrivá a fost nevoită să se mute din oraş şi să plece la
Logroño, o localitate tot din nodrul Spaniei, la circa trei sute de kilometri
distanţă.
- - Mamă, eu vreau să mă fac preot, îi spuse Josémaria
mamei sale într-o zi. Simt că asta e vocaţia mea, chemarea
mea, spre cele sfinte, spre biserică, spre binecuvântare.
Tânărul adolescent, a cărei figură blajină sugera laxismul catolicismului
ca piatră de temelie a creştinismului universal, se agăţa cu disperare de viaţa
bisericească. Tinereţea şi reflecţia de sine, atitudinea coagulantă a
propriilor convingeri îl făcu pe Josémaria să urmeze cu certitudine calea cucerniciei.
Freamătul unei noi lumi îşi desena la orizont silueta ce avea să devină o umbră
imensă, cu un ecou cel puţin temător. Puştiul era convins că stilul de viaţă de
acum trebuie schimbat în totalitate funcţie de împrejurările zilnice ale
existenţei umane, iar exercitarea muncii în folosul tuturor era infinit mai
vitală decât visarea. Însuşi Iisus Hristos făcuse asta. Şi dacă El, Preamăritul
Sfânt al tuturor timpurilor, făcuse aşa ceva, atunci de ce să nu urmeze aceeaşi
cale? Se rugă la Dumnezeu să îi arate cărarea cea dreaptă şi ajunsese să se
considere unealta Lui credincioasă pentru fondarea căii în munca profesională
şi îndeplinirea îndatoririlor creştineşti de zi cu zi.
José Senior, luându-l de umeri
într-o zi, îi spusese:
- - Aş vrea să te înscrii la universitate, să urmezi
cursurile facultăţii de drept. Nu ar fi mai bine?
Ca să îi facă pe plac tatălui său, fiul se înscrisese şi la facultatea de
drept, dar şi la teologie, vocaţia lui.
„Voi uni într-un singur ţel toate ţările lumii. Voi crea o structură
respectată, pe care toţi credincioşii o vor iubi şi o vor stima. Voi duce
cuvântul lui Dumnezeu peste tot, pe toate cele cinci continente ale pământului.”,
îşi spunea adesea.
Încet-încet a început să aibă adepţi, să-şi dedice zile întregi
prelegerilor susţinute în faţa oamenilor. Cei mai mulţi erau tineri, aşa ca el,
gata să-şi dea viaţa pentru ideile lor, susţinându-şi liderul cu pasiune şi
devotament.
Structura avea să capete consistenţă în scurt timp, iar preoţii au
început să sesiseze că un tânăr diacon dintr-un mic orăşel ar putea cauza
conflicte în populaţia civilă, între cei care erau de partea lui Escrivá şi cei
care nu-i susţineau ideologia. Voci mai grele au încercat să-i suprime
acţiunea, să-l marginalizeze, eventual să-l elimine. Numai că tânărul spaniol
avea un sânge clocotitor, era ferm, ba chiar războinic, aşa încât nu numai că
nu a capitulat, ba chiar şi-a lărgit organizaţia, îndemnând lumea de rând,
nevoiaşii, săracii şi pe cei mai slabi să-l urmeze până la final, indiferent de
consecinţe. Spiritul de turmă, incapabil de gândiri pozitive,
apocaliptic-răzbunător şi duplicitar s-a întins ca o caracatiţă peste mulţimea
de pioşi.
Acestui tânăr i se spunea Părintele, iar el se simţea mândru cu un
asemenea titlu.
Una din reguli era ca după câţiva ani de noviciat, membrii să poată solicita
în scris includerea oficială în sânul acestei structuri, cu toate că la început
era binevenit oricine.
În scurt timp Josémaria s-a mutat definitiv împreună cu familia la
Madrid. Începuse să predea dreptul canonic şi roman, iar în timpul liber
practica meditaţia. exerciţiile pentru clerul diecezan şi reculegerea.
„Dumnezeu mi-a vorbit. Dumnezeu vrea ca eu să fac asta. Eu sunt trimisul Lui pe
acest pământ.”, îşi spunea entuziasmat. Se privea în oglindă uimit şi vorbea cu
el însuşi: „Eşti un geniu, Josémaria!”
Începu să scrie. Scria ceea ce gândea, neştiind că cele mai multe cărţi
nu aveau să vadă lumina tiparului vreodată.
- - Părinte, părinte, strigă un bărbat după el într-o zi,
după ce se terminase slujba.
- - Ce e?
- - A început războiul civil.
Tânărul fugi din calea manifestanţilor violenţi şi se ascunse, dar după
acel război civil reveni în forţă. Cu idei noi, cu viziuni noi, cu dorinţa de
a-şi construi propria organizaţie care să depindă direct de Vatican. Astfel, îşi
numi gruparea prelatură personală,
ceea ce însemna o muncă de evanghelizare a bisericii, şi-i dădu titlul cel mai
sonor al creştinismului catolic: „Opus Dei” - „Opera Domnului”.
O apariţie inexplicabilă
autor Roryta
Amândoi au ajuns la concluzia că începe să devină din ce în ce mai
neîncăpătoare casa. Familia s-a mărit în ultimii şase ani, iar Cristi şi Ioana
s-au hotărât să apeleze la o societate imobiliară, ca să-şi caute o nouă
locuinţă.
- Maria, grăbeşte-te!, strigă Ioana deschizând portiera
şi având grijă să nu-l scape pe Tudor din braţe.
O copilă bălaie, cu nişte ochi albaştri imenşi, ieşi în fugă cu păpuşa în
braţe.
- Nu plecaţi fără mine!
Cristi zâmbi aşezându-se cât mai confortabil la volan.
Maria se urcă pe bancheta din spate şi avu grijă să se ridice uşor, ca
rochiţa să nu i se boţească.
- Trebuia să fi plecat mai devreme, se bosumflă Ioana.
Uite, mai e puţin şi se întunecă!
- Şi ce dacă se întunecă?, sări Cristi.
- Păi, nu mai putem vedea casa ca lumea!
- Lasă, dragă, că doar acum o vedem pe interior, nu pe
exterior. Şi înăuntru este lumină.
Tudor se trezi din somn şi începu să plângă atunci când constată că sânul
cald al mamei nu este lângă gura lui veşnic înfometată. Ioana începu să-l
legene uşor.
- Uite, s-a trezit şi ăsta micu’!
În timp ce maşina începuse să ruleze pe şosea, Maria îşi instală mutriţa
de îngeraş între cele două banchete din faţă şi spuse deodată:
- Mamă, mai bine ne întoarcem.
- De ce, îngeraşule? Uite, gata, o să terminăm repede de
văzut casa şi venim acasă. Doamna Contantinescu ne
aşteaptă acolo deja, să ne arate locuinţa pe care a găsit-o.
Maria se lăsă pe spate şi spuse simplu, cu o firească naturaleţe:
- Nu vreau să-l văd pe omul acela urât....
- Care om?, întrebă Cristi întinzându-şi gâtul tânăr
astfel încât să ajungă la oglinda retrovizoare şi
să vadă chipul fetiţei prin ea.
- Cel care ne urmăreşte de când am plecat... Uite-l
acolo, în spate!, exclamă Maria arătând cu degetul spre
drumul care se desfăşura în spatele maşinii.
Cristi îşi ridică privirea spre geamul din spate, iar Ioana se întoarse
cu totul, legănându-l în continuare pe Tudor care plângea din ce în ce mai
tare.
Un ţipăt scurt şi disperat o făcu pe Maria să-şi privească mama într-un
mod ciudat. Cristi apăsă pe frână şi maşina se opri brusc, pe drumul din afara
oraşului.
Noaptea rece începuse să se aştearnă peste pădurea zdrenţuită din stânga
lor, iar stânca din dreapta părea ameninţătoare. O linişte uluitoare cuprinse
natura, iar motorul maşinii porni brusc, ca un apucat. Ioana ţipă din nou, mai
tare, speriată de-a binelea.
- Taci din gură!, strigă şi Cristi înnebunit. Nu mai
ţipa!
- Ai dat drumul la motor?
- Nu, Dumnezeule! Nici măcar n-am mai atins volanul.
- Şi atunci? Ce se întâmplă, Cristi?
Tudor amuţise făcând ochii mari. Privea la mama lui şi nu înţelegea deloc
acel sunet disperat, nemaiauzit până acum. Urletul ei muri însă în etanşeitatea
geamurilor.
Chipul unui bărbat rânjea în dreptul geamului din spate, apoi maşina se
înălţă cu totul la circa zece centimetri de sol. Cristi blocă uşile şi începu
şi el să ţipe.
Singura care rămăsese calmă în toată agitaţia era Maria.
- De ce vă este frică? Nu este decât un bărbat urât şi nu
vrea decât să vă sperie.
Ca prin minune, maşina fu asezată la loc, pe şosea, iar chipul dispăru la
fel de repede precum apăru. Ioana începu să plângă.
- Hai acasă, Cristi! Înapoi, înapoi... mie mi-e frică!
Cristi rămase inert, cu mâinile pe volan, cuprins de-o energie negativă
care se degaja de jur împrejurul lui.
Maria exclamă cu o voce inumană ce părea să nu fie a unei copiliţe de
doar cinci ani:
- Nu aveţi ce căuta aici, pe tărâmurile noastre!
Cei doi părinţi îşi priviră fiica îngroziţi. Micuţa avea o privire
stranie, nişte ochi roşii şi un glas inuman. Ioana ieşi precipitat din maşină,
apoi o urmă şi Cristi.
Cu o prezenţă de spirit mult mai bună decât cea a soţiei sale, Cristi
deschise repede portiera din spate şi o scoase pe braţe pe Maria care între
timp leşinase.
În ameţeala generală, maşina se puse în mişcare singură. Porni pe drum cu
viteză din ce în ce mai mare, depărtându-se de familia care rămăsese în
mijlocul şoselei. Un tunet urmă apoi şi o mână puternică zdruncină umărul drept
al Ioanei. Speriată, cu o sudoare rece prelingându-se pe şina spinării, Ioana
izbucni în plâns şi ţipă cât putu.
- Iubito, ce ai?, se auzi un glas cald lângă ea. Gata,
gata!
Deschise ochii brusc şi se retrase cu genunchii la gură. Părul îi era
răvăşit, iar cămaşa era udă.
- Ai avut un simplu coşmar, zâmbi Cristi îngăduitor
apropiindu-se de soţia lui.
Ioana îşi plimbă privirea prin toată camera, cu inima bătându-i
nebuneşte. Căuta cu disperare lucruri cunoscute, calde, care să-i asigure
liniştea, tihna casei, persoanele dragi şi existenţa.
- Unde-i Maria?, întrebă repede, aducându-şi aminte
deodată de ea.
Cristi zâmbi.
- Doarme, fii liniştită!
O luă în braţe şi o sărută pe păr.
- Nu trebuie să-ţi faci griji! Trebuie doar să pleci de
pe tărâmurile noastre, spuse cu un glas înfundat.
Ioana se smulse din braţele lui şi-l privi uluită.
Cristi avea în ochi o privire drăcească, roşie, o voce metalică şi un
rânjet înspăimântător, la fel cu cel al Mariei, din vis.
Cu sufletul plin de teamă, cu pulsaţiile inimii halucinant de repezi,
Ioana se prăbuşi cu zgomot pe duşumea. Visul devenise realitate.
Cuvioasa Parascheva
Icoană pe sticlă pictată de mine. O reprezintă pe Cuvioasa Parascheva (14 octombrie).
Donată Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei - Iaşi - click aici.
Donată Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei - Iaşi - click aici.
Mărimea, cu tot cu ramă este l = 33 cm, L = 44 cm (format A3).
septembrie 2014
Atingerea divină le-a salvat de la moarte
Emisiunea "Dincolo de povestiri", difuzată pe postul Acasă TV în ziua de 24 februarie 2014.
Preot Lucian Bâlc din Răstoci (Sălaj).- click aici
Ceea ce ne aparţine
autor Roryta
Fabrizio Gotti îşi trăise copilăria în Palermo, Sicilia, foarte aproape
de Marea Tireniană, într-unul din cartierele rezidenţiale, aflate chiar în
centrul oraşului, la doar câteva minute distanţă de primărie şi alte câteva
minute de malul mării. Casa sa era chiar pe Via Val di Mazara, acolo unde cei
mai bogaţi oameni ai Italiei îşi etalau luxul şi bunăstarea pe trotuar, în aer
şi pe apă. Iahtul familiei costase nu mai puţin de trei milioane de dolari, iar
Range Rover-ul alb îl conducea doar Alfonsina, mama lui Fabrizio, şi nimeni
altcineva, Eduardo fiind mult prea ocupat pentru a asigura prea plinul trai al
familiei, ca să-şi mai piardă vremea şi cu bijuteria aceea de lux la bordul
căreia nu-şi aducea aminte să fi urcat de două ori.
Fabrizio era tânăr, avea în jur de douăzeci şi cinci de ani şi-şi făcuse
studiile la Facultatea de Drept, Universitatea din Yale, Connecticut, Statele
Unite ale Americii. După terminarea studiilor, tatăl său îl adusese înapoi în
Sicilia, cu gândul ca acesta să-l urmeze în afaceri, să fie capul familiei, cu
atât mai mult cu cât era cel mai mare dintre cei patru băieţi ai Alfonsinei. Matteo,
Gianni şi Lorenzo încă urmând cursurile liceului Ernesto Basile din oraş.
Eduardo făcea parte din elita oraşului, având o vilă magnifică, cu trepte
din marmură, cu servitori şi valeţi, şoferi şi grădinari care aveau grijă de
casă la orice oră din zi şi din noapte. O forfotă continuă se desfăşura în
somptuoasa reşedinţă, dar când apărea stăpânul, oamenii se făceau nevăzuţi.
Ricco Zara venea o dată sau de două ori pe săptămână la Eduardo Gotti şi,
atunci când acesta îl primea, de fiecare dată masivele uşi din lemn de brad se
închideau în urma lor, nelăsând pe nimeni să intre şi dând ordine foarte clare
tuturor să nu fie deranjaţi sub nicio formă.
Cu doar câteva zile înainte de a pleca în America însă, Fabrizio se
spropie întâmplător de acea uşă şi ridică mâna ca să bată, numai că glasul
ridicat al tatălui său îi îngheţă mişcarea la jumătate:
- Ţi-am spus să rezolvi problema Orteca, Ricco! Din cauza
lui Moreno Orteca, eu am pierdut un milion de
dolari. Săptămâna viitoare vreau să citesc despre ei în ziare. S-a înţeles?
Antonio Dorini, omul de încredere al tatălui său, cel care era prezent
peste tot unde era şi Eduardo, mârâi:
- Sau vrei să-i cânte cineva prohodul cât de curând
Angelinei şi frumoasei Cristina?
Fabrizio încremeni cu mâna în aer. Cu ce se ocupa mai exact tatăl său?
Şi... Angelina şi Cristina erau soţia şi fiica lui Ricco din câte ştia el.
La câteva săptămâni după ce ajunsese în America, aflase din ziare că
Moreno Orteca, împreună cu familia sa, murise stupid în flăcări, în propria
casă, din cauza unui aşa-zis scurt circuit la panoul electric de comandă. Oare
tatăl său să fi avut vreo legătură cu asta? Nu apucase să spună de acea
întâmplare nimănui, dar nici nu voia încă. Poate că se înşelase, poate nu
auzise bine ori poate că interpretase greşit. În fond, nu avea nicio dovadă.
Acum, la mai bine de cinci ani de la moartea familiei Orteca, Fabrizio îl
revăzu pe Ricco Zara venind din nou la tatăl lui. Acest lucru îi aduse aminte
de întâmplarea aceea din trecut care nu-i dădea pace şi, fără să vrea, simţi o
repulsie aproape instantanee faţă de acest om dubios, cu figură fioroasă şi
rânjet dogit.
- Hei, ce faci, tinere american?, întrebă vioi, afişând
un rictus de formol şi strângând mai bine în mână
valiza aceea îngustă şi neagră pe care o căra cu el. Ia spune, ţi-a priit
acolo, departe de viaţa asta pur siciliană?
- Bună, Ricco! Cred că da, mi-a priit, spuse el moale.
Eduardo ieşi din cabinetul său, îşi privi fiul curios, apoi îi făcu semn
lui Ricco să intre.
Uşile se închiseră ca întotdeauna în urma lor.
Fabrizio simţi că ceva nu era în regulă şi se opri în capul scărilor, să
tragă cu urechea, doar că fu dezamăgit atunci când constată că nu se auzeau
decât şoapte.
Alfonsina ieşi din salon şi-şi zări fiul:
- Caro, ce faci
aici?
Acesta îşi luă mama la braţ şi o întoarse din drum în salon, cu gândul de
a-i mărturisi sincer marele semn de întrebare care se ridicase în mintea lui
acum câţiva ani. Chiar în acel moment însă, ieşi furtunos din cabinetul lui
Eduardo, Ricco Zara. Zgomotul uşii trântite de la intrare şi paşii repezi ai
lui Eduardo, îi făcu pe cei doi să privească uimiţi înapoi.
- Repede, repede!, spuse Eduardo precipitat. Făceţi-vă
bagajele! Acum!
- Cine?, întrebă Alfonsina uluită.
- Toată lumea! Mişcaţi-vă!
Fabrizio observă că tatăl său ţinea în mâna stângă acea geantă neagră cu
care intrase mai devreme Ricco şi se întrebă în sinea lui ce-ar putea fi
înăuntru.
- Tată, ce ai acolo?
- Nu avem timp acum de explicaţii. Am spus să vă faceţi
bagajele repede.
Matteo, Gianni şi Lorenzo îşi făcură apariţia agitaţi.
- Ce s-a-ntâmplat?, întrebară năuciţi.
- Trebuie să plecăm. Repede. Acum.
- Unde?
- Ieşiţi afară din casă!, urlă Eduardo în timp ce se
pregătea să iasă pe
uşa din spate, situată tot la parterul
vilei, doar că în partea opusă, după scara elegantă
ce ducea la etaj.
Ricco Zara intră cu paşi repezi.
- Idiotule!, îi ţipă el lui Eduardo în faţă. Ai încălcat Codul Omerta şi o să muriţi cu toţii.
Ieşi furios, ţipând:
- Sunt jos. Mă duc să deschid uşa de la garaj.
„Codul Omerta???”, se întrebă stupefiat în sinea lui Fabrizio într-o
fracţiune de secundă. Unde mai auzise de asta? Ştia că ceva nu era în regulă,
dar nu ştia de ce se întâmplau toate astea. Omerta! Omerta? Parcă îi spunea
ceva, dar nu era foarte sigur şi nici nu avea acum timp de explorări în
memorie.
Cei trei băieţi ai Alfonsinei au ieşit pe uşa din spate îmbrăcaţi doar cu
ce aveau pe ei, iar Eduardo şi Alfonsina îi urmară, Fabrizio urmând să
baricadeze cea de-a doua ieşire.
Au coborât în subsol, în garaj, şi s-au urcat repede în Volkswagen-ul lor
negru.
Uşa de la garaj a sărit în aer însă chiar în acea secundă, iar Ricco,
care se pregătea s-o deschidă, fu aruncat într-o parte.
În faţa maşinii lor, cinci mitraliere automate stăteau gata să tragă. În
întunericul nopţii, o siluetă masculină, îmbrăcată într-un pardesiu lung,
trăgea din trabuc. Pălăria îi era îndesată bine pe cap, iar lumina aproape că
nu lăsa să i se vadă chipul. Eduardo însă, îl recunoscu şi în clipa aceea îşi
dădu seama că pierduse totul. Bruno Orteca, fratele celui pe care-l ucisese în
urmă cu câţiva ani, venise să se răzbune. Ştia că încălcarea Codului Omerta
fusese doar un pretext pentru a-l măcelări pe el împreună cu întreaga sa
familie. Mitralierele au început să arunce spre familia Gotti gloanţele
ucigaşe, găurind pereţii, făcând parbrizul ţăndări şi perforând tabla de pe
maşină. Au şuierat vreme de două ori poate trei minute, după care s-au oprit.
Bruno Orteca se apropie, să vadă cu ochii lui întregul spectacol morbid,
rânjind cu toată gura şi înjurând birjăreşte. Numără toţi morţii, vrând să se
convingă că nu a scăpat nimeni, dar uitând cu totul de Fabrizio, ori crezându-l
încă în America.
- Fiu de căţea! Credeai că o să scapi!, se adresă el
inertului Eduardo.
Familia Gotti îşi găsise sfârşitul în subsolul acelei vile fastuoase, în
propria casă, murind ca păsările într-o maşină pe care nu mai apucaseră s-o
pornească.
Apoi, Bruno Orteca şi întreaga gaşcă de criminali se îmbarcară în
maşinile negre ce staţionaseră cu portierele deschise şi demarară în trombă.
Fabrizio, care nu apucase să iasă din casă, se prelinse pe tocul uşii, se
ghemui tăcut în întuneric şi plânse cu toată forţa. Se duse tiptil la maşină,
deschise încet portiera şi luă valiza pe care tatăl lui o pusese la picioare,
lângă pedale. Apăsă pe cele două clape şi o deschise curios. Era plină cu
teancuri de bani, Grover Cleveland privind de pe bancnotele verzi cu figura lui
gravă, undeva departe într-un punct fix, în stânga lui. Pe capacul valizei, în
interior, era gravat cu un fir auriu următoarele cuvinte: „Ricordi Il Codice di
Omertà!” - „Aminteşte-ţi Codul Omerta!” şi, mai jos, în dreapta, semnat Cosa Nostra - „Ceea ce ne aparţine
(numai nouă)”.
Înţelesese.
Pentru prima oară în viaţa lui, înţelesese.
Tatăl său fusese capul mafiei siciliene, Capo di Tutti Capi, iar el nu era decât un simplu moştenitor care acum
trebuia să fugă de această lume, salvându-se. „Ceea ce îi aparţinuse” nu mai
exista, acel ceva pierise, dispăruse
odată cu moartea celui mai mare mafiot din istoria Siciliei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
DREPTUL DE AUTOR
AVERTISMENT
Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea și destinația lor. Prin urmare, toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Preluarea integrală sau parțială și publicarea lor fără acordul autorului este interzisă. Punerea la dispoziția publicului, inclusiv prin internet sau prin alte rețele de calculatoare, fără consimțământul titularilor de drepturi, a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricanților de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, intră sub incidență art. 139, indice 8 și constituie infracțiune.
NOTĂ - Fotografiile din topicuri sunt luate de pe Internet
Muzica
Eugen Doga
Genialul compozitor al secolului XX Ernesto Cortazar Franz Schubert
Genialul compozitor al secolului XX Ernesto Cortazar Franz Schubert