Scrierea unei istorii

autor Roryta

      Paltonul din stofă groasă de culoarea untului pe care-l purta desfăcut, se murdărise repede, se motolise şi acum nu mai dădea acea notă de eleganţă pe care o dăduse cândva, ci părea un biet paltonaş cumpărat de la o tarabă oarecare, o ţesătură infectă, boţită şi palidă, nicidecum acea textură fină, aproape catifelată, pe care o avusese de-a lungul anilor. Din blana de nurcă de la guler câteva fire fuseseră smulse cu brutalitate lăsând să se vadă din loc în loc materialul de la reverele paltonului. Se făcuseră mici găurele pe care ea le privea uimită şi deziluzionată. Ar fi vrut să-şi aşeze această haină pe ea, să închidă paltonul cu nasturii şi să-şi reia acea alură de doamnă de prim rang avută o viaţă întreagă, doar că mâinile nu o ajutau. Erau strâns legate la spate cu o sfoară primitivă, într-un nod marinăresc prost făcut şi în grabă.

      În faţa ei erau câţiva militari pe care evita să-i privească.

      Într-o secundă marginea zidului pe care ea îl urmărea cu o atenţie sporită, se clătină şi se prăbuşi cu zgomot. Clădirea alunecase la orizontală, iar cerul îşi schimbă brusc poziţia într-o parte.

      Elena simţi o lovitură puternică la tâmplă dreaptă, dar nu avu puterea să-şi schimbe poziţia sau să ridice capul. Privi un timp pietricelele din dreptul ochilor, apoi un firicel de lichid cald îşi croi drum printre acele pietricele, şerpuindu-se ca un izvor de viaţă caldă, ducând cu el ultima speranţă, ultimul vis, ultima clipire. Ochii i se împăienjeniră, iar vocile din jur deveniră din ce în ce mai slabe. Închise ochii şi se lăsă în voia celor din urmă vise.

      Îşi aminti într-o fracţiune de secundă de anii din trecut, când fericită şi împlinită se pregătea să se ducă la Cazinoul din Constanţa.

      - Manea ţine morţiş să ne întâlnim cu toţii acolo, deşi sincer să fiu nu prea am chef, spuse Nicu strâmbând din nas.

      - Dar ce ai tu azi, de vrei să rămânem aici? Mie mi se pare o idee extraordinară. Abia mai ieşim şi noi... ne distrăm.

     - Prea protocolar mi se pare totul. Iar trebuie să stau în picioare alături de toţi lingăii...

      Elena se întoarse spre el şi-şi ţugui buzele delicat:

      - Hai, lasă, lasă, că şi ţie îţi place. Şi chiar dacă nu ţi-ar plăcea... Nu vrei tu să-mi faci pe plac?

      Soţul ei râse cu toată gura şi se apropie de ea:

      - Ce m-aş face fără tine?

      Îi cuprinse umerii firavi cu braţele lui vânjoase, apoi îşi coborî mâinile pe sâni şi poposi acolo, nevrând să le mai dea drumul. Elena se lipi cu spatele de trupul lui şi zâmbi.

      - Îmi boţeşti rochia, îl dojeni ea.

     Dar Nicu nu auzi şi o întoarse cu faţa către el:

      - În imbecilitatea asta care ne înconjoară, eşti singura rază de lumină.

      - N-ar trebui să te plângi. În fond, avem o viaţă frumoasă împreună, dragul meu.

      - Da, dar dacă n-aş fi vigilent, totul s-ar prăbuşi, Lenuţo.

      - Mai bine te-ai îmbrăca. Uite, eu deja sunt gata!

      Nicu o luă de gât şi amândoi priviră pe fereastră.

      - Ce frumoasă e marea!, şopti el sărutându-i urechea.

      Elena îşi lăsă capul pe umărul lui şi-l privi pe sub gene:

     - Au început să-ţi apară fire albe... Ai îmbătrânit, iubire!

      - Am îmbătrânit împreună...

      Deodată, ochii lui căprui luciră cu subînţeles şi izbucni vesel:

      - Ce spui? Mergem pe plajă?

      - Când?

     - Acum...

     - Eşti nebun!, râse Elena cu gura până la urechi.

      - N-am fost niciodată sănătos, doar ştii...

      - Nu, nu, nu...

      Nicu nu mai aşteptă şi o luă în braţe, învârtind-o prin toată camera:

      - Sunt un nebun, poate. Iar azi, vreau ca tu să fii nebuna mea.

      - Doamne... rochia mea cea albă, cumpărată de la Paris...

      Elena îşi strânse faldurile rochiei cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi luă soţul de gât, iar el, extaziat, deschise uşa repede şi alergă cu ea în braţe până la plajă...

      - Uită-te la noi!... Suntem nebuni de legat... Eu, gata îmbrăcată pentru dineu, tu în pijamale, amândoi pe plaja pustie...

      Râzând şi gâfâind, Nicu o duse direct în mare şi o aruncă cu rochie cu tot în apă, apoi el se băgă cu capul la fund şi înotă printre picioarele ei. Elena se învârti, urmărindu-şi soţul prin apă, neştiind dacă să fie supărată pe el că i-a udat rochia sau să se lase purtată de joaca de adolescenţi la care el o provoca. Nicu o apucă la un moment dat de picioare şi o ridică în sus, ieşind la suprafaţă:

     - Mi-ai stricat bunătate de rochie...

      Picăturile de apă se scurgeau pe chipul ei, iar coafura îi era distrusă.

     Nicu se opri din joacă şi îşi prelinse soţia pe trupul lui până când ajunse cu chipul în dreptul ochilor. O strânse în braţe şi o sărută pe păr, pe gât, pe sâni.

     - Nu eşti în toate minţile, se lamentă Elena cu o privire jucăuşă în ochi.

      Soţul ei nu răspunse, în schimb o sărută îndelung şi o ţinu strâns în braţe, cu apa mării scurgându-se pe trupuri.

     - Am făcut o scurtă baie în mare... Îmi era dor... Cât de puţin timp petrecem noi împreună...

     - Ştii că Manea trebuie să salveze aparenţele acum... Toată lumea va întreba de noi, iubitule.

      - Puţin îmi pasă mie de formalităţile astea. Aş vrea să fiu liber, aş vrea să fug, să mă ascund, să dispar, să fiu un om simplu...

      - Şi eu... dar acum, hai să mergem în cameră, să ne schimbăm.

      Elena se schimbă într-o rochie nouă, albastră, din mătase, evazată, până la genunchi. Îşi puse un cordon alb, mănuşi albe şi o pereche de pantofi albi, apoi se aşeză cuminte pe scaunul vechi sculptat din dreptul ferestrei. Uşa de la dormitor se deschise încet şi soţul ei apăru în prag:

      - Eşti superbă!

      Ea se ridică zâmbind şi-l privi cu admiraţie:

      - Mulţumesc, Şi tu arăţi extraordinar!

      - Mergem?

      O maşină neagră îi aştepta în faţa casei, iar un valet le deschise portierele.

      Se urcară în locurile din spate, iar maşina alunecă pe şosea, în noaptea care începea să se lase.

      - Bine aţi venit!, îi întâmpină Emil cu braţele deschise.

      - Bine v-am găsit!, spuse Elena zâmbind.

      - Doamne, ce frumoasă eşti!

      Elena roşi până-n vârful urechilor, iar Emil zâmbi jenat atunci când întâlni privirea de gheaţă a lui Nicu.

      - Scuze, scuze, dar nu m-am putut abţine... Chiar e frumoasă!

      - Data viitoare o să te fac să-ţi înghiţi limba. Ai auzit?, se încruntă Nicu la el.

      Discuţia fu întreruptă de Manea care sosi ţanţoş:

      - Îmi pare bine că vă văd...

      - Sper că n-am întârziat prea mult..., se scuză Elena.

      - În niciun caz. Şi, în fond, voi sunteţi deliciul acestei petreceri, voi sunteţi protagoniştii. Cei cărora nu le convine, n-au decât să plece acasă. Nu-i aşa?, se zburli el aruncând o privire ucigătoare lui Emil şi oamenilor acestuia.

      - Eu zic să începem petrecerea, schimbă delicat Elena subiectul. Cu ce începem? Vals?

      Atmosfera se destinse, iar Elena îşi luă soţul la braţ şi păşi în mijlocul ringului de dans.

      Sala arhiplină se opri în loc, iar muzica încetă. În clipa imediat următoare toată lumea se retrase pe margine, lăsând loc noii perechi sosite. Un ropot se aplauze sparse tăcerea, iar dirijorul făcu o plecăciune adâncă:

   - Bună seara tuturor! Propun ca această seară minunată s-o începem cu piesa Valurile Dunării,o operă cu răsunet în lumea muzicii internaţionale, compusă în urmă cu un secol de către compozitorul român Iosif Ivanovici.

      Au urmat aplauze şi urale îndelungi, apoi o linişte suavă învălui sala.

      Primele acorduri începură să se facă auzite, iar Elena păşi prima pe ringul de dans, foşnindu-şi rochia de mătase, ca o ispită dulce adusă valsului nemuritor. Bărbaţii o sorbeau din ochi, iar Nicu se simţea mândru că femeia asta frumoasă îi aparţinea în totalitate. Era a lui de o viaţă întreagă, iar existenţa fără ea nu şi-o putea imagina. Era de neconceput.

      Cei doi au făcut deschiderea serii, an dansat plutind pe aripi de vis, s-au privit în ochi şi au ignorat pe toţi din sală, ascultând doar acordurile orchestrei, trăind clipe unice şi imaginându-se într-o altă lume.

      Lumea le stătuse la picioare, erau respectaţi şi invidiaţi totodată.

      Fusese fericită, fusese iubită şi iubise cu aceeaşi intensitate, trăise momente supreme de împliniri şi-i mulţumea destinului pentru asta. Şi, Doamne, seara aceea fusese superbă, la fel ca multe altele de dinainte şi multe altele care aveau să urmeze de acum încolo.

      Acum însă viaţa i se scurgea din trup şi cu ochii minţii revăzuse scene dintre cele mai frumoase ale vieţii ei. Vru să-şi mişte capul şi să privească în stânga ei, către cel care fusese soţul ei timp de patruzeci şi patru de ani şi pe care-l iubise toată viaţa, dar nu mai avu putere. Urmări firicelul de lichid şi-şi dădu seama că acela era sângele ei, sângele care i se scurgea din trup şi care lua cu el în eternitate clipa cerşetoare a supremului infinit, transformând într-o ofrandă silită poarta de pe marginea neuitării.

      Pleca din zariştea pământească, altoindu-şi lacrimile pe tulpina unui catafalc însângerat, scriind o istorie macabră pe care o refuza cu înverşunare, zbătându-se în neputinţă, uimită de violenţa lumii. Militarii îşi făcură treaba cu o poftă pasională, apocaliptic-răzbunători, dornici de fapte năprasnice care să demonstreze tuturor îndârjirea graţie căreia avea să fie redată libertatea. Gândi cu ultimele puteri: „Ce tineri! Ce băieţi! Aceşti puşti au ucis un şef de stat împreună cu soţia lui: Nicolae şi Elena Ceauşescu!”

      septembrie 2013

La pescuit

autor Roryta

      O viaţă searbădă, fără ţintă, cu un cotidian nefiresc, plin de certuri şi bătăi.
      Matilda, cea mai mică dintre fraţi, trăia coşmarul copilăriei ei. Se întâmpla aproape în fiece seară ca tatăl ei, electrician la Administraţia Fluvială a Dunării de Jos, să vină pe şapte cărări acasă, să-şi cadorisească în primul rând nevasta şi mai apoi cei trei copii cu câte un pumn sau o palmă - în cel mai fericit caz, probabil un fel de salut drăgăstos faţă de apropiaţii care-i populau casa şi viaţa. Aşa înţelegea el iubirea: mai o înjurătură, mai un pumn bine plasat consoartei ce-l aştepta cu mâncarea caldă, ba chiar şi celui mai mare dintre copii, Marian, care începea să realizeze anormalitatea propriei familii. Probabil asta îl înfuria cel mai tare pe jupânul Gică care, în aburii alcoolului, vedea în propriul său fiu o posibilă ameninţare viitoare la adresa lui ori poate că îl considera deja suficient de mare cât să înţeleagă că în alte familii domnea pacea şi liniştea, spre deosebire de haosul ce se instaura atunci când tatăl lui venea de la serviciu.
      - Fă, nenorocito, dacă nu mi-ai pregătit fasole, aşa cum ţi-am cerut ieri, o iei iar pe cocoaşă!, ameninţa el, fluturându-şi degetele boante prinse mănunchi într-un pumn gata de atac, pe care-l rotea aproape de faţa nevesti-sii. Iar voi, progeniturilor, pieriţi din faţa mea!!!, răcnea în continuare, privindu-şi proprii copii ca pe nişte străini.
      Marian o târa pe Liana de-o mână şi o ascundea cu grijă sub masa din sufragerie, iar Matilda rămânea singură în cameră plângând şi ţipând cât o ţinea gura.
       Furios, nea Gică se ridica de la masă şi plonja în dormitor, căutând-o din ochi pe Matilda:
      - Dacă nu-ţi ţii gura, dau cu tine de pereţi!
      Cu inima tremurând, soţia lui îl urma repede, făcea un pas mare curajos în faţa lui, ajungând la timp cât să acopere cu corpul său intrarea în dormitor, apoi îl implora:
      - Gică, te rog! Las-o pe Matilda... Tu nu vezi cât e de mică? Nu te doare inima să dai în ea?
       - Spune-i să tacă, dacă nu vrei s-o omor!
      Matilda tăcea brusc, făcând ochii mari, îngrozită de faţa aceea tumefiată de băutură.
      Nea Gică se întorcea bombănind, se aşeza apoi la masă, mânca până nu mai putea, mai dădea pe gât câteva guri de vodcă abandonată pe fundul vreunei sticle şi, cu capul vâjâind, se ducea în dormitorul său, se arunca îmbrăcat în pat şi dormea dus până a doua zi. Nevastă-sa îl dezbrăca şi-l lăsa să doarmă în chiloţi, fiindcă nu mai avea putere să-l mai şi schimbe în pijamale. Era mulţumită că scandalul a luat sfârşit, că „astăzi a scăpat de bătaie”, iar copiii nu au păţit nimic. Dar oare mâine? Ce va fi?
      Când sforăiturile lui nea Gică începeau să se facă auzite, micii trepăduşi ieşeau din ascunzători şi, în cea mai deplină linişte, coborau afară în faţa blocului şi stăteau până seara târziu.
       Când îi zăream ieşind, ştiam că iar a făcut panaramă taică-său de au fost nevoiţi să iasă din apartament. Îi cercetam pe fiecare în parte să văd o nouă vânătaie. Uneori, când mă duceam la ei, o vedeam pe tanti Angela cu amândoi ochii vineţi ori poate numai cu unul, alteori, când era mai grav, avea buza spartă sau, mai rău, câte un dinte scos, de acum rămăsese numai cu măselele şi mesteca chinuit, ca un bătrân, fiindu-mi groază să-i privesc gura ştirbă, la cei aproape treizeci de ani pe care-i avea.
      Eram bună prietenă cu Liana, fata mijlocie, colege de clasă amândouă, ba chiar am stat în aceeaşi bancă până în clasa a VIII-a. O vedeam zilnic şi ştiam că începuse să mustească în ea o ură ce se amplifica cu fiecare zi care trecea, devenise tăcută, plângând fără încetare, iar şcoala era un domeniu pe care abia dacă îl descifra.
      Şcoala noastră de cartier nu era dintre cele mai faimoase din oraş, dar nici nu era considerată ultima, eram undeva în clasa de mijloc, mediul unde ni-l petreceam mai toţi cei ce am crescut în epoca comunistă, un grup social care se învârtea în marea masă a mediocrităţii unde toţi eram egali ca rang, statut şi avere. Fiecare dintre noi deţineam ca viitoare moştenire, un apartament înghesuit şi incredibil de mic pe care cu un umor negru îl numeam cutie de chibrituri, un salariu (sau, în cazuri mai optimiste, două) al părinţilor noştri care era împărţit şi răsîmpărţit după nevoi, şi eram cel puţin trei-patru membri într-o familie, noi fiind generaţia tânără, născuţi forţat, de multe ori nedoriţi, asupra cărora se abăteau cele mai multe dintre frustrările predecesorilor noştri. Nu noi am cerut să venim pe lume şi nici ei nu ne-au dorit, nu eram programaţi şi iubiţi, ci eram accidente indezirabile ale femeilor chinuite să ducă o viaţă dedicată eminamente reproducerii şi creşterii unor odrasle apărute din neant, din acte de violenţă domestică dusă la extrem până aproape de viol. Asta eram. Cei mai mulţi dintre noi...
      Nea Gică, un om blând şi bun când era treaz, mă primea mereu cu braţele deschise când le treceam pragul. Nu-mi era frică de el, fiindcă ştiam că eram preferata lui:
      - Fata tatii, micuţă Alina, ia un loc aici lângă mine!
      Şi mă lua de gât, mă pupa zgomotos şi-mi întindea o cană de compot de pe masă.
      Eram ca cel de-al patrulea copil al lor, dar un copil mai privilegiat, fiindcă aşa nebun cum era, ştia să discearnă că nu avea drepturi asupra mea, aşa cum avea asupra propriilor săi copii.Erau căsătoriţi de cincisprezece ani, ea fiind fata mai mică a unor părinţi proveniţi de la ţară. Văzând sărăcia care le dădea târcoale, maică-sa a fost fericită când a văzut-o pe Angela că şi-a dat poalele peste cap în faţa unui băiat de la oraş ce făcea liceul la seral. A forţat-o să se mărite cu el aproape gonind-o de acasă, iar Angela, crezând că a întâlnit dragostea vieţii ei, s-a suit în patul lui nea Gică şi nu a mai plecat.
      După ce a terminat liceul, nea Gică s-a angajat la A.F.D.J. ca electrician, iar tanti Angela, cu cele zece clase ale ei neterminate, a preferat să rămână acasă, să fie o întreţinută şi să-i facă lui ploduri pe bandă rulantă. Făcuse vreo zece avorturi, printre cele trei naşteri, fiindcă el, ca un animal ce era, o siluia seară de seară, sinchisindu-se prea puţin ce văicărelile ei, de suferinţa şi ruşinea ce-i acopereau viaţa. Devenise o brută, lăudându-se la serviciu cu acel comportament josnic de despot ce-şi teroriza consoarta, mândrindu-se ca un dobitoc, în limitata lui lume, cu forţa fizică în faţa unui trup firav, ştiind că nu avea sorţi de izbândă decât cu cineva inferior lui şi dovedindu-şi aşa-zisa bărbăţie cu o violenţă feroce.
      De la el de la serviciu i-a fost repartizată o casă în buricul târgului, în plin centrul Galaţiului, un apartament cu trei camere, datorită numărului mare de membri din familie: cinci persoane. S-au mutat când deja cei mici erau pe la grădiniţă sau pe la şcoala primară; Matilda intra în clasa întâi, Liana era în clasa a cincea, iar Marian, cel mai mare dintre ei, trecuse în clasa a şaptea. Ne-am împrietenit repede, fiind de vârste apropiate, iar gaşca cea mare de la bloc i-a primit pe toţi trei cu braţele deschise, mai ales că Marian cobora cu borcanul de murături furat din camara maică-sii şi-l împărţea tuturor, iar Matilda, un vlăstar gingaş şi vesel, fără discernământul unui copil mai mare, reprezenta inocenţa întruchipată, veselindu-ne la fiecare apariţie.
      Semănau între ei, având figuri simpatice de păpuşi orientale, cu ochii căprui şi migdalaţi, pielea albă şi părul negru ca abanosul, cu o statură medie ce aducea cu tatăl lor, mama fiind mai înaltă şi mai oacheşă, dar la fel de frumoasă. Puteai să juri că au fost uitaţi de vreun japonez pe tărâmul nostru depărtat, fiindcă toţi cei care-i vedeau îşi exprimau uimirea şi întrebau curioşi dacă sunt români.
      Cu Liana plecam şi mă întorceam de la şcoală, stăteam în aceeaşi bancă şi mâncam pacheţelele împreună, la comun, ba de multe ori, împărţeam banii mei cu ea, în mod egal, fiindcă ea niciodată nu avea vreun mărunţiş scăpat de maică-sa prin buzunare, mai ales că nici nu avea de unde. Nea Gică ţinea cu dinţii de salariul lui şi-aşa destul de mic, având grijă întotdeauna să mai facă un ciubuc-două pentru gâtlejul lui mereu însetat, dându-i bani nevesti-sii cu ţârâita şi întrebând-o tot timpul ce a făcut cu ei, de parcă cinci guri se întreţineau cu aer, nu cu hrană cumpărată de la Alimentara atunci când arareori se mai găsea.
      Îmi aduc aminte că maică-sa îi trimitea pe câte unul din ei la părinţii mei, cerându-ne bani cu împrumut fără să ştie soţul ei, chinuindu-se să rupă din puţinii bani pe care-i vedea, pentru ale gurii, pentru copiii ei care erau atât de mici şi în creştere toţi.
      S-a întâmplat ca într-o zi de duminică, când nea Gică era liber, fiindcă pe atunci nu exista noţiunea de week-end, să bată la uşa noastră dis-de-dimineaţă şi să le ceară părinţilor mei permisiunea de a mă lua la pescuit cu copiii lui. Maică-mea cu greu s-a lăsat înduplecată, după multe insistenţe şi tot atâtea asigurări de bine, că ne vom întoarce teferi, că el îşi asumă întreaga responsabilitate şi că o să ne distrăm de minune pe apele perverse ale Dunării, plutind îmbarcaţi în cele două bărci cu motor care ne aşteptau la mal. Problema cea mai fundamentală pentru care maică-mea trăia o fobie vecină cu nebunia nu era neapărat riscul de a mă lăsa în voia avalului fluviului adânc şi rece, cât mai ales faptul că starea de normalitate a lui nea Gică era aceea de a avea sânge în alcool, privirea lui tulbure, ochii roşii de nesomn, precum şi aluviunile bahice ce abundau în bere, vin, ţuică şi nu numai, nu aveau un loc anume de depozitare, ci se împrăştiau inconştient în toată fiinţa lui, generând un miros stătut, de boască veşnic mucegăită. Era o adevărată nechibzuinţă să-şi lase unica fiică pe mâna acestui pătimaş beţivan care, totuşi, era atât de treaz în acea zi. În cor, am jurat prudenţă, seriozitate şi nu în ultimul rând responsabilitate maximă, lucru care a făcut-o pe mama să cedeze în cele din urmă, nu fără o teamă de înţeles.
      Am plecat toţi patru cu voioşie către port şi acolo ne-am întâlnit cu un prieten de-al său, un individ care părea să care în spate cel puţin şase decenii de viaţă, dar despre care am auzit că nu are mai mult de cincizeci de ani. Era mic de statură, părul răzleţ şi alb încadrându-i faţa zâmbitoare, cu o barbă scurtă, neîngrijită, şi aceasta la fel de albă, cu o faţă roşie, inflamată de băuturi dinamitate ce poluau de departe atmosfera din juru-i.
       - Hai, Gică!! Ai sosit? Ai trei fete? Nu aveai şi un băiat?, strigă el de la depărtare, făcându-ne semn cu mâna.
      - Las-o moale, Ioane! Băiatu-i acasă. Dar vezi fătuca asta?, întrebă el, arătând spre mine atunci când ne-am apropiat. Nu-i a mea, să ştii! E o vecină, prietenă cu Liana, fiică-mea mai mare. Grijă sporită cu ea, fiindcă trebuie s-o înapoiez vie şi nevătămată lu’ mă-sa.
      - Cum te cheamă, drăguţă?, întreabă nea Ion pironindu-şi privirea pe chipul meu.
     - Alina, răspund cuminte.
      - Uite, Alina, avem două bărci. Tu o să te sui în asta, zice el arătând cu mâna către barca lui cu motor. O să-ţi placă plimbarea noastră pe Dunăre, vei vedea!
      M-am suit în barca lui, iar Liana şi Matilda m-au urmat, nea Gică urcându-se singur în cealaltă barcă şi, împreună, am pornit în marea aventură. Am traversat Dunărea, la Pisica, am întins avele şi am aşteptat tăcuţi să vină peştii în plasele noastre.
      Contrar obişnuinţelor, cei doi bărbaţi, conştienţi de măreţia responsabilităţilor la care se hazardaseră, au băut apă şi doar două sticle de jumătate cu bere, fiecare, toată ziua. Apă??? În viaţa mea nu-l văzusem pe nea Gică bând apă, ca să nu mai amintesc de Liana care, efectiv nu-şi recunoştea tatăl, Matilda fiind prea mică pentru a conştientiza miracolul.
      - Alina, mânca-te-ar tata, îţi place aici?, mă întreba nea Gică.
      - Daaaa... îmi place, îi răspundeam râzând.
      Ziua în amiaza mare, din cauza căldurii toride, ne-am retras într-un loc mai umbros şi am mâncat un grătar făcut de ei, apoi ne-am întins pe iarbă, la plajă. S-au suit în bărcile lor, una cu motor, cealaltă cu vâsle şi s-au depărtat nu prea tare, sperând să poată pescui ceva măcar atunci, la acea oră de maximă căldură, însă erau mai atenţi la noi decât la avele lor, fiindcă rămăsesem la mal.
      - Hai să te învăţ ceva!, zise nea Ion când a ajuns lângă noi. Care barcă îţi place mai mult?, mă întrebă.
      - Asta!, îi spun arătând către barca lui.
      - Îţi place barca lui, fiindcă a lui are motor şi a mea nu, făcu nea Gică pe supăratul surâzând.
      - Alina, fata tatei, uite! Ţine minte ce-ţi spun, sunt două tipuri de bărci: bărci care au fundul plat şi bărci care au fundul în formă de „V”, adică aşa, continuă nea Ion cu explicaţiile, trasând cu amândouă mâinile un „V” mare, imaginar. Dacă vreodată o să fii nevoită să alegi, s-o alegi pe aia cu fundul plat, fiindcă aia e mult mai sigură. Cealaltă are un balans prea mare şi se poate răsturna mult mai repede.
       Şi, nici una, nici două, sări incredibil de sprinten în barca lui nea Gică care era mai mult în apă decât pe mal şi începu să se balanseze violent într-o parte şi într-alta cu mâinile ţinându-se de margini, ţipând către noi:
      - Uite aşa!
      Toată lumea a râs hohotitor, în frunte cu el.
      - Ce-ai, mă, de te tot strâmbi aşa? Ai dat în mintea copiilor?, se auzi o voce puternică în spatele lui.
      Nea Ion întoarse capul curios. La nici zece metri de el, mai către larg, era o barcă iar în ea, un alt prieten de-al lor.
      - Ahaaa, făcu acesta înseninându-şi fruntea deodată. Aţi luat fetele cu voi?
      Şi privindu-ne surâzând:
      - A lu’ Gică sunteţi voi?
      - Aproape toate, măi, Vasile, zise Gică. Astălaltă nu-i a mea. E a lu’ mă-sa. E o vecină, explică nea Gică, arătându-mă cu degetul.
      - Haideţi, fetelor, că e după-amiză de-acum. Seara trage peştele. Haideţi toţi în bărci şi ne oprim în mijlocul Dunării. Poate nu ne întoarcem acasă chiar cu plasele goale, zise noul sosit. Eu stau de dimineaţă de la cinci şi nu am prins nimic, dar poate una din puştoaicele astea vine cu norocul după ea.
      Ne-am urcat toţi în bărci şi am pornit-o în larg.
      - Ţine de ea şi-i dai drumul încet în apă. Ai grijă să nu mi-o încâlceşti, că nu ştiu ce-ţi fac, zise nea Ion, întinzându-mi un capăt de plasă.
      După ce i-am dat drumul în apă, am aşteptat cuminţi, cu bărcile una lângă alta, în şir indian, pe mijlocul Dunării, într-o linişte deplină. Seara se lăsa domoale peste noi, desfăcându-şi aripile uşor, întinzându-şi braţele şi acaparând cerul bucată cu bucată, întunecându-l încet, parţial. Nea Ion fuma încet, tolănit în barcă, temându-se să vorbească pentru a nu deranja peştii. Priveam către bolta cerească stropită cu mici diamante strălucitoare, iar Luna ne călăuzea binevoitoare într-o atmosferă iradiantă. Pesemne că de mică eram visătoare, fiindcă un astfel de spectacol, şi mai ales nocturn, nu m-a lăsat indiferentă niciodată şi îmi place şi acum să am relaţii strânse cu natura, s-o simt, s-o respir, în toată splendoarea ei enigmatic de mistică, să-i cuprind paradisul şi prospeţimea într-un răsfăţ inefabil. Mi-am permis luxul extatic de a cocheta cu spaţiul acela al liniştii aducător de speranţă, m-am supus deliberat suavei dimensiuni graţie căreia înveşniceam momentul şi m-am trezit purtând în mine ludicul arzător adolescentin cu care mă mândream atât.
      Mi-am coborât încet privirea şi am îndrăznit să sparg tăcerea:
      - Mai stăm mult?
      Aducându-şi dintr-o dată aminte de copilul străin pe care-l luase din propria casă, nea Gică se precipită şi strigă:
      - Hei, băieţi! Scoatem plasele! Acum! Repede!
      Se întinse peste marginea bărcii şi începuse să tragă. Din ce în ce mai greu. Fiecare îşi scotea ava la iveală, trăgând cu speranţă şi bucurie greutatea ce se ghicea dincolo de luciul apei.
    Ne-am umplut bărcile cu obleţi, spre fericirea pescarilor răbdători, şi ne-am îndreptat în viteză către mal, către portul din care plecasem dimineaţă. La ţărm s-au împărţit echitabil cele trezeci de kilograme de peşte, apoi am luat-o la pas alergător către casă.
      - Am crezut că v-aţi înecat!, spuse tanti Angela precipitată atunci când a dat cu ochii de noi. Bine că sunteţi toţi întregi şi teferi!
      Şi ne-a numărat din priviri.
      Ai mei erau disperaţi şi erau la ea în casă, aşteptându-ne împreună.
      Nea Gică, cu o privire de câine bătut, băigui:
      - Vă rog să mă iertaţi. Eu am fost de vină că s-a întârziat aşa de mult. Am tot amânat plecarea, fiindcă am aşteptat să tragă ceva. Din fericire, a tras.
      Am venit acasă cu câteva kilograme bune de peşte şi mi s-a promis solemn că este pentru ultima oară când voi mai fi lăsată slobodă, de capul meu, în vreo astfel de aventură. Am ridicat ochii către ceas. Indica ameninţător orele douăzeci şi trei.

      mai 2013

Iisus din Nazareth

       “Îl întreb pe omul trupesc: Cine eşti tu? Şi el imi răspunde: Eu sunt eu - gândindu-se la trupul său. Îl întreb pe omul raţional: Cine eşti tu? Şi el îmi răspunde: Văd doi străini în mine şi încerc să-mi croiesc drum printre ei, petrec cu ei şi le sunt oaspete, când la unul, când la altul - gândindu-se la sufletul conştient şi la insinct. Îl întreb pe omul duhovnicesc: Cine eşti tu? Şi el îmi răspunde: Este cineva în adâncul sufletului meu; îmi întind mâinile ca să-l prind, dar văd că aş avea nevoie de mâini mai lungi decât cerurile. Pe Acela să-L întrebi cine sunt eu?” De aprinzi toate virtuţile din tine precum lumânările cele mari, bine vei face, dar de vei păstra iubirea de slavă deşartă, aceasta degrabă va stinge toate lumânările aprinse, ca un vânt puternic. Poate că vei aprinde din nou lumânările, dar vântul le va stinge din nou. De aceea, opreşte mai întâi vântul! - Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici

      “Şi a plăsmuit Dumnezeu pe om luând ţărâna din pământ“.“Deci, când auzi de ŢĂRÂNĂ, învaţă-te să fii MĂSURAT cu CUGETUL, să nu socoteşti lucruri mari despre tine. Când te asaltează gândurile, înalţându-ţi inima şi umflând obiceiul aprinderii spre slavă deşartă… să se aducă împotriva ta îndată aducerea aminte a plăsmuirii tale şi să pricepi că ai fost zidit şi că EŞTI ÎN ÎNTREGIME ŢĂRÂNĂ şi naşterea ta este din pământul călcat de tine … PĂMÂNTUL CEL NEÎNSUFLEŢIT ŞI NESIMŢITOR.” - Sf. Vasile cel Mare

      Fii prieten cu toţi oamenii, dar cu gândul petrece singur.  Vorbirea este instrumentul acestei lumi prezente. Liniştea este misterul lumii ce va veni. - Sfântul Isaac Sirul

      Pocăinţa este un medicament în care şi omul trebuie să pună ceva: lacrimile lui. Dumnezeu miluieşte, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, dar nu prost miluieşte, că zice: Dă şi tu ceva! Întinde şi tu mâna! Nu pentru că am trebuinţă de tine, ci pentru că voiesc să aduci şi tu ceva la mântuirea ta. Pocăinţă şi lacrimi dă-Mi; celelalte le dă iubirea Mea de oameni. În pilda lui David mai este apoi şi o altă cerinţă a căinţei. Îndată după săvârşirea păcatului, David căuta în tot chipul să ascundă păcatul. Îi era ruşine de el şi căuta să-l ascundă. Dar îndată ce a intrat în baia pocăinţei, lucrurile se schimbă. David nu-şi mai ascunde păcatul. Îl strigă de pe „acoperişul casei”. Îl pune în psalm şi-l cântă plângând pe toate drumurile. Din păcatul său, din căinţa pentru păcat, David face o mărturisire pentru toate vremurile şi pentru toate neamurile. Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta: când începe a-şi mărturisi fără nicio ruşine trecutul său şi păcatele sale.

   

 

Omul din umbră

autor Roryta

Cât fusese de ingenuă în tinereţea îndepărtată! Pură şi vioaie, ea îşi primisese viaţa cu braţele deschise.

Înainte de a duce paharul la gură, cu pulberea aceea albă plutind prin apă, închise ochii şi începu să viseze. Rememora perioada de graţie juvenilă din trecutul ei zbuciumat...

Eva era îndrăgostită cu adevărat pentru prima oară în viaţa ei. La vârsta de şaptesprezece ani dimensiunile ei interioare căpătau rotunjimile unei iubiri arzătoare fără de care simţea că întreaga ei existenţă nu ar mai fi avut niciun rost. Copilăria îi fusese oarecum aleasă şi fericită, dar ea era uşor rebelă, voia independenţă, iar chingile părinteşti nu-i surâdeau deloc, aşa încât a plecat de acasă fără prea mari regrete şi fără să privească înapoi.

Henrich o primisese cu pasiune în atelierul lui, mai ales că avea vocaţie pentru fotografie, pentru arta de a imortaliza secvenţe instantanee din viaţă. Îi plăcuse enorm exuberanţa ei proaspătă, veselia chipului şi entuziasmul răsfăţat al vârstei ei fragede, tocmai de aceea n-a stat pe gânduri atunci când ea venise să se angajeze la el.

Dar cine era bărbatul acela puternic, prieten cu Henrich, care o privea într-un fel anume, aşa cum nu mai făcuse nimeni niciodată? Wolf, om în toată firea, care emana masculinitate, forţă, dârzenie şi o privire albastră de gheaţă, o atrăgea în mreje, o seducea, o făcea să-şi piardă cumpătul şi să ameţească de plăcere.

- Wolf, tu eşti busola mea în viaţă, eşti floarea din fereastră, eşti izvorul inimii mele, sursa mea de inspiraţie, călăuza sufletului meu. Sunt gata să fac orice pentru tine.

Dar Wolf o mângâia doar părinteşte pe obraji, apoi se pierdea în viaţă. Venea rar la Henrich şi aproape niciodată nu stătea mai mult de o oră. Iar Eva simţea că se topeşte de dragul şi de dorul lui.

Într-o zi, Eva s-a ridicat pe vârfuri şi i-a atins buzele cu timiditate, apoi i-a mângâiat reverul de la haină, sperând din adâncul sufletului că şi el avea să răspundă acelui sărut ce-i ardea gura. Visa s-o ia în braţe, să-i şoptească cuvinte de amor la ureche, s-o facă să se simtă unica femeie în viaţa lui. Dar el, galant şi seducător, îşi pâlpâia silueta din ce în ce mai şters, pierzându-şi paşii în mister.

Nu ştia nimic despre el în afară de faptul că avea aproape încă o dată vârsta ei. Nu aflase mai nimic de la Henrich, deşi încercase în nenumărate rânduri să-i afle intimităţile, să afle ceva despre viaţa lui personală, fie cât de puţin. „Asta doar el îţi va spune, dacă va dori.”, surâdea Henrich cu blândeţe la orice întrebare de-a ei. Aşadar se decisese, în sinea ei, să-l poreclească „omul din umbră”, fiindcă bezna în care simţea că pluteşte nu-i dădea pace şi o făcea şi mai curioasă.

Cu toate astea îl iubea la nebunie.

I se părea că ochii lui albaştri păreau un infinit al mării. Alteori îi asemuia cu necuprinsul cerului, perle împachetate-n umezeala limpede a privirii, mărgele pline de dor ce foşnesc în creştetul cosmosului, peste care timpul petrecut înaintea naşterii ei îşi pusese amprenta ambiţiei.

- Mai lasă-mă un pic... Încă un pic, Eva... îi şoptea el plin de îngăduinţă, afundându-şi faţa în părul ei. Şi-ţi voi aşeza lumea la picioare. Vei fi a mea într-o zi. Te voi iubi în taină, vei fi gheara mea în lume, talazul puternic care-şi aşează spuma albă în jurul stâncii mele întunecate... Îţi promit, Eva! Vei fi mângâierea mea eterată, sufletul meu de elită peste care vor trece anii într-o goană nebună şi dulce... Dar, mai dă-mi azi un pic de răgaz, prinţesă, pentru ca mâine să poţi deveni regină...

Iar ea îl mângâia tandru pe tâmple, pe păr, pe mustaţa castanie şi pe mâinile lui mari.

Credea cu tărie, cu o forţă aproape brutală în promisiunile lui, în acea vigoare pe care i-o impunea cele patru decenii ale lui de viaţă, credea în clipa unică şi irepetabilă identic a făgăduinţei, a visului său magic materializat într-o clipă de fericire neautentică.

Ah, cât fusese de fericită!

Acum, însă, simţea că frânghia se strânge tot mai mult în jurul gâtului ei, în jurul tuturor lucrurilor pe care Wolf avusese grijă să i le dăruiască.

Avusese tot ce-şi dorise vreodată, mai puţin dragostea lui.

Într-adevăr, îi pusese lumea la picioare, aşa cum îi promisese cândva, omiţând să-i pună şi sufletul, omiţând să-i pună şi sentimentele, trăirile, gândurile şi pasiunile. Ele erau vândute deja, erau date încă din tinereţe, iar Eva nu avusese niciodată suficientă forţă ca să lupte, să-şi revendice locul întâi în inima lui. Nu a reuşit vreodată să-i stârnească acelaşi vulcan interior pe care i-l stârnise lupta pentru putere, beţia pentru conducere, convingerile politice şi dragostea faţă de naţional-socialişti.

Deschise ochii şi înghiţi repede conţinutul paharului, până la fund, din teama de a nu se răzgândi.

Apoi privi către el cu aceeaşi dragoste nestăvilită, cu aceeaşi iubire neîmplinită pe care o cunoscuse lângă el timp de şaisprezece ani. Îşi spuse în timp ce se prăbuşea: „Vom rămâne în istorie, iubitule! Eu, o biată necunoscută pe nume Eva, iar tu cuceritorul întregii lumi: Adolf Hitler”.

aprilie 2013

Fericirea supremă

autor Roryta

Văzându-se limpede ca un cristal, dar neînţelegând mare lucru, ea şi-a întors privirea caldă către fratele ei şi i-a zâmbit. Niciodată nu mai fusese atât de uşoară, atât de vaporoasă, suavă şi dulce. Starea ei de bine nu avea sfârşit, se simţea fericită şi voia să-i spună lui Adrian acest lucru, să-i împărtăşească o parte din bucuria sufletului ei. Dar el nu se uita la ea. Avea o privire pierdută, de tânăr inocent care nu înţelegea ce se petrece şi, încruntându-şi sprâncenele negre şi stufoase, se uita acum în gol, într-un punct fix, undeva în spatele ei.

            - Ce am făcut în viaţa asta oare, de Dumnezeu mi-a dat fericirea supremă?, îl întrebă ea. Adrian, părinţii noştri nu cunosc beatitudinea, în plenitudinea ei. Nu i-am văzut niciodată radiind de fericire, aşa cum radiez eu acum. Trebuie să fim fericiţi pentru că nu avem decât o viaţă. Să ne bucurăm de ea!

            Şi un zâmbet blând îi lumină chipul, iar ochii albaştri străluceau cu o exaltare infinită.

Dar el părea că n-o aude.      

Catrina se îndreptă către fereastra deschisă şi-şi rezemă coatele de pervaz, contemplând natura vie, admirând acea dimineaţă de aprilie şi simţind mireasma dulce a petuniilor din grădina apropiată.

            Totul era alb în juru-i, iar razele de soare îi luminau fiinţa, făcând-o să freamăte de plăcere. Se întoarse şi ieşi pe holul acela lung, îmbâcsit de un miros greu. Nu mai suporta. Simţea nevoia să ia aer, să-şi umple plămânii cu suflul de primăvară, să râdă, să cânte, să zburde ca o copiliţă, aşa cum făcuse mereu, cu mulţi ani în urmă.

Privi în urmă, dar Adrian n-o urmă, ci rămăsese acolo, în camera aceea ostilă, încremenit în gândurile lui, privind către ceva nedefinit, coagulat în mirare, incapabil să-şi mute măcar privirea către locul unde ea stătuse mai devreme cu coatele. Se gândi la el cu o dragoste aproape maternă, pentru că între ei era o diferenţă de zece ani. Zece ani în care ea îl dusese la şcoală, avusese grijă de el, se jucase şi-şi coborâse minţile de multe ori la nivelul juvenil pe care el i-l impunea fără voie. O făcuse pe sora mai mare, dar şi pe mama. Îl apărase în toţi aceşti ani şi-l sărutase nopţi la rând pe fruntea-i bucălată şi senină. Acum însă, el avea şaptesprezece ani, era aproape bărbat. Catrina simţea că Adrian îşi luase deja viaţa în propriile mâini, dădea dovadă de bărbăţie şi o ocrotea pe ea, cea lipsită de vlagă până mai ieri, o cuprinsese cu mâinile de umeri şi-i sărutase pletele-i blonde, înghiţind în sec.

Nu-l înţelegea. Cum putea fi atât de trist, când ea era atât de fericită? Oare era invidios pe voioşia ei? Trebuiau să se iubească, nu să se duşmănească.

Se gândi că poate tinereţea lui era de vină, poate se îndrăgostise şi ei nu-i spusese. În fond, clipa maturităţii începea să se facă prezentă în viaţa lui. Îl iubea la fel de mult cum o iubea şi el. Trăiseră amândoi cu această dragoste reciproc-nestăvilită, iar sentimentele s-au adâncit mai ales de când ea acuzase dureri de cap tot mai dese. E adevărat că în ultimele zile suferinţa i-a întunecat privirile, că ochii nu o mai ajutaseră deloc să vadă lumina zilei, că era cu nervii îngropaţi în tortură, dar iată că azi renăscuse, azi vedea soarele în toată splendoarea lui, simţea cum căldura şi strălucirea lui o cuprinsese în mreje, aşezându-i pe chip plăcerea sublimă.

Frunzele scânteiau, iar florile din curte erau ca nişte copii jucăuşi ce-şi dansau corolele prin văzduh şi-şi împleteau policromiile în natura vie, plină de viaţă şi lumină. Era o minune, era un miracol, iar Catrina îi mulţumea lui Dumnezeu că boala n-o mai supăra, că cele două emisfere ale creierului ei erau limpezi şi puternice, gata să asasineze neoplasmul întins ca o pânză de păianjen.

Se aruncă pe iarba moale şi se rostogoli ţipând de plăcere. Râse până nu mai putu şi-şi ridică picioarele în sus, mergând cu bucurie pe o bicicletă invizibilă, iar soarele îi urmări trupul. Se opri bucuroasă şi privi către firele de iarbă verzi, clare şi sprintene.

În clipa aceea încremeni de spaimă.

Razele soarelui nu-i contura umbra pe pământ, şi orice mişcare pe care o făcea ea, nu o putea vedea umbrind ţărâna. Trupul ei nu mai făcea umbră pământului şi atunci închise mâhnită ochii, înţelegând.

Un ţipăt sfâşietor veni din camera de unde plecase, iar ea recunoscu vocea lui Adrian.

Ţipătul acela a fost certitudinea, convingerea, siguranţa.

Se smulse din locul acela de pe iarbă şi zburase ca gândul, la Adrian.

Un spectacol terifiant îi dăduse fiori pe şira spinării.

Pe patul acela de spital, cu faţa în sus, zăcea chiar ea, iar deasupra, cu capul rezemat de tâmplele ei blonde, plângea în hohote Adrian.

În acea dimineaţă de aprilie trupul ei se furişă cu neputinţă din bătălia cu viaţa.

Catrina murise.

aprilie 2013

Miracolul din noi

Viaţa. Un miracol. Omul. Alt miracol.

Ne întrebăm adesea care sunt minunile lumii, dorim cu o efervescenţă irepresibilă să vedem cu ochii noştri cum vinul se transformă în apă, cum aerul devine tangibil şi cum sfinţii ne mângâie creştetul. Visăm cu ochii larg deschişi la momentul întâlnirii cu supranaturalul, la fenomenul declanşator al încrederii în imprevizibil, fugim către minuni potente şi aruncăm în văzduh orice informaţie care ne poate conduce către un miracol palpabil, viu, de netăgăduit, în speranţa că şi alţii ar trebui să ne confirme existenţa lui pentru a deveni credibil. Ne înghesuim în biserici să vedem cu proprii ochi o icoană făcătoare de minuni sau facem pelerinaje nesfârşite către locurile sfinte de pe pământ, pentru a ne asigura că suntem de faţă, atunci când - de pildă - lumina sfântă de la Ierusalim îşi face apariţia printre muritori.

Ne simţim atraşi de forţe oculte, de fenomene dintre cele mai bizare care au loc undeva în lume, uitând să privim către noi înşine, către miracolul care sălăşluieşte în chiar fiinţa noastră, către viaţă, către zile, către nopţi, către soare sau către lună, considerându-le banale doar pentru că le avem la îndemână permanent.

Marele actor Florin Zamfirescu spunea cândva: „Vrei un miracol? Priveşte-te în oglindă! Şi vei vedea minunea.”

Suntem construiţi asemeni cosmosului, din praf, pulbere şi stele, suntem una cu Universul, suntem parte din natură, suntem fibră din spaţiul nemărginit, ne naştem, trăim şi murim doar datorită miracolului, datorită sclipirii de geniu a forţei divine, a unei matematici desăvârşite aplicate pe scară largă, de la puful de păpădie până dincolo de necuprins.

Omul, în plenitudinea sa, este o perfecţiune greu de atins, este o operă contemplativă, o creaţie ameţitoare între frumos şi luminozitate, între profunzime şi cercetare, între mister şi atractivitate, este o lucrare vie, o păpuşă galvanică plină de haruri şi complexitate. Este un soi de epură a umanului care se zămisleşte din celulă, şi pe care, deşi nu-l vedem concret, am aflat de existenţa lui. Când şi când ne mirăm de propriul mecanism şi asta doar atunci când întâlnim informaţiile capabile de a ne trezi interesul. Şi totuşi, sunt oameni care îşi dedică toată viaţa, sau o bună parte din ea, pentru a studia fenomenologia formării matricei placentare.

Lennart Nilsson este un fotograf suedez care a petrecut 12 ani din viaţa sa pentru a fotografia cum se dezvoltă un fetus în uterul mamei.

 

Rezultatul: nişte fotografii absolut incredibile care arată doar o parte din minunăţia şi complexitatea evoluţiei umane. Imaginile au fost făcute cu o cameră dotată cu lentile macro şi un endoscop. Imaginile obţinute au fost apoi mărite de sute de mii de ori pentru a suprinde detaliile incredibile.

Prima fotografie a fost făcută în anul 1965.

Un spermatozoid în trompa uterină.

   Trompa uterină.

   Spermatozoizii fac cunoştinţă cu ovulul.

 

               Doar unul e norocos.

  

    Spermatozoid în detaliu.

 

                Embrion după 8 zile de la formare.

  Creierul începe să se dezvolte în embrionul uman.

 

             Embrionul, după 24 de zile. Nu are schelet, ci doar o inimă care începe să bată după a 18-a zi. 

 

              După 4 săptămâni... 

 

         După 5 săptămâni, fetusul are 9 mm. Se pot distinge găurile unde se vor forma ochii, nasul şi gura. 

            După 40 de zile se formează placenta.

   

  Fetusul la 8 săptămâni este complet protejat în interiorul sacului amniotic.

 După 16 săptămâni, fetusul începe să-şi exploreze propriul corp şi împrejurimile cu ajutorul mâinilor.  

La 18 săptămâni, fetusul are aproximativ 14 cm. Poate percepe sunete din mediul exterior.

  

               Fetusul la 26 de săptămâni.  

 

           Fătul are deja 6 luni. Mai are ceva de stat în mediul uterin, dar se pregăteşte pentru călătoria vieţii, întorcându-se cu capul în jos. Aşa poate ieşi mai uşor.

 

            Aceasta este minunea vieţii, aceasta este viaţa, acesta este miracolul din noi.