02 mai 2013 | By: - roryta -

Iisus din Nazareth



“Îl întreb pe omul trupesc: Cine eşti tu? Şi el imi răspunde: Eu sunt eu - gândindu-se la trupul său. Îl întreb pe omul raţional: Cine eşti tu? Şi el îmi răspunde: Văd doi străini în mine şi încerc să-mi croiesc drum printre ei, petrec cu ei şi le sunt oaspete, când la unul, când la altul - gândindu-se la sufletul conştient şi la insinct. Îl întreb pe omul duhovnicesc: Cine eşti tu? Şi el îmi răspunde: Este cineva în adâncul sufletului meu; îmi întind mâinile ca să-l prind, dar văd că aş avea nevoie de mâini mai lungi decât cerurile. Pe Acela să-L întrebi cine sunt eu?” De aprinzi toate virtuţile din tine precum lumânările cele mari, bine vei face, dar de vei păstra iubirea de slavă deşartă, aceasta degrabă va stinge toate lumânările aprinse, ca un vânt puternic. Poate că vei aprinde din nou lumânările, dar vântul le va stinge din nou. De aceea, opreşte mai întâi vântul! - Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici
“Şi a plăsmuit Dumnezeu pe om luând ţărâna din pământ“.“Deci, când auzi de ŢĂRÂNĂ, învaţă-te să fii MĂSURAT cu CUGETUL, să nu socoteşti lucruri mari despre tine. Când te asaltează gândurile, înalţându-ţi inima şi umflând obiceiul aprinderii spre slavă deşartă… să se aducă împotriva ta îndată aducerea aminte a plăsmuirii tale şi să pricepi că ai fost zidit şi că EŞTI ÎN ÎNTREGIME ŢĂRÂNĂ şi naşterea ta este din pământul călcat de tine … PĂMÂNTUL CEL NEÎNSUFLEŢIT ŞI NESIMŢITOR.” - Sf. Vasile cel Mare
Fii prieten cu toţi oamenii, dar cu gândul petrece singur.  Vorbirea este instrumentul acestei lumi prezente. Liniştea este misterul lumii ce va veni. - Sfântul Isaac Sirul
Pocăinţa este un medicament în care şi omul trebuie să pună ceva: lacrimile lui. Dumnezeu miluieşte, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, dar nu prost miluieşte, că zice: Dă şi tu ceva! Întinde şi tu mâna! Nu pentru că am trebuinţă de tine, ci pentru că voiesc să aduci şi tu ceva la mântuirea ta. Pocăinţă şi lacrimi dă-Mi; celelalte le dă iubirea Mea de oameni. În pilda lui David mai este apoi şi o altă cerinţă a căinţei. Îndată după săvârşirea păcatului, David căuta în tot chipul să ascundă păcatul. Îi era ruşine de el şi căuta să-l ascundă. Dar îndată ce a intrat în baia pocăinţei, lucrurile se schimbă. David nu-şi mai ascunde păcatul. Îl strigă de pe „acoperişul casei”. Îl pune în psalm şi-l cântă plângând pe toate drumurile. Din păcatul său, din căinţa pentru păcat, David face o mărturisire pentru toate vremurile şi pentru toate neamurile. Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta: când începe a-şi mărturisi fără nicio ruşine trecutul său şi păcatele sale.