autor Roryta
Văzându-se
limpede ca un cristal, dar neînţelegând mare lucru, ea şi-a întors privirea
caldă către fratele ei şi i-a zâmbit. Niciodată nu mai fusese atât de uşoară, atât
de vaporoasă, suavă şi dulce. Starea ei de bine nu avea sfârşit, se simţea
fericită şi voia să-i spună lui Adrian acest lucru, să-i împărtăşească o parte
din bucuria sufletului ei. Dar el nu se uita la ea. Avea o privire pierdută, de
tânăr inocent care nu înţelegea ce se petrece şi, încruntându-şi sprâncenele
negre şi stufoase, se uita acum în gol, într-un punct fix, undeva în spatele
ei.
-
Ce am făcut în viaţa asta oare, de Dumnezeu mi-a dat fericirea supremă?, îl
întrebă ea. Adrian, părinţii noştri nu cunosc beatitudinea, în plenitudinea ei.
Nu i-am văzut niciodată radiind de fericire, aşa cum radiez eu acum. Trebuie să
fim fericiţi pentru că nu avem decât o viaţă. Să ne bucurăm de ea!
Şi
un zâmbet blând îi lumină chipul, iar ochii albaştri străluceau cu o exaltare
infinită.
Dar el părea
că n-o aude.
Catrina se îndreptă
către fereastra deschisă şi-şi rezemă coatele de pervaz, contemplând natura
vie, admirând acea dimineaţă de aprilie şi simţind mireasma dulce a petuniilor din
grădina apropiată.
Totul
era alb în juru-i, iar razele de soare îi luminau fiinţa, făcând-o să freamăte
de plăcere. Se întoarse şi ieşi pe holul acela lung, îmbâcsit de un miros greu.
Nu mai suporta. Simţea nevoia să ia aer, să-şi umple plămânii cu suflul de
primăvară, să râdă, să cânte, să zburde ca o copiliţă, aşa cum făcuse mereu, cu
mulţi ani în urmă.
Privi în urmă,
dar Adrian n-o urmă, ci rămăsese acolo, în camera aceea ostilă, încremenit în
gândurile lui, privind către ceva nedefinit, coagulat în mirare, incapabil
să-şi mute măcar privirea către locul unde ea stătuse mai devreme cu coatele.
Se gândi la el cu o dragoste aproape maternă, pentru că între ei era o
diferenţă de zece ani. Zece ani în care ea îl dusese la şcoală, avusese grijă
de el, se jucase şi-şi coborâse minţile de multe ori la nivelul juvenil pe care
el i-l impunea fără voie. O făcuse pe sora mai mare, dar şi pe mama. Îl apărase
în toţi aceşti ani şi-l sărutase nopţi la rând pe fruntea-i bucălată şi senină.
Acum însă, el avea şaptesprezece ani, era aproape bărbat. Catrina simţea că
Adrian îşi luase deja viaţa în propriile mâini, dădea dovadă de bărbăţie şi o
ocrotea pe ea, cea lipsită de vlagă până mai ieri, o cuprinsese cu mâinile de
umeri şi-i sărutase pletele-i blonde, înghiţind în sec.
Nu-l
înţelegea. Cum putea fi atât de trist, când ea era atât de fericită? Oare era invidios
pe voioşia ei? Trebuiau să se iubească, nu să se duşmănească.
Se gândi că
poate tinereţea lui era de vină, poate se îndrăgostise şi ei nu-i spusese. În
fond, clipa maturităţii începea să se facă prezentă în viaţa lui. Îl iubea la
fel de mult cum o iubea şi el. Trăiseră amândoi cu această dragoste
reciproc-nestăvilită, iar sentimentele s-au adâncit mai ales de când ea acuzase
dureri de cap tot mai dese. E adevărat că în ultimele zile suferinţa i-a
întunecat privirile, că ochii nu o mai ajutaseră deloc să vadă lumina zilei, că
era cu nervii îngropaţi în tortură, dar iată că azi renăscuse, azi vedea
soarele în toată splendoarea lui, simţea cum căldura şi strălucirea lui o
cuprinsese în mreje, aşezându-i pe chip plăcerea sublimă.
Frunzele
scânteiau, iar florile din curte erau ca nişte copii jucăuşi ce-şi dansau
corolele prin văzduh şi-şi împleteau policromiile în natura vie, plină de viaţă
şi lumină. Era o minune, era un miracol, iar Catrina îi mulţumea lui Dumnezeu
că boala n-o mai supăra, că cele două emisfere ale creierului ei erau limpezi
şi puternice, gata să asasineze neoplasmul întins ca o pânză de păianjen.
Se aruncă pe
iarba moale şi se rostogoli ţipând de plăcere. Râse până nu mai putu şi-şi
ridică picioarele în sus, mergând cu bucurie pe o bicicletă invizibilă, iar
soarele îi urmări trupul. Se opri bucuroasă şi privi către firele de iarbă
verzi, clare şi sprintene.
În clipa aceea
încremeni de spaimă.
Razele
soarelui nu-i contura umbra pe pământ, şi orice mişcare pe care o făcea ea, nu
o putea vedea umbrind ţărâna. Trupul ei nu mai făcea umbră pământului şi atunci
închise mâhnită ochii, înţelegând.
Un ţipăt
sfâşietor veni din camera de unde plecase, iar ea recunoscu vocea lui Adrian.
Ţipătul acela
a fost certitudinea, convingerea, siguranţa.
Se smulse din
locul acela de pe iarbă şi zburase ca gândul, la Adrian.
Un spectacol
terifiant îi dăduse fiori pe şira spinării.
Pe patul acela
de spital, cu faţa în sus, zăcea chiar ea, iar deasupra, cu capul rezemat de
tâmplele ei blonde, plângea în hohote Adrian.
În acea
dimineaţă de aprilie trupul ei se furişă cu neputinţă din bătălia cu viaţa.
Catrina
murise.
aprilie 2013
