07 februarie 2013 | By: - roryta -

Timpul


autor Roryta

Aproape când nu mai mişună nimeni prin casă şi când zarva încetează, încep să scriu ce-mi trece prin cap. Târziu în noapte. Dar nu în fiecare noapte, căci ar fi bine dacă ar fi aşa. Când şi când.
Fiindcă până la momentul acela nocturn de graţie, trebuie să fac câte ceva.
Şi asta, aproape în fiecare zi, iar dacă nu e una, e alta.
Istovită, frântă, obosită după o zi de muncă, cu nervii întinşi până dincolo de limite, ajung seara acasă şi nu ştiu de ce să mă apuc mai întâi. Trebuie să trec prin piaţă să-mi fac mici cumpărături, trebuie să mă apuc să fac felul de mâncare comandat, nu ăla visat de mine în ajun, trebuie să plec pe afară îmbrăcată pe jumătate, să mă duc să-mi aştept copilul care vine de la bibliotecă de la nu ştiu ce cursuri gratuite de limbă engleză (şi vine cam târziu şi sunt câini în zonă), trebuie să trec pe la poştă ca să trimit o recomandată ce trebuia să ajungă ieri, mă duc să iau pâine, plătesc cablul, mă cert în telefon un sfert de oră cu cei de la reţeaua de telefonie X, care mă tâmpesc de cap cu fabulosul, extraordinarul abonament de sărbători, sună telefonul şi e cineva care întotdeauna vrea câte ceva, mi-au sărit buşoanele de la tabloul electric, am chemat "meşterul" care m-a privit atât de galeş de spuneai că am fugit din serai, şi senin m-a întrebat: "Cum de mai trăiţi?"., înţelegând din asta că "putea să vă găsească în casă...." N-a mai adăugat nimic (el!), dar eu am continuat în gând: "... moartă...". Mă bucur de viaţă în continuare aşa că plec val-vârtej la o rudă ca să iau o geacă dată de pomană, mă cert din nou cu vecinul de la parter care lasă uşile vraişte de la intrare deşi avem interfon, strâng rufele din maşina de spălat şi mă cocoţ cu un picior pe jardinieră şi cu celălalt pe pervazul de la geam şi le întind, le prind bine în cârlige, mă schimb, mă spăl, alea-alea etc., apoi cad lată în faţa lu' mister Suleyman şi-i acord cu graţie şi bunăvoinţă umilele mele jumătăţi de oră dintre reclamele ce ţin, puse cap la cap, cam tot atât cât episodul în sine, înţelegând din doi în doi, restul trăgându-le de limbă pe cadânele de la serviciu care nu pierd nimic, sau dacă pierde vreuna, cealaltă are grijă să vizioneze tot.
Adorm fuguţa, mă trezesc rapid şi viteză către serviciu, fiindcă sunt deja în întârziere, ca de obicei.
Culmea culmilor!
Am răgaz trei secunde să gândesc. Şi gândesc.
Uneori.
Nu tot timpul.
Poate nu neapărat din copilărie, ci mai recent, mai exact în ultimii ani, am constatat cu stupoare că timpul şi-a pierdut din elasticitate, că a devenit mai redus, mai rigid, inflexibil.
Cred că cel mai mare duşman al nostru, al omenirii, rămâne acest TIMP, deşi dacă mă gândesc bine, noţiunea de „timp” este cam abstractă, întrucât noi am inventat-o, ca să ne ghidăm viaţa, trecerea anilor, după ea. Timpul, în cosmos, nu există. Timpul, este o eternitate, este fără consistenţă, este vid, este o infinitate de clipe peste care poţi să zbori cu puterea gândului, este fără început şi fără sfârşit, este nemărginit în spiritualitate şi finit în materialitate.
În lumea aceea paralelă cu a noastră, în lumea unde vom păşi şi noi, mai devreme sau mai târziu, timpul este static, este fix. Nu are dimensiune. Este exact ca sunetul. Sunetul nu există în Univers, aşa cum nu există apa sau oxigenul, căci fără atmosferă, sunetul nu se poate propaga. În Univers este pace, este o linişte coagulată, o linişte dură care nu poate fi fisurată de niciun decibel, care dăinuieşte de o veşnicie şi care va mai dura încă o veşnicie. Cele mai mari explozii solare nu au sunet. Cataclismele cosmice, exploziile stelare, sunt făcute în muţenie, în acea muţenie sfântă, dată de puterea divinităţii. Dumnezeu a clădit această lume în linişte fiindcă atunci când creezi ceva trebuie să fie pace, trebuie să fie lumină, trebuie să fie tăcere. Doar aşa poţi crea ceva desăvârşit.
Dar timpul, în mica noastră lume, reprezintă cel mai auster inamic, cel mai feroce duşman. Tăcut, sadic şi dur, trist dar şi implacabil, el ne roade zilele una câte una şi ne face una cu pământul, fiindcă mi se pare că bătrâneţea ne apleacă tot mai mult către ţărână, tocmai de aceea ni se deformează încet-încet acea coloană vertebrală ce ne ţinea drepţi cândva.
Timpul este ireversibil, ca apa care curge printre pietre. El lasă urme adânci în suflet, în gânduri, în fiecare cută apărută pe frunte. Acţiunile noastre, cuvintele rostite sau gândite la un moment dat, nu mai au cale de întoarcere. Timpul nu este o potecă pe care să te întorci când vrei, nu este o misiune pe care s-o duci la bun sfârşit dacă trebuie sau dacă îţi doreşti. El se găseşte în aer, în atmosferă, pluteşte printre noi tocindu-ne existenţa.
Ce folos că ridici mâna şi dai ceasul înapoi cu o oră, două, trei sau cu un an, cu un veac? El nu te iartă şi nu priveşte înapoi. Nu-l poţi păcăli. Niciodată.
Şi atât timp cât el este atât de limitat, atât timp cât ne îngăduie să trăim în şi cu el, poate că ar fi bine să ni-l facem prieten. Să parcurgem drumul la braţ, să-l fructificăm până la istovire şi să ne bucurăm că i-am atins unda sfielnică a sectorului vizibil.
În al vieţii timp,


27 decembrie 2012