22 februarie 2013 | By: - roryta -

Dănuţa, prietena mea

 

autor Roryta

Deşi o ştiam din vedere, traseele noastre nu s-au intersectat niciodată atât de des de-a lungul vieţii, încât să-mi atragă atenţia foarte tare. O fată delicată, înaltă, blondă, cu ochii verzi şi cu un surâs blând faţă de care am avut dintotdeauna o oarece simpatie din simplul motiv că-mi plăceau zorzoanele ei de la încheieturile mâinilor, gât şi urechi. Atrăgea atenţia oricui nu doar prin vastele bijuterii pe care le purta, ci şi prin faptul că era foarte înaltă şi teribil de slăbuţă. Nu sunt adepta podoabelor, nu le port, dar îmi place să le admir oriunde ar fi ele expuse: în vitrine, pe manechinele însufleţite sau nu.
Era şi ESTE una din aceste manechine însufleţite.
N-aş putea spune cu exactitate când anume a fost momentul în care ne-am văzut prima oară pe coridoarele birourilor şi am început a schimba impresii şi păreri despre copiii noştri, dar m-a surprins când mi-a spus că are un băieţel de-o seamă cu fetiţa mea. Tangenţial, ne confesam cumva în legătură cu studiul şi opţiunile de viitor ale copiilor noştri, povesteam despre profesorii lor, despre cerinţe, despre rezultate. Ca două linii paralele care nu se cunosc, ei au crescut şi s-au cunoscut mai mult din povestiri şi au urmat şi urmează destine asemănătoare în acest moment.
Într-una din zilele noastre petrecute în sânul jobului, cu o hârtie în mână pe care o fluturam distrată, o zăresc trecând repejor pe lângă umărul meu. Zâmbeşte cald. O întreb atrasă de magia acelui surâs:
- Ce faci, Dănuţ?
- Bine, îmi răspunde timidă.
Urmează o pauză, timp în care nu dă semne că ar dori să se clintească spre treburile zilnice, apoi şopteşte:
- Ştii? Scriu poezii...
- Bravo, îi răspund entuziastă. Ce fel de poezii?
- Poezii... Haiku.
- Felicitări... Şi eu scriu.
- Da?, o aud mirată.
Şi deodată, devine foarte atentă:
- Ce scrii?
- Am scris un roman, îi zâmbesc. O carte.
- Dar cum aşa?
- Uite aşa. Iniţial am scris-o mai mult pentru mine. Nici nu aveam de gând să o public. Apoi am participat la un concurs naţional de proză şi am luat locul I.
- Auriciu, tu vorbeşti serios?, mă întreabă surprinsă.
Şi face un unghi de nouă zeci de grade, postându-se fix în faţa mea.
- Da.
- O vreau şi eu. Vreau şi eu s-o citesc. Pot?
- Da, cum să nu? Este postată pe Internet, o vede toată lumea.
În ziua următoare i-am trimis cartea.
Avidă după informaţii, mare iubitoare de cărţi şi de frumos, mi-a devorat micuţul meu roman fără să clipească.
Dacă până atunci vieţile noastre s-au intersectat dintr-o pură întâmplare, ei bine după acel eveniment, am început prin a ne căuta deliberat. Şi astfel am pus bazele unei prietenii de suflet, ne-am înrudit spiritual şi am purces la o afecţiune reciprocă, profundă şi solidă.
Este prima fiinţă care m-a învăţat cuvântul „preţuire”, este suava, dulcea şi delicata mea prietenă care îmi repetă neîncetat „te preţuiesc”, probabil în ideea de a nu uita vreodată de acest sentiment adânc înrădăcinat în sufletul ei.
Nu sunt obişnuită să mi se spună astfel de cuvinte mari, mă foiesc ca un leu în propria cuşcă atunci când o aud repetând ceea ce ea crede cu tărie şi un sentiment de sfială îmi dă târcoale, fiindcă îmi cunosc limitele şi ştiu că podiumul pe care am fost aşezată nu este decât o himeră, o iluzie total deformată. I-am spus-o neîncetat. Îi repet aşa cum repeţi unui şcolar atunci când trebuie neapărat să înveţe o lecţie.
În privinţa asta avem puncte de vedere diferite şi e normal să fie aşa, fiindcă suntem două personalităţi distincte, doi oameni cu viziuni perpendiculare, care au totuşi un punct comun: respectul faţă de cel din faţa lui.
Fata mea gingaşă cu părul bălai - aşa cum îmi place mie să-i spun - reprezintă sensibilitatea însăşi, este un suflet de elită care şi-a păstrat nealterată esenţa şi profunzimea, debordează de frumos şi netezeşte cutele frunţii, este îngerul meu scăpat din cer, energia melancolic-binefecătoare a diurnei mele banalităţi pierdută în timpul efemer. Sursa mea de energie, prea plinul agăţat de personalitate care-mi picură pe obraz blândeţea, o fiinţă locuită, un tezaur psihic care-mi luminează inima.
Sunt gânduri liniştite aşezate în încăperile nemărginite ale minţii, sunt armonii delicate rostogolite în emoţii, sunt parte din conştienta mea mediocritate spiritual-glazurată cu prea multe superficialităţi dar suficient de lucidă cât să poată face comparaţii, sunt sincerităţi ridicate la rang de confesiuni concret-glăsuite şi pe care le expun o singură dată în viaţă, dar în care cred cu tenacitate şi forţă.
Destinul mi-a zâmbit şi mă simt mai bogată acum, fiindcă mi-a dăruit ceea ce nu am visat vreodată: un prieten adevărat. O Dănuţa cu plete aurii, luminată de propria-i graţie, fără defecte, fără întuneric, melodioasă şi strâns lipită de sufletul meu.

Îţi mulţumesc, Dănuţ, şi te preţuiesc!

februarie 2013

             Dănuţ, sursa mea de creaţie din această seară - click aici.