06 octombrie 2014 | By: - roryta -

O apariţie inexplicabilă



autor Roryta

Amândoi au ajuns la concluzia că începe să devină din ce în ce mai neîncăpătoare casa. Familia s-a mărit în ultimii şase ani, iar Cristi şi Ioana s-au hotărât să apeleze la o societate imobiliară, ca să-şi caute o nouă locuinţă.
- Maria, grăbeşte-te!, strigă Ioana deschizând portiera şi având grijă să nu-l scape pe Tudor din braţe.
O copilă bălaie, cu nişte ochi albaştri imenşi, ieşi în fugă cu păpuşa în braţe.
- Nu plecaţi fără mine!
Cristi zâmbi aşezându-se cât mai confortabil la volan. 
Maria se urcă pe bancheta din spate şi avu grijă să se ridice uşor, ca rochiţa să nu i se boţească.
- Trebuia să fi plecat mai devreme, se bosumflă Ioana. Uite, mai e puţin şi se întunecă! 
Şi ce dacă se întunecă?, sări Cristi.
Păi, nu mai putem vedea casa ca lumea!
Lasă, dragă, că doar acum o vedem pe interior, nu pe exterior. Şi înăuntru este lumină.
Tudor se trezi din somn şi începu să plângă atunci când constată că sânul cald al mamei nu este lângă gura lui veşnic înfometată. Ioana începu să-l legene uşor.
Uite, s-a trezit şi ăsta micu’!
În timp ce maşina începuse să ruleze pe şosea, Maria îşi instală mutriţa de îngeraş între cele două banchete din faţă şi spuse deodată: 
Mamă, mai bine ne întoarcem.
De ce, îngeraşule? Uite, gata, o să terminăm repede de văzut casa şi venim acasă.  Doamna Contantinescu ne aşteaptă acolo deja, să ne arate locuinţa pe care a găsit-o. 
Maria se lăsă pe spate şi spuse simplu, cu o firească naturaleţe: 
Nu vreau să-l văd pe omul acela urât.... 
Care om?, întrebă Cristi întinzându-şi gâtul tânăr astfel încât să ajungă la oglinda retrovizoare şi să vadă chipul fetiţei prin ea.
Cel care ne urmăreşte de când am plecat... Uite-l acolo, în spate!, exclamă Maria arătând cu degetul spre drumul care se desfăşura în spatele maşinii.
Cristi îşi ridică privirea spre geamul din spate, iar Ioana se întoarse cu totul, legănându-l în continuare pe Tudor care plângea din ce în ce mai tare.
Un ţipăt scurt şi disperat o făcu pe Maria să-şi privească mama într-un mod ciudat. Cristi apăsă pe frână şi maşina se opri brusc, pe drumul din afara oraşului.
Noaptea rece începuse să se aştearnă peste pădurea zdrenţuită din stânga lor, iar stânca din dreapta părea ameninţătoare. O linişte uluitoare cuprinse natura, iar motorul maşinii porni brusc, ca un apucat. Ioana ţipă din nou, mai tare, speriată de-a binelea. 
- Taci din gură!, strigă şi Cristi înnebunit. Nu mai ţipa! 
Ai dat drumul la motor? 
Nu, Dumnezeule! Nici măcar n-am mai atins volanul. 
Şi atunci? Ce se întâmplă, Cristi?
Tudor amuţise făcând ochii mari. Privea la mama lui şi nu înţelegea deloc acel sunet disperat, nemaiauzit până acum. Urletul ei muri însă în etanşeitatea geamurilor.
Chipul unui bărbat rânjea în dreptul geamului din spate, apoi maşina se înălţă cu totul la circa zece centimetri de sol. Cristi blocă uşile şi începu şi el să ţipe.
Singura care rămăsese calmă în toată agitaţia era Maria.
De ce vă este frică? Nu este decât un bărbat urât şi nu vrea decât să vă sperie.
Ca prin minune, maşina fu asezată la loc, pe şosea, iar chipul dispăru la fel de repede precum apăru. Ioana începu să plângă. 
Hai acasă, Cristi! Înapoi, înapoi... mie mi-e frică!
Cristi rămase inert, cu mâinile pe volan, cuprins de-o energie negativă care se degaja de jur împrejurul lui.
Maria exclamă cu o voce inumană ce părea să nu fie a unei copiliţe de doar cinci ani:
Nu aveţi ce căuta aici, pe tărâmurile noastre!
Cei doi părinţi îşi priviră fiica îngroziţi. Micuţa avea o privire stranie, nişte ochi roşii şi un glas inuman. Ioana ieşi precipitat din maşină, apoi o urmă şi Cristi.
Cu o prezenţă de spirit mult mai bună decât cea a soţiei sale, Cristi deschise repede portiera din spate şi o scoase pe braţe pe Maria care între timp leşinase.
În ameţeala generală, maşina se puse în mişcare singură. Porni pe drum cu viteză din ce în ce mai mare, depărtându-se de familia care rămăsese în mijlocul şoselei. Un tunet urmă apoi şi o mână puternică zdruncină umărul drept al Ioanei. Speriată, cu o sudoare rece prelingându-se pe şina spinării, Ioana izbucni în plâns şi ţipă cât putu. 
Iubito, ce ai?, se auzi un glas cald lângă ea. Gata, gata!
Deschise ochii brusc şi se retrase cu genunchii la gură. Părul îi era răvăşit, iar cămaşa era udă. 
Ai avut un simplu coşmar, zâmbi Cristi îngăduitor apropiindu-se de soţia lui.
Ioana îşi plimbă privirea prin toată camera, cu inima bătându-i nebuneşte. Căuta cu disperare lucruri cunoscute, calde, care să-i asigure liniştea, tihna casei, persoanele dragi şi existenţa. 
- Unde-i Maria?, întrebă repede, aducându-şi aminte deodată de ea. 
Cristi zâmbi. 
Doarme, fii liniştită! 
O luă în braţe şi o sărută pe păr. 
Nu trebuie să-ţi faci griji! Trebuie doar să pleci de pe tărâmurile noastre, spuse cu un glas înfundat.
Ioana se smulse din braţele lui şi-l privi uluită.
Cristi avea în ochi o privire drăcească, roşie, o voce metalică şi un rânjet înspăimântător, la fel cu cel al Mariei, din vis.
Cu sufletul plin de teamă, cu pulsaţiile inimii halucinant de repezi, Ioana se prăbuşi cu zgomot pe duşumea. Visul devenise realitate.

 februarie 2014