autor Roryta
Şi-a tras umerii grei, şi-a suflat nasul zgomotos şi a izbucnit într-un potop de lacrimi. Îl priveam uluit. Părea sincer.
- Sunt nefericit, Vlad! Sunt supărat!...
Nu-l mai văzusem de mai bine de douăzeci de ani, s-a mai îngrăşat şi are o uşoară chelie, iar ridurile de expresie i-au apărut pe chipul îngândurat. Învârtea mecanic paharul acela cu vin, fără să-şi dea seama că putea oricând să verse conţinutul pe masă. L-am privit compătimitor şi m-am gândit că trebuie să fie ceva grav dacă un bărbat puternic şi matur, în mijlocul vieţii, poate să plângă ca un copil.
O fi păţit ceva soţia lui? Ori poate copilul... O fi având şi el copii, aşa cum avem mai toţi...
Delicat, încerc să-l fac să se destăinuie:
- E atât de grav, Grig?
- Este... pentru mine este...
- Linişteşte-te! Hai, revino-ţi! Pot să te ajut cu ceva?, întreb binevoitor.
- Poţi să învii morţii?, mi-o taie el scurt, privindu-mă deodată în ochi.
- Nu... binenţeles... dar... am bâiguit eu.
Nu ştiam cum să procedez şi cum să-l consolez.
- Tu ştii ce zi este astăzi?
Mă gândesc repede.
Nu m-am dus la serviciu. Am plecat către garaj cu gândul să-mi scot maşina şi s-o duc la spălat şi chiar în clipa aceea l-am văzut pe Grig traversând strada. Cu greu l-am recunoscut, cu greu i-am identificat ochii negri inteligenţi şi, ca să fiu sigur, am întrebat în spatele lui:
- Grig???
S-a întors mirat, m-a privit atent preţ de o secundă, apoi fruntea i s-a descreţit şi buzele cărnoase s-au destins într-un zâmbet larg, dar scurt.
- Ce faci, omule? Ce bine-mi pare că te văd!!
L-am invitat entuziast la „una mică” cu gândul că aveam să mă relaxez depănând împreună amintiri din perioada studenţiei, să râdem împreună de perioada de glorie a vieţilor noastre. Şi când colo, el era atât de trist de-mi era şi teamă să-l întreb ce are.
E o zi nelucrătoare. E sâmbătă.
Nu-mi dau seama ce vrea să spună.
- Sunt oameni care trec de suta de ani, care sunt sănătoşi, care merg, care sunt activi, chiar dacă sunt consideraţi bătrâni... De ce nu a putut să fie şi el aşa?
Fulgerător mă gândesc la taică-său.
- Taică-tău?, întreb timid.
- Da, tata, răspunde el dând trist din cap. Azi ar fi împlinit 95 ani, ar fi fost bucuria vieţii mele...
- Dar... când a murit, ce a păţit?, continui novice cu întrebările.
- L-au omorât nenorociţii!, strigă Grig cu furie în glas.
- Cine?
- Revoluţionarii...
Tac brusc.
„Cred că ori e beat - ceea ce nu cred, fiindcă l-aş fi observat - ori s-a ţâcnit!”, gândesc.
- Despre cine vorbeşti, Grig?
- Despre Ceauşescu, despre cine altcineva?, răspunde el natural.
L-am privit consternat.
Cu lacrimile şiroind pe obrajii lui roşii ca merele, continuă suspinând:
- Am fost la mormântul lui azi. I-am dus flori, i-am sărutat crucea, am cumpărat nouăzeci şi cinci de lumânări şi m-am rugat la el să mă înveţe de acolo de sus, cum să conduc o lume, cum să stârpesc democraţia asta, libertatea asta idioată. Ştii, Vlad? Mi-a vorbit, m-a atins uşor de umăr şi i-am simţit sărutarea caldă pe frunte. Mi-a spus aşa: „Atât timp cât tu mă iubeşti, Grig, şi eu te voi iubi.” Vlad, el este un înger acum. Nu-ţi dai seama? Mi-a mai spus să nu plâng, fiindcă îi fac rău şi lui, dar nu mă pot abţine.
Izbucneşte într-o nouă porţie sacadată de plâns.
„E sănătos oare?”, mă întreb privindu-l aşa cum priveşti nebunii.
Mă ignoră total. Continuă monologul, fiindu-i indiferent dacă îl mai ascult sau nu:
- Este ca un tată ceresc pentru mine... Într-o zi am cumpărat o cravată şi i-am pus-o pe mormânt. Îmi spusese cu o seară înainte că nu se putea duce la congres cu vechea lui cravată. Este un bătrânel bun şi blând care mă iubeşte nespus. Iar Elena... ce mai! Ea e gingaşă şi suavă, mă alintă, mă răsfaţă şi-mi sărută obrajii, aşa cum face o adevărată mamă. Este 26 ianuarie, Vlad. E cea mai nefericită zi din viaţa mea. În fiecare an mă duc la ei şi în fiecare an le mărturisesc dragostea mea. Acasă am un perete plin doar cu fotografiile lui. Îl iubesc, Vlad, îi iubesc umbra, îi iubesc răsuflarea din ceafă, îi iubesc foşnetul. E un sfânt!
Mă ridic încet de la masă şi-i spun bâlbâindu-mă:
- Grig, nevastă-mea nu ştie unde sunt... Trebuie să plec... să nu se îngrijoreze... Ne mai auzim, mai vorbim... Sper să treci cu bine peste asta!, îi zic aproape şoptit.
L-am lăsat cu privirea tristă în paharul gol şi am luat-o la sănătoasa, fără să-l întreb cum să mai dau de el, fără să-i cer vreun număr de telefon.
„S-a tâmpit!”, concluzionez în gândul meu. Şi chiar fug către casă.
S-a întâmplat să devin major chiar în acel an. Terminasem liceul şi eram extaziat de noul meu statut de student. Nu învăţam nimic fiindcă eram în primul an, în primul semestru, şi abia începusem să ne cunoaştem profesorii.
Într-una din zile, Grig dă uşa de perete şi anunţă furtunos:
- Linişte, băăăăăăiii!!! Ascultaţi aici la radio, ascultaţi, nu mai faceţi gălăgie!
Şi pune pe prima bancă un aparat mic de radio şi-i măreşte volumul până la refuz:
Se face linişte brusc şi ascultăm o voce care spune solemn:
- Atenţiune, atenţiune! Se transmite un comunicat important pentru ţară! Atenţiune, atenţiune! Se transmite un comunicat important pentru ţară. Dictatorul Ceauşescu a căzut! Trăiască libertatea! Trăiască România liberă!!!
În clipa aceea am auzit urale, toţi au izbucnit, au ţipat în cor „Ura!!!”. Grig, un anticomunist convins, părea că nu-şi mai revine:
- Am scăpat de dictator, am scăpat de Ceauşescu!!! Uraaaa!!!
Şi se puse pe sărit într-un picior chiar acolo, în faţa catedrei din aula cea mare a facultăţii.
- Ce ai tu, mă, cu comuniştii? Ai stat tu la coadă să cumperi lapte vreodată? Te-a trimis mă-ta sau taică-tău să iei carne şi nu ai găsit?, îl întreabă nedumerit Marcu, căscând ochii la el.
- Băi, nenorocitule, tu ştii ce înseamnă asta? Am scăpat, băi, fraiere, de vremurile grele. O să vezi! Vor veni peste noi vremuri bune, o să avem de toate peste tot. Nu mai mănânci la raţie, cretinule!, continuă Grig înflăcărat. O să poţi băga în tine ca spartu’ şi o să poţi vorbi liber tot ce doreşti.
Grig a plecat furios în centrul oraşului, s-a strecurat prin mulţimea furioasă care scanda „Jos Ceauşescu!”, s-a furişat până în faţă, la tribună, şi a luat cuvântul la microfon, încurajându-i pe toţi să nu plece, să rămână acolo până la sfârşit, până când „jigodia”, „canalia” - cum îi plăcea lui să spună despre Ceauşescu, ar fi murit împuşcat.
Îşi dădea cu părerea despre perioada de tristă amintire, perioadă pe care nu o cunoştea chiar aşa de bine, fiind şi el un proaspăt major. A uimit pe toată lumea cu acel curaj inconştient pe care i-l dădea tinereţea. A devenit apoi revoluţionar cu acte în regulă.
Astăzi, după mai bine de două decenii, l-am văzut pe Grig un alt om, cu totul schimbat, cu siguranţă un nebun, plângându-l pe Ceauşescu aşa cum n-a mai făcut-o nimeni, adorându-i întunecimea, venerându-i duhul, glorificându-i bezna. A devenit, din păcate, o paiaţă ciudată de care fuge toată lumea.
februarie 2013
