Comemorarea nebună a lui Ceauşescu

autor Roryta

     Şi-a tras umerii grei, şi-a suflat nasul zgomotos şi a izbucnit într-un potop de lacrimi. Îl priveam uluit. Părea sincer.

     - Sunt nefericit, Vlad! Sunt supărat!...

     Nu-l mai văzusem de mai bine de douăzeci de ani, s-a mai îngrăşat şi are o uşoară chelie, iar ridurile de expresie i-au apărut pe chipul îngândurat. Învârtea mecanic paharul acela cu vin, fără să-şi dea seama că putea oricând să verse conţinutul pe masă. L-am privit compătimitor şi m-am gândit că trebuie să fie ceva grav dacă un bărbat puternic şi matur, în mijlocul vieţii, poate să plângă ca un copil.

     O fi păţit ceva soţia lui? Ori poate copilul... O fi având şi el copii, aşa cum avem mai toţi...

    Delicat, încerc să-l fac să se destăinuie:

     - E atât de grav, Grig?

     - Este... pentru mine este...

     - Linişteşte-te! Hai, revino-ţi! Pot să te ajut cu ceva?, întreb binevoitor.

     - Poţi să învii morţii?, mi-o taie el scurt, privindu-mă deodată în ochi.

     - Nu... binenţeles... dar... am bâiguit eu.

     Nu ştiam cum să procedez şi cum să-l consolez.

     - Tu ştii ce zi este astăzi?

     Mă gândesc repede.

    Nu m-am dus la serviciu. Am plecat către garaj cu gândul să-mi scot maşina şi s-o duc la spălat şi chiar în clipa aceea l-am văzut pe Grig traversând strada. Cu greu l-am recunoscut, cu greu i-am identificat ochii negri inteligenţi şi, ca să fiu sigur, am întrebat în spatele lui:

     - Grig???

    S-a întors mirat, m-a privit atent preţ de o secundă, apoi fruntea i s-a descreţit şi buzele cărnoase s-au destins într-un zâmbet larg, dar scurt.

     - Ce faci, omule? Ce bine-mi pare că te văd!!

     L-am invitat entuziast la „una mică” cu gândul că aveam să mă relaxez depănând împreună amintiri din perioada studenţiei, să râdem împreună de perioada de glorie a vieţilor noastre. Şi când colo, el era atât de trist de-mi era şi teamă să-l întreb ce are.

     E o zi nelucrătoare. E sâmbătă.

    Nu-mi dau seama ce vrea să spună.

    - Sunt oameni care trec de suta de ani, care sunt sănătoşi, care merg, care sunt activi, chiar dacă sunt consideraţi bătrâni... De ce nu a putut să fie şi el aşa?

     Fulgerător mă gândesc la taică-său.

     - Taică-tău?, întreb timid.

    - Da, tata, răspunde el dând trist din cap. Azi ar fi împlinit 95 ani, ar fi fost bucuria vieţii mele...

   - Dar... când a murit, ce a păţit?, continui novice cu întrebările.

   - L-au omorât nenorociţii!, strigă Grig cu furie în glas.

   - Cine?

   - Revoluţionarii...

   Tac brusc.

   „Cred că ori e beat - ceea ce nu cred, fiindcă l-aş fi observat - ori s-a ţâcnit!”, gândesc.

   - Despre cine vorbeşti, Grig?

   - Despre Ceauşescu, despre cine altcineva?, răspunde el natural.

   L-am privit consternat.

   Cu lacrimile şiroind pe obrajii lui roşii ca merele, continuă suspinând:

  - Am fost la mormântul lui azi. I-am dus flori, i-am sărutat crucea, am cumpărat nouăzeci şi cinci de lumânări şi m-am rugat la el să mă înveţe de acolo de sus, cum să conduc o lume, cum să stârpesc democraţia asta, libertatea asta idioată. Ştii, Vlad? Mi-a vorbit, m-a atins uşor de umăr şi i-am simţit sărutarea caldă pe frunte. Mi-a spus aşa: „Atât timp cât tu mă iubeşti, Grig, şi eu te voi iubi.” Vlad, el este un înger acum. Nu-ţi dai seama? Mi-a mai spus să nu plâng, fiindcă îi fac rău şi lui, dar nu mă pot abţine.

   Izbucneşte într-o nouă porţie sacadată de plâns.

   „E sănătos oare?”, mă întreb privindu-l aşa cum priveşti nebunii.

   Mă ignoră total. Continuă monologul, fiindu-i indiferent dacă îl mai ascult sau nu:

   - Este ca un tată ceresc pentru mine... Într-o zi am cumpărat o cravată şi i-am pus-o pe mormânt. Îmi spusese cu o seară înainte că nu se putea duce la congres cu vechea lui cravată. Este un bătrânel bun şi blând care mă iubeşte nespus. Iar Elena... ce mai! Ea e gingaşă şi suavă, mă alintă, mă răsfaţă şi-mi sărută obrajii, aşa cum face o adevărată mamă. Este 26 ianuarie, Vlad. E cea mai nefericită zi din viaţa mea. În fiecare an mă duc la ei şi în fiecare an le mărturisesc dragostea mea. Acasă am un perete plin doar cu fotografiile lui. Îl iubesc, Vlad, îi iubesc umbra, îi iubesc răsuflarea din ceafă, îi iubesc foşnetul. E un sfânt!

   Mă ridic încet de la masă şi-i spun bâlbâindu-mă:

   - Grig, nevastă-mea nu ştie unde sunt... Trebuie să plec... să nu se îngrijoreze... Ne mai auzim, mai vorbim... Sper să treci cu bine peste asta!, îi zic aproape şoptit.

   L-am lăsat cu privirea tristă în paharul gol şi am luat-o la sănătoasa, fără să-l întreb cum să mai dau de el, fără să-i cer vreun număr de telefon.

   „S-a tâmpit!”, concluzionez în gândul meu. Şi chiar fug către casă.

   S-a întâmplat să devin major chiar în acel an. Terminasem liceul şi eram extaziat de noul meu statut de student. Nu învăţam nimic fiindcă eram în primul an, în primul semestru, şi abia începusem să ne cunoaştem profesorii.

   Într-una din zile, Grig dă uşa de perete şi anunţă furtunos:

   - Linişte, băăăăăăiii!!! Ascultaţi aici la radio, ascultaţi, nu mai faceţi gălăgie!

   Şi pune pe prima bancă un aparat mic de radio şi-i măreşte volumul până la refuz:

   Se face linişte brusc şi ascultăm o voce care spune solemn:

   - Atenţiune, atenţiune! Se transmite un comunicat important pentru ţară! Atenţiune, atenţiune! Se transmite un comunicat important pentru ţară. Dictatorul Ceauşescu a căzut! Trăiască libertatea! Trăiască România liberă!!!

   În clipa aceea am auzit urale, toţi au izbucnit, au ţipat în cor „Ura!!!”. Grig, un anticomunist convins, părea că nu-şi mai revine:

   - Am scăpat de dictator, am scăpat de Ceauşescu!!! Uraaaa!!!

   Şi se puse pe sărit într-un picior chiar acolo, în faţa catedrei din aula cea mare a facultăţii.

   - Ce ai tu, mă, cu comuniştii? Ai stat tu la coadă să cumperi lapte vreodată? Te-a trimis mă-ta sau taică-tău să iei carne şi nu ai găsit?, îl întreabă nedumerit Marcu, căscând ochii la el.

   - Băi, nenorocitule, tu ştii ce înseamnă asta? Am scăpat, băi, fraiere, de vremurile grele. O să vezi! Vor veni peste noi vremuri bune, o să avem de toate peste tot. Nu mai mănânci la raţie, cretinule!, continuă Grig înflăcărat. O să poţi băga în tine ca spartu’ şi o să poţi vorbi liber tot ce doreşti.

   Grig a plecat furios în centrul oraşului, s-a strecurat prin mulţimea furioasă care scanda „Jos Ceauşescu!”, s-a furişat până în faţă, la tribună, şi a luat cuvântul la microfon, încurajându-i pe toţi să nu plece, să rămână acolo până la sfârşit, până când „jigodia”, „canalia” - cum îi plăcea lui să spună despre Ceauşescu, ar fi murit împuşcat.

   Îşi dădea cu părerea despre perioada de tristă amintire, perioadă pe care nu o cunoştea chiar aşa de bine, fiind şi el un proaspăt major. A uimit pe toată lumea cu acel curaj inconştient pe care i-l dădea tinereţea. A devenit apoi revoluţionar cu acte în regulă.

   Astăzi, după mai bine de două decenii, l-am văzut pe Grig un alt om, cu totul schimbat, cu siguranţă un nebun, plângându-l pe Ceauşescu aşa cum n-a mai făcut-o nimeni, adorându-i întunecimea, venerându-i duhul, glorificându-i bezna. A devenit, din păcate, o paiaţă ciudată de care fuge toată lumea.

   februarie 2013

Timpul

 

autor Roryta

Aproape când nu mai mişună nimeni prin casă şi când zarva încetează, încep să scriu ce-mi trece prin cap. Târziu în noapte. Dar nu în fiecare noapte, căci ar fi bine dacă ar fi aşa. Când şi când.

Fiindcă până la momentul acela nocturn de graţie, trebuie să fac câte ceva.

Şi asta, aproape în fiecare zi, iar dacă nu e una, e alta.

Istovită, frântă, obosită după o zi de muncă, cu nervii întinşi până dincolo de limite, ajung seara acasă şi nu ştiu de ce să mă apuc mai întâi. Trebuie să trec prin piaţă să-mi fac mici cumpărături, trebuie să mă apuc să fac felul de mâncare comandat, nu ăla visat de mine în ajun, trebuie să plec pe afară îmbrăcată pe jumătate, să mă duc să-mi aştept copilul care vine de la bibliotecă de la nu ştiu ce cursuri gratuite de limbă engleză (şi vine cam târziu şi sunt câini în zonă), trebuie să trec pe la poştă ca să trimit o recomandată ce trebuia să ajungă ieri, mă duc să iau pâine, plătesc cablul, mă cert în telefon un sfert de oră cu cei de la reţeaua de telefonie X, care mă tâmpesc de cap cu fabulosul, extraordinarul abonament de sărbători, sună telefonul şi e cineva care întotdeauna vrea câte ceva, mi-au sărit buşoanele de la tabloul electric, am chemat "meşterul" care m-a privit atât de galeş de spuneai că am fugit din serai, şi senin m-a întrebat: "Cum de mai trăiţi?"., înţelegând din asta că "putea să vă găsească în casă...." N-a mai adăugat nimic (el!), dar eu am continuat în gând: "... moartă...". Mă bucur de viaţă în continuare aşa că plec val-vârtej la o rudă ca să iau o geacă dată de pomană, mă cert din nou cu vecinul de la parter care lasă uşile vraişte de la intrare deşi avem interfon, strâng rufele din maşina de spălat şi mă cocoţ cu un picior pe jardinieră şi cu celălalt pe pervazul de la geam şi le întind, le prind bine în cârlige, mă schimb, mă spăl, alea-alea etc., apoi cad lată în faţa lu' mister Suleyman şi-i acord cu graţie şi bunăvoinţă umilele mele jumătăţi de oră dintre reclamele ce ţin, puse cap la cap, cam tot atât cât episodul în sine, înţelegând din doi în doi, restul trăgându-le de limbă pe cadânele de la serviciu care nu pierd nimic, sau dacă pierde vreuna, cealaltă are grijă să vizioneze tot.

Adorm fuguţa, mă trezesc rapid şi viteză către serviciu, fiindcă sunt deja în întârziere, ca de obicei.

Culmea culmilor!

Am răgaz trei secunde să gândesc. Şi gândesc.

Uneori.

Nu tot timpul.

Poate nu neapărat din copilărie, ci mai recent, mai exact în ultimii ani, am constatat cu stupoare că timpul şi-a pierdut din elasticitate, că a devenit mai redus, mai rigid, inflexibil.

Cred că cel mai mare duşman al nostru, al omenirii, rămâne acest TIMP, deşi dacă mă gândesc bine, noţiunea de „timp” este cam abstractă, întrucât noi am inventat-o, ca să ne ghidăm viaţa, trecerea anilor, după ea. Timpul, în cosmos, nu există. Timpul, este o eternitate, este fără consistenţă, este vid, este o infinitate de clipe peste care poţi să zbori cu puterea gândului, este fără început şi fără sfârşit, este nemărginit în spiritualitate şi finit în materialitate.

În lumea aceea paralelă cu a noastră, în lumea unde vom păşi şi noi, mai devreme sau mai târziu, timpul este static, este fix. Nu are dimensiune. Este exact ca sunetul. Sunetul nu există în Univers, aşa cum nu există apa sau oxigenul, căci fără atmosferă, sunetul nu se poate propaga. În Univers este pace, este o linişte coagulată, o linişte dură care nu poate fi fisurată de niciun decibel, care dăinuieşte de o veşnicie şi care va mai dura încă o veşnicie. Cele mai mari explozii solare nu au sunet. Cataclismele cosmice, exploziile stelare, sunt făcute în muţenie, în acea muţenie sfântă, dată de puterea divinităţii. Dumnezeu a clădit această lume în linişte fiindcă atunci când creezi ceva trebuie să fie pace, trebuie să fie lumină, trebuie să fie tăcere. Doar aşa poţi crea ceva desăvârşit.

Dar timpul, în mica noastră lume, reprezintă cel mai auster inamic, cel mai feroce duşman. Tăcut, sadic şi dur, trist dar şi implacabil, el ne roade zilele una câte una şi ne face una cu pământul, fiindcă mi se pare că bătrâneţea ne apleacă tot mai mult către ţărână, tocmai de aceea ni se deformează încet-încet acea coloană vertebrală ce ne ţinea drepţi cândva.

Timpul este ireversibil, ca apa care curge printre pietre. El lasă urme adânci în suflet, în gânduri, în fiecare cută apărută pe frunte. Acţiunile noastre, cuvintele rostite sau gândite la un moment dat, nu mai au cale de întoarcere. Timpul nu este o potecă pe care să te întorci când vrei, nu este o misiune pe care s-o duci la bun sfârşit dacă trebuie sau dacă îţi doreşti. El se găseşte în aer, în atmosferă, pluteşte printre noi tocindu-ne existenţa.

Ce folos că ridici mâna şi dai ceasul înapoi cu o oră, două, trei sau cu un an, cu un veac? El nu te iartă şi nu priveşte înapoi. Nu-l poţi păcăli. Niciodată.

Şi atât timp cât el este atât de limitat, atât timp cât ne îngăduie să trăim în şi cu el, poate că ar fi bine să ni-l facem prieten. Să parcurgem drumul la braţ, să-l fructificăm până la istovire şi să ne bucurăm că i-am atins unda sfielnică a sectorului vizibil.

În al vieţii timp,

decembrie 2012

Un ratat celebru

 

autor Roryta 

           Într-una din zile, cum stăteam eu aşa liniştit acasă în faţa televizorului, cu telecomanda veşnic în mână, intră nevastă-mea cu o falcă în cer şi una în pământ, îmi aruncă o privire de îngheaţă apa în conductă şi tună:

           - Eşti un dobitoc şi o să divorţez de tine. Animalule! Cum ai putut să-mi faci asta?

          Am crezut iniţial că e vreo replică din film, vreun citat adus cu ea de la serviciu, o bârfă proaspăt auzită etc. Impasibil, îi arunc juma’ de privire şi-mi continui joaca pe butoane. Tac. Mai bine tac, că altfel poate fi mai rău.

        - Mă auzi? Cu tine vorbesc, boule!, răcneşte ea, postându-se între mine şi televizor, cu spatele la acesta şi cu mâinile în şolduri. Cum ai putut să-mi faci asta?

          Din poziţia luată, deduc că mie mi se adresează.

          - Cu mine vorbeşti?, întreb ingenuu ridicându-mi pleoapele grele.

          - Da, cu tine! Mai e o altă persoană în această cameră?

          - Ce-ai, măi?, o întreb derutat, sperând că totuşi a greşit destinatarul.

         - Cum „ce ai”, cum poţi să mă întrebi aşa ceva, după tot ce-mi faci, după toate câte mi-ai făcut?, ţipă ea furioasă, fluturându-mi prin faţa ochilor o bucată mică de hârtie. Tu ştii ce-i asta?, mă întreabă făcând ochii mari la mine. Ştii?

         - Nu ştiu. Ce e?, spun calm încă.

         - Dovada, idiotule, că plodul Mariei este al tău. Dovada că tu îi plăteşti pensie alimentară de zece ani fără ca eu să ştiu, fără să-mi dau seama. Un mandat trimis de un binevoitor în cutia noastră poştală, o copie de fapt a adevăratului mandat, ajuns la Maria şi luna aceasta, ca în toate lunile de altfel. Ah, Dumnezeule! Unde mi-a fost capul? Ce proastă am putut să fiu, ce idioată! Am crezut în tine, am crezut că mă iubeşti, am crezut că eşti altfel decât toţi ceilalţi... şi izbucneşte într-un torent de lacrimi.

        M-am albit la faţă, iar telecomanda mi s-a părut brusc prea grea şi i-am dat drumul pe parchet cu zgomot.

       Care tâmpit mi-a făcut-o oare?, gândesc fulger. Dacă-l prind, îi iau capul, continui.

       Nevastă-mea a continuat seria de jigniri, dar eu aproape că nu o mai auzeam. Mi s-a părut că orizontul roz al vieţii mele tinde către vineţiu, aşa că a trebuit să reacţionez cumva, să încerc să împiedic ceea ce gândeam că va urma.

        - Stai, să-ţi explic. Nu e ceea ce crezi!, îi spun involuntar şi imediat îmi dau seama că asta e cea mai cretină replică văzută vreodată în filme, o replică fumată de care am râs de atâtea ori amândoi atunci când vedeam că soţul sau soţia, partenerul sau partenera era prins/prinsă cu un amant/amantă - după caz, în pat, dezbrăcaţi pe jumătate sau total, făcând sex parţial sau integral.

       „Nu este ceea ce crezi!” sau „Ceea ce vezi nu este adevărat” - ca şi cum intrusul care dă buzna în iatacul plăcerilor trupeşti este înapoiat mintal şi nu-şi dă seama de orgia care se petrece acolo, ca şi cum scena este regizată de cineva şi totul este mimat, când în realitate perechea este în focul pasiunii, ba unde mai pui că gemetele sau icnetele sunt izvorâte din excitaţii şi orgasme, doar nu din greaţă sau zădărnicie. Cum poţi să spui că nu e ceea ce crezi? Dar ce e oare? Că doar nu e oră de practică la facultatea de medicină, examen la anatomie ori poate vreun test ginecologic? Normal că este sex acolo, binenţeles că este o partidă aprigă de amor, evident că s-au adunat şi au explodat toate chimiile nebune ale testosteronului îngemănat cu estrogenul, că hormonii au dat năvală peste unul şi peste altul şi nu se mai ştie exact cine a început, cine pe cine a sărit şi a dezbrăcat întâi, cum de s-a ajuns în poziţie verticală, orizontală sau oblică sau Dumnezeu mai ştie cum. Amândoi sunt transpiraţi de parcă au alergat concomitent la cursa de o sută de metri garduri, amândoi au părul ciufulit de parcă ar fi fost băgaţi cu degetele într-o priză de două sute douăzeci de volţi, amândoi sunt precipitaţi şi speriaţi.

          Dar nu.

         „Nu e ceea ce crezi!”

         Este o plăsmuire, este himeră, este fata morgană.

       Pe când încercam s-o potolesc pe nevastă-mea, ea a luat o mutră de supărată şi a sunat-o întâi pe mama, să-i reproşeze că nu mi-a dat educaţie, că sunt un golan, un afemeiat, un mitocan, un mincinos. Apoi a aflat soacră-mea, apoi soră-mea, apoi cumnata mea, apoi verişoara de la Târgu Jiu şi în cele din urmă toate colegele soţiei mele care m-au privit întotdeauna ca pe un tip adevărat, ca pe un bărbat de casă care îşi iubeşte familia şi nu ar fi niciodată capabil de o asemenea mârşăvie, dar care erau acum foarte dezamăgite de infidelitatea mea.

        Timp de două săptămâni am plecat dis-de-dimineaţă şi am venit noaptea târziu acasă, în speranţa că nevastă-mea doarme şi nu mai apucă să-mi vadă mutra. Da’ de unde!!! Stătea proţăpită în mijlocul patului şi mă aştepta cu un chef nebun de scandal. Seară de seară, de ajunseseră vecinii să ne bată-n ţeavă. Avea privirea injectată, ochii umflaţi de plâns, iar Mihai fusese trimis la mama-soacră, ca să „nu-i stric educaţia” cu comportamentul meu de tată derbedeu.

       Într-o zi m-am trezit că mă sună la serviciu şi mă anunţă:

      - Am schimbat yala de la uşă. Nu mai ai ce căuta acasă! Du-te la curva de Maria şi creşte-ţi progenitura! Nu mai ai ce căuta la noi, nu o să-l mai vezi pe Mihai. Ţi-am trimis şi boarfele la mă-ta! O să bag divorţ.

      Şi aud un clic. Închisese.

     Debusolat şi singur, mă apuc să-mi sun prietenii, unul câte unul. Sunt supărat nevoie-mare pe toţi şi pe toate şi mă apuc uşor-uşor să beau prin cârciumi. Azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa. Sunt etichetat drept „ratat”. Tot de nevastă-mea, că doar de la ea a început totul. Din cauza ei. Mama mă priveşte cu ochii trişti, rudele mă ocolesc, colegii îmi atrag atenţia:

       - Ai devenit cam neglijent cu tine, Tudore! Nu curge apa la tine acasă?

      Mă miros întâia oară după mult timp şi constat că duhnesc a transpiraţie ca un sconcs. Port acelaşi tricou de câteva zile bune, sunt nebărbierit, put deja a vodcă mucegăită, a boască stătută, a beţiv ordinar.

      Trebuie să termin cu ritmul ăsta, fiindcă nu-i a bună!

      Ce să fac, ce să fac?

      Unde să-mi strig durerea, cui să mă plâng?

      Gata! Ştiu!

      La televizor!!!

     Păi, unde altundeva e mai accesibil? Unde în altă parte pot să mă duc astfel încât să mă audă şi nevastă-mea, şi maică-mea, şi soră-mea şi soacră-mea, toate în acelaşi timp? Ah! Şi verişoara de la Târgu Jiu, că era să uit de ea!

Scriu la un post de televiziune oarecare (nu am voie să spun care anume, deşi ştiu că mai toate sunt la fel), îi sun, bat la uşa lor şi sunt primit cum nu am visat. Mi se promite „în cel mai scurt timp”o emisiune în direct.

     La nici două zile, mă pomenesc cu un telefon prin care mi se comunică amabil că sunt invitat la TV în aceeaşi zi, la o oră de maximă audienţă.

     Mă duc în baie, fac exces de apă şi săpun, mă înmoi bine ca să sară jegul şi putoarea de alcool înrădăcinată de-acum de câteva săptămâni întregi în corpul meu, mă bărbieresc, mă parfumez, mă echipez în costumul ăla şmecher cumpărat de nevastă-mea la ultima mea aniversare şi mă prezint la cea mai tare instituţie din România: televiziunea.

       Emoţionat şi cuminte, mă aşez pe scaunul indicat, în mijlocul platoului.

      În faţa mea, să văd şi să nu cred, stătea chiar prezentatoarea aia mişto pe care o ştiam doar de pe sticlă. Mă priveşte ca pe un obiect. Are picioarele din gât, o coafură trăsnet şi un kilogram de fard pe pomeţi, amestecat cu pudră într-un strat de cinci centimetri de aproape că se crăpa toată tencuiala atunci când zâmbea. Îşi alege o poziţie artistică, picior peste picior, şi ia microfonul în mână.

       - Trei, doi, unu.... aud undeva în spatele luminilor şi a camerelor de luat vederi.

       - Bine aţi venit la emisiunea noastră! Stimaţi telespectatori, în seara asta vă vom prezenta povestea halucinantă a unui bărbat acuzat de soţia lui că ar avea un copil din flori cu o altă femeie. Bună seara, stimate domnule Tudor Pascarenco!

        - Bună seara, răspund sfios.

      - Haideţi să facem cunoştinţă! Lucraţi la o bancă, sunteţi director de sucursală, sunteţi căsătorit de opt ani şi aveţi un băieţel de şase anişori, pe nume Mihai. Care este povestea dv.? Povestiţi-ne, vă rugăm, ca să afle şi telespectatorii noştri zbuciumul dv., durerea unui soţ şi tată adevărat!

     Încep timid cu începutul, îmi frâng mâinile, mă apăr, caut scuze, spun că „progenitura” era dinainte de a-mi cunoaşte nevasta, dar că am ascuns totul din teama de a nu o pierde, că mama „progeniturii” este prietena noastră de familie, dar că eu îmi iubesc copilul şi familia etc.

      După prima pauză de publicitate mi se taie scurt:

      - O să vă rog să nu o mai lungiţi şi să începeţi să plângeţi!

     Reîncepe emisiunea, o scurtez şi mă gândesc la prima bătaie pe care am încasat-o în şcoala generală. Îmi plâng de milă, storc câteva lacrimi chinuite şi refuz vehement toate acuzaţiile aduse de familia nevesti-mii. Fac din ţânţar armăsar, spun în gura mare „te iubesc”, „iartă-mă” şi „nu o să mai fac niciodată”, apoi mi se pune pumnul în gură cu un nou promo, după care sunt ejectat din emisiune. Agonia ia sfârşit, iar eu mă duc cu prietenii la „una mică”, şi le fac cinste că doar acum am buzunarele pline de bani de cei de la TV. Deh! Le-am făcut rating.

       A doua zi nevastă-mea apare în tocul uşii la mama, mă ia în braţe, mă sărută şi-mi spune tandru că mă iartă, că acum s-a convins cât de mult o iubesc şi că nu credea că voi în stare să fac un asemenea gest pentru ea, că mă recunoaşte de tată bun pentru Mihai al nostru şi să ne reluăm viaţa împreună.

      Prietenii mă sună, sunt avansat la locul de muncă, mi se dă o primă substanţială şi sunt invitat, împreună cu soţia, la şef acasă. Sunt faimos.

       ianuarie 2013
       

Grănicescu şi Cecilia

 

autor Roryta 

     Am intrat păşind agale, nesigură pe propriile-mi picioare, cu teama în suflet că nu voi face nimic. Gândurile îmi zburau aiurea şi deja mă gândeam cum va fi la toamnă, cum îmi voi petrece vacanţa învăţând ca papagalul şi neînţelegând nimic din acele o mie de formule care se încăpăţânau să rămână mistere. Am tras puternic aer în piept şi am pus mâna pe clanţă.

În amfiteatru, câţiva dintre colegi erau împrăştiaţi prin sală stând cuminţi în băncuţele lor, iar alţi câţiva erau la tablă.

Binevoitor, profesorul Grănicescu, un domn respectabil, în jur de şaizeci de ani, cu o frunte înaltă şi început de chelie, mă priveşte peste ochelari şi mă gratulează cu un zâmbet larg:

-                    -  Intraţi, intraţi!

Mă apropii sfioasă de catedră.

-             - Nţ, nţ, nţ!, clătină el galeş din cap şi ridică o mână în aer trasând un cerc perfect, imaginar, deasupra capului. Vă rog să vă întoarceţi şi să lăsaţi ce aveţi de lăsat acolo, pe prima bancă.

Şi întinde bărbia mult în faţă, lăsându-mă să înţeleg că trebuie să mă debarasez de bagaje exact unde a spus el, nu în altă parte.

Mă întorc ascultătoare şi pun poşeta şi sacoşa plină cu temele predate timp de paisprezece săptămâni, inclusiv exerciţiile de la seminarii, la locul indicat, apoi mă întorc către el.

Stătea în mijlocul sălii, ca un amfitrion binevoitor, privind energic peste lentilele groase, aproape opace şi se înălţa ritmic pe vârfuri în speranţa că doar astfel va putea depăşi cei aproximativ un metru şi cincizeci de centimetri pe care-i măsura.

-          - Vă rog să vă apropiaţi şi să vă alegeţi un bilet, îmi spune arătând cu gesturi domoale către catedra pe care se odihneau jumătăţi de pagini întoarse cu faţa în jos.

Îmi fac cruce cu limba - fiindcă altfel nu aveam cum să fac, fără să fiu văzută - şi întind o mână tremurândă către prima foaie. O întorc.

-           - Ce număr are?, mă întreabă zâmbind încurajator.

 -          - Cinci.

-           - Foarte bine. Cum vă numiţi?

-           - Mateescu Florina, îngaim.

-          - Vă rog să vă luaţi biletul, să luaţi de acolo două-trei foi şi să vă alegeţi un loc în sală. Sau ştiţi să faceţi subiectul de la prima ochire?,  întreabă cu o urmă de ironie în glas.

-           - O să trec în sală, îi răspund, ocolind voit insinuarea lui maliţioasă.

Profesorul Grănicescu se plimba agale cu mâinile la spate prin toată sala, urcând şi coborând treptele în dreptul fiecărei bănci şi studiind atent pe fiecare în parte. Cu ochelarii pe vârful nasului, a ascultat ceea ce a avut de spus colegul de la prima tablă. A dat din cap aprobator sau dezaprobator, după care l-a eliberat. Fericit, cu biletul către o vacanţă fără griji în mână, colegul nostru a răsuflat uşurat când a văzut nota şase, apoi a ieşit val-vârtej pe uşă. În locul lui, îşi face intrarea în sală graţioasa Cecilia, fata din Brăila care, lipsită de orice inhibiţie şi orice emoţie, sustrage cu voia profesorului un bilet de pe catedră şi cu un tupeu uimitor, ia loc în banca din faţa mea fără să-şi lepede însă la prima bancă bagajele cu care intrase.

Scoate dezinvoltă cele paisprezece cursuri pe bancă, iar peste ele pune cele două foi albe luate de pe aceeaşi catedră, cu ştampila unităţii de învăţământ, apoi se apucă frenetic de scris.

Între timp, stimabilul nostru profesor se plimbă în faţa sălii, de la stânga la dreapta şi invers, oprindu-se din când în când ca să asculte ce-i spunea colegul de la cea de-a doua tablă. Păşeşte hotărât către el, se apropie cu urechea, îşi potriveşte bine ochelarii pe nas şi studiază cu atenţie formulele de pe tablă, teoremele, demonstraţiile şi problema rezolvată.

Prilej propice pentru noi, cei din sală, de a mai trage cu urechea, cu ochiul, cu şuşoteala între noi. Se iscă forfotă şi se murmură crescendo.

Când profesorul Grănicescu se întoarce însă, amuţim şi ne băgăm brusc nasurile în foile goale din faţa noastră.

Dă din cap uşor nervos şi se porneşte din nou pe mărşăluit. Stânga-dreapta, sus-jos, faţă, spate.

Cum se plimba el agale ca la promenadă, privirea lui mioapă cade pe foile Ceciliei.

Timid, o bate uşor pe umăr:

-          - Mă scuzaţi!, zice şoptit, dar nu prea şoptit, ci suficient de tare cât să se audă în tot amfiteatrul.

-          - Da, răspunde Cecilia calmă.

-        - De cât timp aţi intrat în examen?, întreabă sfios, frângându-şi mâinile şi învârtind în gol cel de-al treilea nasture de la haina bej pe care tocmai o aruncase pe umeri.

-          - Păi... nu ştiu... ridică Cecilia din umeri, neînţelegând unde vrea să ajungă.

Mirată, lumea din sală şi-a îndreptat privirea către cei doi.

-          - Cum? Nu ştiţi de când aţi intrat în sală?, face el uimit.

-          - Nu m-am uitat la ceas, bâiguie Cecilia roşind puternic.

-          - Aveţi mai mult de zece minute?, continuă el.

-          - Nu cred...

-          - Îmi daţi voie?, spune Grănicescu întinzând mâna către teancul de hârtii chinuite sub greutatea coatelor Ceciliei.

Cecilia se îndreaptă de spate şi ridică mâinile, lăsând cale liberă profesorului.

Acesta se apleacă uşor şi cu o mişcare lentă, graţioasă, ridică de pe bancă grămada de foi.

-          - Ia să vedem noi... Dacă aveţi doar zece minute de când aţi intrat în examen, cum de aţi avut timp să scrieţi atât de mult?, întreabă el mirându-se cu toată gura.

Unii colegi amuţesc, alţii mustăcesc.

-          - Ce avem noi aici?, întreabă el retoric potrivindu-şi ochelarii. Să citim: „Cursul 1”, zice.

Şi ridică privirea făcând ochii roată peste tot auditoriul.

-          - Aha, face el în continuare dând afirmativ din cap. Mai departe... Să citim: „Cursul 2”.

Răsfoieşte meticulos şi priveşte pe toată lumea cu un aer aparent inocent.

-          -  „Cursul 3”.... sunt toate integral, scrise frumos, cursiv...., continuă el făcând-o pe naivul.

Sala s-a cufundat în linişte.

-          - Heeeeiiii!!!, exclamă tare profesorul Grănicescu deodată uluit. Matale mă copii pe mine!!!

Moment în care toţi colegii au inundat încăperea cu hohote de râs.

S-a iscat gălăgie, râsetele s-au înlănţuit şi s-au spart zgomotos de pereţi, iar pe faţa Ceciliei se zărea deja policromia tuturor emoţiilor încercate.

Mult temutul profesor Grănicescu ne-a lăsat să savurăm clipa prelungă a comediei, apoi a izbucnit furtunos:

-          - Ieşi afară din sală! Hai, fuguţa! Ia-ţi şi toate catrafusele cu tine şi să nu te mai văd. Să zici „merci!” că nu-ţi fac referat să te dau afară!

Cecilia, ruşinată, precipitată, aproape împiedicându-se pe trepte, se repede la uşă.

-          - Cecilia!, tună profesorul deodată.

Cecilia se întoarce brusc, cu mâna pe clanţă.

-          - Roagă-te!!!, zice ferm. Roagă-te la toamnă să nu dai restanţa cu mine, fiindcă - ascultă bine ce-ţi spun! - dacă te prind, te las repetentă! Să nu zici că nu ţi-am spus.

     Hohotele de râs s-au stins treptat apoi, iar noi am continuat examenul în linişte.
     Cecilia şi-a dat restanţa în septembrie şi a luat-o cu nota maximă, adică „şase”.  Marele ei noroc a fost că zbirul de Grănicescu a căzut la pat taman în perioada aceea răpus de o gripă puternică. Aşa a reuşit Cecilia să nu rămână repetentă.

     ianuarie 2013

Viaţă retrăită

 

autor Roryta

       Întâmplător sau poate nu, mi-a căzut de curând în mâini un citat al marii prozatoare Ileana Vulpescu “Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină, mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg, înfăţişându-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege!“ Fraza asta, menită să mă ducă cu gândul la o introspecţie profundă, mi-a rămas întipărită în suflet.

         Chiar aşa!

     Să presupunem că înainte de a păşi în viaţa asta, Dumnezeu mi-ar fi dat posibilitatea de a alege între o viaţă oarecare şi aceasta. Să mai presupunem că aş fi cunoscut dinainte toate durerile, neliniştile, suferinţele, dar şi toate bucuriile parcurse de-a lungul existenţei, atât în viaţa asta, cât şi în cealaltă, paralelă, netrăită. Pe care mi-aş dori-o?

Nu mă văd în stare să fac comparaţii între ceea ce ar fi putut să fie şi ceea ce a fost deja sau este. Nu sunt capabilă să fac asta până la capăt, deşi am încercat, dat fiind faptul că nu cunosc deloc datele celeilalte probleme. Însă, aş putea trasa o linie de demarcaţie până în acest punct, până la prezentul în care mă zbat pierzător, fiind conştientă de clipa fugară.

Cu siguranţă că întotdeauna există “loc de mai bine”, cu siguranţă că în fiecare clipă aş putea să mă întreb “dar dacă aş fi fost mai fericită?”, “dacă soarta mea ar fi fost una mai bună?”. Oh, cât e de adevărat! Dar mă încăpăţânez să fac un paralelism strâmb între ceea ce sunt şi ceea ce aş fi putut fi, refuzând o opţiune inferioară. Şi totuşi… Aş fi putut să mă nasc în Somalia, să înfrunt războaiele lumii, să intru în beci la fiecare două ore de teama bombardamentelor, să fac foamea şi să fur de la alţii ca să pot trăi, să deger în tranşee cu un glonţ în piept sau să-mi fie omorâtă toată familia asemeni evreilor. Scutur din cap cu putere şi mă lepăd de astfel de coşmaruri. Nu.

         Totdeauna privesc senin în sens invers, făcând un altfel de paralelism. Mai bun, binenţeles. Şi apoi mă opresc. Ia stai! Dar viaţa mea?

         Dacă ar fi să o iau de la capăt, să merg pe acelaşi drum, aş face-o din nou?

         Mă gândesc.

         Da.

         Fără dubii!

       Fiindcă aici, acum, în această viaţă, am avut clipe de fericire, ceea ce nu ştiu dacă în celelalte vieţi aş fi avut, indiferent care ar fi fost acelea. Crâmpeie. Frânturi. Firimituri. Înguste, abrupte, scurte, dar reale. Şi încă mai am. Şi sper să am şi pe viitor.

         Fiindcă cei mai de preţ din viaţa unui om, ai unei femei în special, sunt cei care ne poartă sufletele în vecie: copiii. Prin prisma lor trăim, prin ei ne continuăm existenţa dincolo de moarte, ei reprezintă şuviţa de viaţă rămasă, siajul acela plin de lumină asupra căruia putem veghea mai presus de moment. Toate durerile, toate ţipetele sau icnetele tâşnite din lăuntrul nostru, toate chinurile, se dizolvă, dispar, se evaporă în faţa bucuriei dăruite de copil. Fiecare zi care aduce un dram de mulţumire este o binecuvântare pe altarul sufletului. Un gest, un gând, un râs, o privire, două braţe întinse sau un pupic nevinovat se transformă într-un ocean de fericire. Ei bine, în clipa aceea uiţi de lacrima apărută în colţul ochilor, uiţi că inima ţi-e grea şi că îţi vine să urli. Este o mângâiere unică, este secunda magică care ţi-a fost dăruită de destin şi de care te poţi bucura din plin.

         Pentru miracolul din tine, pentru frăgezimea acelui suflet nealterat, ţi-ai da ani din viaţă, ţi-ai da ultima suflare şi ultimul scâncet.

         Iar tu, mamă universală, priveşte în tine cum îţi simţi inima bubuind când copilul tău este fericit. Priveşte-i ochii sclipitori ce seamănă cu ai tăi, uită-te pentru un minut în acea oglindă magică care-ţi întinereşte spiritul şi chipul şi vei vedea adevărata minune a lumii. Singura oglindă care-ţi arată tinereţea.

       Căci aceste miracole sunt clădite pe dragoste, pe iubire, pe acea infinită afecţiune ce vine din şi prin dumnezeire. Este singura dragoste a omenirii atât de viu înrudită cu cea divină şi pe deplin înţeleasă. Un copil este propria ta reflecţie care va dăinui după ce te vei stinge. Este ştafeta fără de capăt dusă în milenii de acum încolo, este nemurirea, flacăra olimpică a iubirii care va arde veşnic printre semeni.

         Priveşte uimită la făptura aceea gingaşă în braţele căreia îţi aşezi toată viaţa şi toată speranţa. Ea îţi alimentează visele, te îndeamnă să te ridici din mocirlă şi să parcurgi drumul până la capăt, chiar dacă simţi câteodată că te prăbuşeşti. Copile drag, eşti un suflet clădit pe alt suflet, eşti un vârf de piramidă construit pe temelia trupului părintesc.

         Şi te iubesc!

         Dacă ar fi să aleg o nouă viaţă, aş alege-o tot pe asta, cu bune şi rele, dar mai ales cu cele bune. Fiindcă cele bune, deşi rare, prin intensitatea lor covârşitoare, acoperă cu infinită generozitate marile goluri rămase, craterele din suflet lăsate de alţii, dar învelite cu inocenţă de proaspătul vlăstar.

         Cu siguranţă că viaţa asta ar fi retrăită.

         decembrie 2012