autor Roryta
În Barbastro, nordul Spaniei, pe Calle Saso y Saurina, la numărul
treizeci şi şase, familia Escrivá era în culmea fericirii. Cel de-al doilea
copil al familiei văzuse lumina zilei. Medicul care asistase la naşterea
micuţului era însă sceptic:
- - Nu va trece de noaptea asta, din păcate!, decretase el
grav. Are meningită.
Dolores refuză să creadă acest verdict. Se agăţă cu disperare de icoana
care stătea atârnată deasupra patului şi se rugă cu evlavie şi speranţă. José
îşi urmă soţia în ritualul rugăciunilor.
- - José, Fecioara Maria ne va asculta rugăminţile. Îi vom
pune numele tău, iar de va trăi, promit să-l duc în
pelerinaj în munţii Pirinei.
Casa era sărăcăcioasă şi rece, ca o
bătrână în agonie. O uşă din lemn scorojit dădea o notă de tristeţe, iar
ferestrele prost închise lăsa frigul să pătrundă peste tot, îngheţându-le
rogojina roasă de pe scânduri. Carmen era mică şi se cuibărea între cei doi
părinţi ai ei, martori ai unei neputinţe materiale esenţiale şi dureroase.
Părul negru ondulat al fetei i se zburlise peste frunte şi o şuviţă obraznică
îi intrase în ochi.
- Mamă, când o să scăpăm de sărăcie?
- - Când José va fi un pic mai mare, draga mea. Dacă mâine
el va mai fi alături de noi, în semn de mulţumire, îi
voi spune şi Maria, ca să-i mulţumesc Sfintei Fecioare pentru binele făcut.
Astfel, el se va numi Josémaria.
Cei trei adormiră îmbrăţişaţi, încălzindu-se unul pe
altul, într-o searbădă şi ordonată armonie.
Dimineaţa, soarele rece al lui ianuarie îşi strecură lumina dubioasă printre
obloane şi le alungă somnul zbuciumat. Dolores îşi privi pruncul care încă
respira. Îşi duse mâna pios la fruntea bombată, apoi şi-o îndreptă spre
pântece, îşi împunse umărul stâng şi la urmă cel drept. José întredeschise un
ochi şi-şi privi soţia în timp ce aceasta termina de închinat. Se uită scurt
către mogâldeaţa de om care respira liniştit la căldura celor trei şi zâmbi.
- Amore, a
supravieţuit. Îl vom numi Josémaria.
De jos se auzi scârţâitul porţii grele din fier. Cineva intrase şi
scările vechi din lemn putred începură să geamă sub greutatea celui care le
călca. Paşii se opriră în dreptul uşii şi un ciocănit uşor se auzi în toată
încăperea. Dolores dădu pătura la o parte cu grijă, se ridică şi apăsă clanţa.
- - La ce oră a murit?, întrebă doctorul sigur pe el.
- - Şst!, spuse Dolores încet. Doarme...
- - Cine? Carmen?
- - Da, şi ea. Dar şi Josémaria, ciripi mama fericită.
Doctorul îşi făcu o cruce mare şi spuse uimit:
- - A avut zile. Să vă dea Dumnezeu numai bucurii!
În anul când Josémaria trebuia să meargă la şcoală, tatăl său a rămas
fără serviciu. Fabrica de materiale textile unde lucra ca muncitor s-a închis,
iar patronul şi-a trimis oamenii acasă. Dolores era înnebunită. Santiago era
mai mereu bolnăvicios, molipsindu-i şi pe cei doi fraţi mai mari ai lui, Josémaria
şi Carmen.
Astfel, familia Escrivá a fost nevoită să se mute din oraş şi să plece la
Logroño, o localitate tot din nodrul Spaniei, la circa trei sute de kilometri
distanţă.
- - Mamă, eu vreau să mă fac preot, îi spuse Josémaria
mamei sale într-o zi. Simt că asta e vocaţia mea, chemarea
mea, spre cele sfinte, spre biserică, spre binecuvântare.
Tânărul adolescent, a cărei figură blajină sugera laxismul catolicismului
ca piatră de temelie a creştinismului universal, se agăţa cu disperare de viaţa
bisericească. Tinereţea şi reflecţia de sine, atitudinea coagulantă a
propriilor convingeri îl făcu pe Josémaria să urmeze cu certitudine calea cucerniciei.
Freamătul unei noi lumi îşi desena la orizont silueta ce avea să devină o umbră
imensă, cu un ecou cel puţin temător. Puştiul era convins că stilul de viaţă de
acum trebuie schimbat în totalitate funcţie de împrejurările zilnice ale
existenţei umane, iar exercitarea muncii în folosul tuturor era infinit mai
vitală decât visarea. Însuşi Iisus Hristos făcuse asta. Şi dacă El, Preamăritul
Sfânt al tuturor timpurilor, făcuse aşa ceva, atunci de ce să nu urmeze aceeaşi
cale? Se rugă la Dumnezeu să îi arate cărarea cea dreaptă şi ajunsese să se
considere unealta Lui credincioasă pentru fondarea căii în munca profesională
şi îndeplinirea îndatoririlor creştineşti de zi cu zi.
José Senior, luându-l de umeri
într-o zi, îi spusese:
- - Aş vrea să te înscrii la universitate, să urmezi
cursurile facultăţii de drept. Nu ar fi mai bine?
Ca să îi facă pe plac tatălui său, fiul se înscrisese şi la facultatea de
drept, dar şi la teologie, vocaţia lui.
„Voi uni într-un singur ţel toate ţările lumii. Voi crea o structură
respectată, pe care toţi credincioşii o vor iubi şi o vor stima. Voi duce
cuvântul lui Dumnezeu peste tot, pe toate cele cinci continente ale pământului.”,
îşi spunea adesea.
Încet-încet a început să aibă adepţi, să-şi dedice zile întregi
prelegerilor susţinute în faţa oamenilor. Cei mai mulţi erau tineri, aşa ca el,
gata să-şi dea viaţa pentru ideile lor, susţinându-şi liderul cu pasiune şi
devotament.
Structura avea să capete consistenţă în scurt timp, iar preoţii au
început să sesiseze că un tânăr diacon dintr-un mic orăşel ar putea cauza
conflicte în populaţia civilă, între cei care erau de partea lui Escrivá şi cei
care nu-i susţineau ideologia. Voci mai grele au încercat să-i suprime
acţiunea, să-l marginalizeze, eventual să-l elimine. Numai că tânărul spaniol
avea un sânge clocotitor, era ferm, ba chiar războinic, aşa încât nu numai că
nu a capitulat, ba chiar şi-a lărgit organizaţia, îndemnând lumea de rând,
nevoiaşii, săracii şi pe cei mai slabi să-l urmeze până la final, indiferent de
consecinţe. Spiritul de turmă, incapabil de gândiri pozitive,
apocaliptic-răzbunător şi duplicitar s-a întins ca o caracatiţă peste mulţimea
de pioşi.
Acestui tânăr i se spunea Părintele, iar el se simţea mândru cu un
asemenea titlu.
Una din reguli era ca după câţiva ani de noviciat, membrii să poată solicita
în scris includerea oficială în sânul acestei structuri, cu toate că la început
era binevenit oricine.
În scurt timp Josémaria s-a mutat definitiv împreună cu familia la
Madrid. Începuse să predea dreptul canonic şi roman, iar în timpul liber
practica meditaţia. exerciţiile pentru clerul diecezan şi reculegerea.
„Dumnezeu mi-a vorbit. Dumnezeu vrea ca eu să fac asta. Eu sunt trimisul Lui pe
acest pământ.”, îşi spunea entuziasmat. Se privea în oglindă uimit şi vorbea cu
el însuşi: „Eşti un geniu, Josémaria!”
Începu să scrie. Scria ceea ce gândea, neştiind că cele mai multe cărţi
nu aveau să vadă lumina tiparului vreodată.
- - Părinte, părinte, strigă un bărbat după el într-o zi,
după ce se terminase slujba.
- - Ce e?
- - A început războiul civil.
Tânărul fugi din calea manifestanţilor violenţi şi se ascunse, dar după
acel război civil reveni în forţă. Cu idei noi, cu viziuni noi, cu dorinţa de
a-şi construi propria organizaţie care să depindă direct de Vatican. Astfel, îşi
numi gruparea prelatură personală,
ceea ce însemna o muncă de evanghelizare a bisericii, şi-i dădu titlul cel mai
sonor al creştinismului catolic: „Opus Dei” - „Opera Domnului”.
