Fericirea supremă

autor Roryta

Văzându-se limpede ca un cristal, dar neînţelegând mare lucru, ea şi-a întors privirea caldă către fratele ei şi i-a zâmbit. Niciodată nu mai fusese atât de uşoară, atât de vaporoasă, suavă şi dulce. Starea ei de bine nu avea sfârşit, se simţea fericită şi voia să-i spună lui Adrian acest lucru, să-i împărtăşească o parte din bucuria sufletului ei. Dar el nu se uita la ea. Avea o privire pierdută, de tânăr inocent care nu înţelegea ce se petrece şi, încruntându-şi sprâncenele negre şi stufoase, se uita acum în gol, într-un punct fix, undeva în spatele ei.

            - Ce am făcut în viaţa asta oare, de Dumnezeu mi-a dat fericirea supremă?, îl întrebă ea. Adrian, părinţii noştri nu cunosc beatitudinea, în plenitudinea ei. Nu i-am văzut niciodată radiind de fericire, aşa cum radiez eu acum. Trebuie să fim fericiţi pentru că nu avem decât o viaţă. Să ne bucurăm de ea!

            Şi un zâmbet blând îi lumină chipul, iar ochii albaştri străluceau cu o exaltare infinită.

Dar el părea că n-o aude.      

Catrina se îndreptă către fereastra deschisă şi-şi rezemă coatele de pervaz, contemplând natura vie, admirând acea dimineaţă de aprilie şi simţind mireasma dulce a petuniilor din grădina apropiată.

            Totul era alb în juru-i, iar razele de soare îi luminau fiinţa, făcând-o să freamăte de plăcere. Se întoarse şi ieşi pe holul acela lung, îmbâcsit de un miros greu. Nu mai suporta. Simţea nevoia să ia aer, să-şi umple plămânii cu suflul de primăvară, să râdă, să cânte, să zburde ca o copiliţă, aşa cum făcuse mereu, cu mulţi ani în urmă.

Privi în urmă, dar Adrian n-o urmă, ci rămăsese acolo, în camera aceea ostilă, încremenit în gândurile lui, privind către ceva nedefinit, coagulat în mirare, incapabil să-şi mute măcar privirea către locul unde ea stătuse mai devreme cu coatele. Se gândi la el cu o dragoste aproape maternă, pentru că între ei era o diferenţă de zece ani. Zece ani în care ea îl dusese la şcoală, avusese grijă de el, se jucase şi-şi coborâse minţile de multe ori la nivelul juvenil pe care el i-l impunea fără voie. O făcuse pe sora mai mare, dar şi pe mama. Îl apărase în toţi aceşti ani şi-l sărutase nopţi la rând pe fruntea-i bucălată şi senină. Acum însă, el avea şaptesprezece ani, era aproape bărbat. Catrina simţea că Adrian îşi luase deja viaţa în propriile mâini, dădea dovadă de bărbăţie şi o ocrotea pe ea, cea lipsită de vlagă până mai ieri, o cuprinsese cu mâinile de umeri şi-i sărutase pletele-i blonde, înghiţind în sec.

Nu-l înţelegea. Cum putea fi atât de trist, când ea era atât de fericită? Oare era invidios pe voioşia ei? Trebuiau să se iubească, nu să se duşmănească.

Se gândi că poate tinereţea lui era de vină, poate se îndrăgostise şi ei nu-i spusese. În fond, clipa maturităţii începea să se facă prezentă în viaţa lui. Îl iubea la fel de mult cum o iubea şi el. Trăiseră amândoi cu această dragoste reciproc-nestăvilită, iar sentimentele s-au adâncit mai ales de când ea acuzase dureri de cap tot mai dese. E adevărat că în ultimele zile suferinţa i-a întunecat privirile, că ochii nu o mai ajutaseră deloc să vadă lumina zilei, că era cu nervii îngropaţi în tortură, dar iată că azi renăscuse, azi vedea soarele în toată splendoarea lui, simţea cum căldura şi strălucirea lui o cuprinsese în mreje, aşezându-i pe chip plăcerea sublimă.

Frunzele scânteiau, iar florile din curte erau ca nişte copii jucăuşi ce-şi dansau corolele prin văzduh şi-şi împleteau policromiile în natura vie, plină de viaţă şi lumină. Era o minune, era un miracol, iar Catrina îi mulţumea lui Dumnezeu că boala n-o mai supăra, că cele două emisfere ale creierului ei erau limpezi şi puternice, gata să asasineze neoplasmul întins ca o pânză de păianjen.

Se aruncă pe iarba moale şi se rostogoli ţipând de plăcere. Râse până nu mai putu şi-şi ridică picioarele în sus, mergând cu bucurie pe o bicicletă invizibilă, iar soarele îi urmări trupul. Se opri bucuroasă şi privi către firele de iarbă verzi, clare şi sprintene.

În clipa aceea încremeni de spaimă.

Razele soarelui nu-i contura umbra pe pământ, şi orice mişcare pe care o făcea ea, nu o putea vedea umbrind ţărâna. Trupul ei nu mai făcea umbră pământului şi atunci închise mâhnită ochii, înţelegând.

Un ţipăt sfâşietor veni din camera de unde plecase, iar ea recunoscu vocea lui Adrian.

Ţipătul acela a fost certitudinea, convingerea, siguranţa.

Se smulse din locul acela de pe iarbă şi zburase ca gândul, la Adrian.

Un spectacol terifiant îi dăduse fiori pe şira spinării.

Pe patul acela de spital, cu faţa în sus, zăcea chiar ea, iar deasupra, cu capul rezemat de tâmplele ei blonde, plângea în hohote Adrian.

În acea dimineaţă de aprilie trupul ei se furişă cu neputinţă din bătălia cu viaţa.

Catrina murise.

aprilie 2013

Miracolul din noi

Viaţa. Un miracol. Omul. Alt miracol.

Ne întrebăm adesea care sunt minunile lumii, dorim cu o efervescenţă irepresibilă să vedem cu ochii noştri cum vinul se transformă în apă, cum aerul devine tangibil şi cum sfinţii ne mângâie creştetul. Visăm cu ochii larg deschişi la momentul întâlnirii cu supranaturalul, la fenomenul declanşator al încrederii în imprevizibil, fugim către minuni potente şi aruncăm în văzduh orice informaţie care ne poate conduce către un miracol palpabil, viu, de netăgăduit, în speranţa că şi alţii ar trebui să ne confirme existenţa lui pentru a deveni credibil. Ne înghesuim în biserici să vedem cu proprii ochi o icoană făcătoare de minuni sau facem pelerinaje nesfârşite către locurile sfinte de pe pământ, pentru a ne asigura că suntem de faţă, atunci când - de pildă - lumina sfântă de la Ierusalim îşi face apariţia printre muritori.

Ne simţim atraşi de forţe oculte, de fenomene dintre cele mai bizare care au loc undeva în lume, uitând să privim către noi înşine, către miracolul care sălăşluieşte în chiar fiinţa noastră, către viaţă, către zile, către nopţi, către soare sau către lună, considerându-le banale doar pentru că le avem la îndemână permanent.

Marele actor Florin Zamfirescu spunea cândva: „Vrei un miracol? Priveşte-te în oglindă! Şi vei vedea minunea.”

Suntem construiţi asemeni cosmosului, din praf, pulbere şi stele, suntem una cu Universul, suntem parte din natură, suntem fibră din spaţiul nemărginit, ne naştem, trăim şi murim doar datorită miracolului, datorită sclipirii de geniu a forţei divine, a unei matematici desăvârşite aplicate pe scară largă, de la puful de păpădie până dincolo de necuprins.

Omul, în plenitudinea sa, este o perfecţiune greu de atins, este o operă contemplativă, o creaţie ameţitoare între frumos şi luminozitate, între profunzime şi cercetare, între mister şi atractivitate, este o lucrare vie, o păpuşă galvanică plină de haruri şi complexitate. Este un soi de epură a umanului care se zămisleşte din celulă, şi pe care, deşi nu-l vedem concret, am aflat de existenţa lui. Când şi când ne mirăm de propriul mecanism şi asta doar atunci când întâlnim informaţiile capabile de a ne trezi interesul. Şi totuşi, sunt oameni care îşi dedică toată viaţa, sau o bună parte din ea, pentru a studia fenomenologia formării matricei placentare.

Lennart Nilsson este un fotograf suedez care a petrecut 12 ani din viaţa sa pentru a fotografia cum se dezvoltă un fetus în uterul mamei.

 

Rezultatul: nişte fotografii absolut incredibile care arată doar o parte din minunăţia şi complexitatea evoluţiei umane. Imaginile au fost făcute cu o cameră dotată cu lentile macro şi un endoscop. Imaginile obţinute au fost apoi mărite de sute de mii de ori pentru a suprinde detaliile incredibile.

Prima fotografie a fost făcută în anul 1965.

Un spermatozoid în trompa uterină.

   Trompa uterină.

   Spermatozoizii fac cunoştinţă cu ovulul.

 

               Doar unul e norocos.

  

    Spermatozoid în detaliu.

 

                Embrion după 8 zile de la formare.

  Creierul începe să se dezvolte în embrionul uman.

 

             Embrionul, după 24 de zile. Nu are schelet, ci doar o inimă care începe să bată după a 18-a zi. 

 

              După 4 săptămâni... 

 

         După 5 săptămâni, fetusul are 9 mm. Se pot distinge găurile unde se vor forma ochii, nasul şi gura. 

            După 40 de zile se formează placenta.

   

  Fetusul la 8 săptămâni este complet protejat în interiorul sacului amniotic.

 După 16 săptămâni, fetusul începe să-şi exploreze propriul corp şi împrejurimile cu ajutorul mâinilor.  

La 18 săptămâni, fetusul are aproximativ 14 cm. Poate percepe sunete din mediul exterior.

  

               Fetusul la 26 de săptămâni.  

 

           Fătul are deja 6 luni. Mai are ceva de stat în mediul uterin, dar se pregăteşte pentru călătoria vieţii, întorcându-se cu capul în jos. Aşa poate ieşi mai uşor.

 

            Aceasta este minunea vieţii, aceasta este viaţa, acesta este miracolul din noi.

                    

  

Nebunie curată

 

autor Roryta

  

Cred că oamenii, în genere, au un pic de scrânteală în ei încă de la naştere. La unii a plouat cu mai multă nebunie, la alţii au fost picuraţi doar câţiva stropi. Oricum ar fi, fiecare din noi are o anume sminteală, ceva care ţine de o rotiţă lipsă, de o doagă sărită, de o ţiglă minus pe casă - aşa cum spunea o bună prietenă de-a mea. Şi aici nu intră în calcul idioţenia veritabilă, autentică, cea feroce şi vădită de care fuge toată lumea. Nu. Aici se pot include anumite „bătăi”, ca să le spun aşa, anumite obsesii, răsuflări tentante ale neuronilor, nevroze pasionale sau idei fixe într-o singură direcţie, către un subiect abandonat într-un colţ, pe care nu-l poţi atinge niciodată sau care, odată atins involuntar, cel din faţa ta ia foc. Este adevărat că unii au mai multe subiecte, au mai multe teme intangibile pe care nu le ştii, nu le-ai descoperit şi te trezeşti că, deodată, cineva sare la jugulara ta din senin, te trânteşte de pereţi de nu-ţi mai revii sau dă cu tine de pământ fără ca măcar să ai idee de motiv. Firesc, te întrebi: ce-am făcut, frăţioare? Nu trebuie să faci nimic, ci doar să exişti şi să vorbeşti/scrii ceea ce el consideră că nu trebuia.

Noi, oamenii, evoluăm, ne schimbăm, fantazăm, descoperim, căutăm, cunoaştem şi/sau găsim. Şi asta fiindcă aşa e natura noastră umană, aşa e gena, originea şi naturaleţea. Am descoperit focul, am inventat roata, am dezvăluit lumii cele mai noi tehnologii, am zburat în cosmos şi am pătruns misterele internetului, ne-am cufundat în adâncurile oceanelor şi ne-am fertilizat, îmbunătăţit şi extins comunicarea prin telefonie, ne-am adus mai aproape unul de altul, ne-am lichefiat productiv în raporturi tehnologice şi ne-am alungat în neant barierele lumii. Am devenit acelaşi, unul cu altul, ne-am înfrăţit şi ne-am compus pasiuni colective, ne-am topit la comun alchimiile graţie cărora suntem atât de diferiţi ca naţie, ca tipologie, ca structură fizică şi mentală. Astfel, indianul s-a făcut prieten bun cu americanul, chinezul cu românul, australianul cu egipteanul, japonezul cu francezul ş.a.m.d.

Astăzi, când era tehnologiei a atins cote dintre cele mai înalte, ţâcneala noastră s-a mai redus. Şi nu pentru că ea nu ar mai exista, ci fiindcă mintea a devenit ocupată cu altceva. Bunăoară, acum un secol, oamenii erau mai nebuni decât acum. Ei nu aveau minţile subjugate noilor descoperiri, informaţiile ajungeau greu sau deloc, trăiau în ignoranţă şi le era bine aşa. Occidentul are mai puţini nebuni decât Orientul, iar lucrul acesta este dovedit ştiinţific pentru că dorinţa de scoate la iveală orice studiu, în orice domeniu, este mai puternică decât trândăveala rătăcită, modelată şi nesfârşită a asiaticilor, de pildă. Asiaticii, din lipsă de ocupaţie, mai inventează un război galvanizant pentru semenii lor, mai cumpără o bombă, mai tresar de plăcere atunci când descoperă un kamikaze dornic de a se pulveriza cu avionul în vreun turn american sau să se arunce de pe Everest dacă asta le-ar asigura distrugerea Occidentului cu toate formele lui de guvernare şi judecare prin prisma unui arbitru care-şi doreşte pacea în lume.

Dar să lăsăm străinătatea cu păcatele ei şi să revenim printre oiţele noastre abătute de mult de la cărarea normală.

Cum să nu te cruceşti când, în plină vară, după ce luni, marţi, miercuri şi joi a fost soare dogoritor, iar vineri cerul era întunecat, mohorât, gata să plângă şi începuse chiar să lăcrimeze, iar cei de la Administrarea Domeniului Public, descarcă dintr-o maşină mare un furtun lung şi-l întind printre trandafiri? Oare ce-o fi făcând cu el?

Florile zăceau leşinate de patru zile, pământul era crăpat de puteai introduce un lat de palmă printre crăpături, iar firul ierbii se culcase la orizontală, trist, abătut, uitat de lume. Ofilirea era iminentă şi totuşi, nimeni nu se sinchisea.

Vineri însă, când natura darnică şi bună, şi-a întors faţa către noi, apar vajnicii ADP-işti, voioşi şi cu un chef nebun de muncă şi încep să ude trandafirii de pe domeniul public, sub privirea îngrozită a norilor şi a noastră. Să vezi şi să nu crezi!!! Nu mai conta că cerul plângea, nu mai conta că ploaia se înteţise, nu mai conta că ADP-iştii erau uzi leoarcă şi că pământul îşi lua şi el gura de apă mult aşteptată. Ce vrei dom’le? Dacă ei vineri aveau program de udat trandafirii de pe alei, ce treabă ai tu, cetăţean oarecare, cu entuziasmul lor? Lasă-i, domnule, să-şi facă treaba, că doar de-aia sunt plătiţi!

Mi-am spus atunci: „Hait!!! Ăştia-s nebuni! Nebuni de legat!”. Ei, şi?

Iar ca să fie treaba completă, s-au apucat să planteze floricele, să taie gardul viu şi să măture de jur împrejur. Hai, serios? Asta-i prea de tot! Când şi când, câte unul trecea sub vreun acoperiş apropiat ca să fumeze şi să nu i se ude ţigara.

Ei şi atunci, să nu crezi că suntem smintiţi de-a binelea?

Ba bine că nu!

Ţâcneală curată! Parol, pe onoarea mea! 

aprilie 2013 

Limba română

autor Roryta

 

Mi se întâmplă să rătăcesc pe diverse site-uri, cu precădere pe cele de cultură, texte literare, descoperiri ştiinţifice, spiritualitate, citate, poezii, picturi, magazine istorice ş.a. Le răsfoiesc, citesc câte o frază, două ori poate chiar mai mult dacă simt că subiectul mă pasionează, după care pun un semn de carte, cu gândul să mai revin, sau pur şi simplu plec definitiv.

Îmi place să descopăr lucruri noi - în limita timpului liber extrem de zgârcit cu mine, din păcate - şi poposesc mai ales acolo unde simt căldura sufletească dincolo de ecran.

Partea cea mai proastă (pentru mine, desigur) este că se întâmplă să-mi placă un anume subiect, devin interesată, ciulesc ochii, mi-i rotunjesc şi măresc corespunzător, apoi încep cititul asiduu. Bunăoară, în seara asta am dat peste un articol interesant, scris de cineva - nu are importanţă cine, unde se scria despre citate şi formele de dragoste pe care le cunoaşte omenirea. Mi-am oprit privirea curioasă, dar am plecat repede. Chichiţa mea veşnică mi-a stricat seara, m-a făcut să închid fereastra repede şi aproape că mi-a fost ciudă pe mine. Nu suport greşelile elemnetare de gramatică sau ortografie. Probabil ţine de paranoia, de un fel de ţâcneală precoce, nu ştiu ce să mai spun.

Care e problema dacă omul mai greşeşte?

În fond, nimeni nu e perfect.

Corect, dar uite că astfel de erori determină pe unii să se întoarcă din drum şi să părăsească spaţiul virtual respectiv, deşi e posibil să fie un subiect inteligent, demn de remarcat. Păcat! E ca şi cum te îmbraci cu o rochie albă de mătase, dar constaţi că, din loc în loc, cusăturile nu sunt duse până la capăt. Nu-i aşa că n-o mai cumperi?

Sunt unii care dau copy-paste la diverse articole, fără să le treacă prin filtrul mental, fără să le discearnă cumva, fără să le pese, ci doar de dragul de a umple pagina aiurea. În astfel de cazuri intervin comentatorii care, după ce bălăcăresc autorul cu tot soiul de injurii, ajung să se spurce între ei atât de tare, că nu mai ştii nici măcar despre ce era vorba iniţial în acel articol. Mi s-a întâmplat nu o dată să citesc, de exemplu, un articol despre bacalaureat, despre Ministerul Învăţământului sau despre grevele profesorilor etc. Încep comentariile, la început mai domestice, apoi din ce în ce mai nărăvaşe, pentru ca în final, să se ajungă la înjurături pe şleau (dezactivate de cele mai multe ori de moderatorii sau administratorii site-urilor respective) unde se trimit unii pe alţii la origine, se fac direcţionări vădite la neuronii lipsă de o parte şi de alta, se leagă de neamul adversarului până-n trecut la Adam şi Eva sau invers, de la maimuţă încoace. În mijlocul unor astfel de scandaluri internaute, când se mai găsesc câte doi-trei-patru care îşi aruncă ofense şi suduieli, apare un altul care postează repede-repede un comentariu fără nicio legătură cu speţa: „Vând tractor marca Massey Ferguson 3645, 145CP, 1994”.

Să te tăvăleşti pe jos de râs şi altceva nimic!

Logic, fazele astea mă destind, îmi aduc involuntar pe buze un zâmbet larg şi trec mai departe.

Legat de diverse articole citite pe Internet, am constatat că e greu să răzbaţi în lumea literară, fiindcă toţi, dar absolut toţi sunt teribil de talentaţi. Românul ştie de toate: să fie electrician, instalator, inginer, economist, mecanic auto, doctor şi - de ce nu? - critic literar la nevoie. Dacă te duci pe un site de literatură, observi că toată lumea scrie. Bine, bine, am înţeles şi asta. Toţi scriu. Dar, dacă toţi scriu, atunci cine mai citeşte? Evident, nimeni. Nimeni nu mai citeşte pe nimeni, fiindcă cei mai mulţi sunt prea ocupaţi să scrie, ca să mai şi citească. Tocmai de aceea se uită noţiunile elementare de gramatică, ortografie, citire clară a limbii române, exprimare greoaie sau adevărate împiedicări în cuvinte. Ca să nu mai amintesc că sunt foarte puţini care ştiu cu adevărat CÂND anume să folosească o virgulă sau CÂND anume să nu o scrie. Nu pui o virgulă acolo unde-ţi trăsneşte ţie pe chelie! Virgula are şi ea rolul ei chiar dacă e infimă, iar din acest motiv de cele mai multe ori este omisă.

Apoi mai sunt şi unii care nu numai că nu ştiu să scrie, dar se mai simt şi lezaţi dacă încerci timid să le atragi atenţia. Tu eşti cel care „te dai deştept”, „îţi dai aere” de mare vedetă, as în domeniul ortografiei etc. Şi, la urmă, te trezeşti că ai frigiderul plin de carne până la sfârşitul anului. Dar tot e bine, doar aşa să mai poţi avea friptură de sărbători.

Părerea mea este că un text ar trebui verificat, revizuit, nu publicat la voia întâmplării, postat la plesneală, pentru a atrage pe cei mai slabi de inimă.

Păcat de limba noastră română că este atât de deformată astăzi, că nu se mai ţine cont de reguli, că se „mircuieşte” pe teze, la testări sau examene chiar. Şi cei mai mulţi nici măcar nu sunt deranjaţi de asta... De ce oare?

aprilie 2013

Viaţa ca un joc

autor Roryta

      M-am născut într-o familie foarte înstărită. Fratele meu era cu zece ani mai mare decât mine şi lucra ca mare mahăr în Bucureşti, la Ministerul Agriculturii. Necăsătorit fiind, el întreţinea singur tot acel fast în care ne lăfăiam cu ignoranţă, ne trimitea bani cu nemiluita, ne cumpărase la fiecare câte o maşină de lux şi afacerile îi mergeau ca pe roate.

      Eu trăiam cu părinţii mei pensionari într-una din vilele răsărite peste noapte pe malul Dunării. Am avut tot ce-şi poate dori un tânăr ca mine, proaspăt licenţiat în ştiinţe juridice, absolvent al unei facultăţi particulare, cu maşină 4x4 ultramodernă, cu şofer, o gagică trăsnet cu craci din gât şi păr blond lung – uite că nu ştiu dacă avea extensie sau nu, aveam trei femei care mişunau prin casă de dimineaţă până seara făcând care mâncare, care curăţenie, care spălat şi călcat, aveam un grădinar, doi paznici spătoşi precum trapeziştii de la circ, doi dulăi în curte, un căţel de interior şi un hamster.

      Nu duceam lipsă de nimic.

      Pe Tamara o cunoscusem în facultate. O fată voluptoasă care purta fustiţele ceva mai jos de chiloţei şi care mirosea a Notorius de te trăsnea.

      Îmi făceam veacul prin cluburi selecte, de fiţe, mă duceam constant, aproape în fiecare seară cu ea sau cu altele de o noapte, în discoteci unde se dansa la bară şi de unde plecam euforic dimineaţa, nu fără un grad cam ridicat de alcoolemie în sânge ca să nu mai adaug doza de extasy plus whisky, nelipsite.

      Nea Vasile, şoferul, stătea ca un câine bătut în maşină şi mă aştepta de fiecare dată. Tăcut, singur şi discret, el nu crâcnea şi din „domnişorule Eduard” nu mă mai scotea. Uneori, ca să-mi bat joc de el, îi spuneam:

      - Vasea, ia stai tu în cap şi cântă „cucurigu”!

      Şi el se aşeza în cap şi cânta precum cocoşul.

      Altădată, tata uita că Vasea are şi el o casă undeva şi că trebuie să mai ajungă şi pe acolo. Muncea mai bine şaisprezece ore pe zi, de dimineaţă de la şase până seara târziu, aproape de miezul nopţii.

    Vasea avea un apartament cu o cameră pe undeva prin oraş, iar prea mica bucătărie fusese transformată într-un fel de dormitor pe timpul nopţii, fiica lui dormind înghesuită pe un pat de scânduri adus de la socrul lui de la ţară, pat de o persoană, cu o pătură subţire aşezată peste acele scânduri, pe post de saltea. Soţia lui nu avea serviciu. Fusese femeie de serviciu la câteva scări de bloc, dar fusese dată afară şi acum trăiau toţi dintr-un singur salariu: cel al lui Vasea. Maria era cu doi ani mai mică decât mine.       Învăţase pe brânci toată viaţa şi acum era în studentă în ultimul an la medicină dentară.

      Bietul Vasea!

      Numai el ştia cât plângea pe la uşa tatei să-l ajute cu niscaiva bănişori ca să-şi poată întreţine fata la studii în Bucureşti.

      Nu-mi era milă de el, nu-l compătimeam şi îmi surâdea ideea că aş fi putut oricând să-l strivesc ca pe un gândac. Îmi era indiferent. Puteam oricând să-l înlocuim, iar tata abia aştepta ca Vasea să facă un pas greşit şi astfel, să găsească o ocazie mult aşteptată de a-l da afară pur şi simplu, fără să privească înapoi. Numai că Vasea era mai docil decât un câine. Nu avea curaj nici măcar să ne privească în ochi. Singura care-l privea cu milă, era mama. Mama, o sufletistă care plângea şi dacă omora o muscă. Ea era singura care-l mai consola şi nu o dată l-am surprins pe Vasea cu lacrimi în ochi atunci când vorbea cu ea.

      Ei şi?

      Ce-mi păsa mie?

      Erau problemele lui, iar dacă mama voia să se încarce psihic cu toate necazurile lui, nu avea decât.

      Apoi, într-o zi, mamei i s-a făcut rău, a căzut pe treptele din faţa casei ca trăsnită. Era inconştientă. Toţi ne-am alarmat şi am dus-o repede la spital. Ni s-a spus că a avut un infarct puternic şi că nu se ştie dacă va rămâne cu sechele sau dacă va scăpa cu viaţă, dacă îşi va mai reveni vreodată compet.

      Vasea a plecat repede să-l aducă pe Iulian de la Bucureşti. Pentru Iulian, fratele meu, mama era o sfântă. O iubea mai mult decât propria-i viaţă.

      Eram la spital, eu, tata, unchii, mătuşile, verii noştri şi bunicii. Aşteptam clipa decisivă când va sosi medicul şi ne va spune dacă orele critice ale mamei au trecut sau nu.

      Telefonul începuse să sune. L-am scos din buzunar, m-am uitat, dar n-am recunoscut numărul.

      - Alo? Eduard?, mă întreabă o voce gingaşă.

      „Vreuna din gagici”, gândesc cu satisfacţie, neabţinându-mi hormonii nici măcar în acele clipe.

      - Da.

      - Sunt Maria, fiica lui Vasea ... mă lămureşte acelaşi glas suav şi aproape stins.

      - Ah ... da, îi răspund uimit fiindcă nu vorbisem niciodată cu ea la telefon şi nici nu-mi trecea prin cap motivul pentru care m-ar fi sunat.

      - Te-am sunat să-ţi spun că tata a avut un accident grav de maşină ... Era cu Iulian în maşină şi un tir a intrat în ei, la ieşirea din Bucureşti ... Tata a murit, iar Iulian este în comă profundă ... Doctorii nu-i dau şanse de supravieţuire ... Au spus să ne aşteptăm la ce e mai grav ...

      Pământul mi-a fugit se sub picioare, am ameţit şi am căzut pe gresia rece.

      Când m-am trezit, toate rudele roiau în jurul patului meu, mătuşile plângeau, iar unchii mei plecaseră deja spre capitală. Tata, înnebunit de spaimă, avea ochii măriţi de groază şi stătea nemişcat.       Din ziua aceea nu a mai scos nicun sunet niciodată.

      Iulian a murit a doua zi şi l-am înmormântat regeşte, fără ca mama să ştie.

      Pe mama am dus-o cu ambulanţa la Bucureşti, fiindcă medicii de aici au spus că e prea grav şi că nu riscă s-o mai ţină într-un spital în care totul, începând de la vată şi până la aţa chirurgicală, se plăteşte. După o săptămână şi-a revenit şi am adus-o acasă.

      Au trecut cinci ani de atunci şi ei nu i s-au uscat lacrimile.

      Între timp am concediat femeile din casă, grădinarul şi paznicii, am vândut casa şi ne-am mutat la bloc într-un apartament cu două camere, iar eu dorm pe o canapea amărâtă în bucătărie şi lucrez câte douăsprezece ore pe zi – culmea ironiei, nu-i aşa? – ca şofer la un mare patron, deşi am studii superioare. Ce folos, dacă el nu mi le-a recunoscut?

      Sunt un amărât care a fost bogat cândva, dar care nu a ştiut să aprecieze ce i-a dat viaţa. Am luat-o de la capătul de jos şi cred că nu voi mai avea şanse să mă mai ridic vreodată.

      Apropo'! Am amintit, fie şi în treacăt, vreodată de Dumnezeu?

      Că nu mai ştiu ...

      martie 2013

Dezamăgirea

autor Roryta 
  

Cred că am ajuns într-un punct al vieţii în care sunt în stare, sunt aptă, capabilă de a trage anumite concluzii, de a-mi revizui trăirile, comportamentul, logica şi nu în ultimul rând impresiile formate de-a lungul timpului despre oameni şi viaţă.

Se întâmplă să cunoşti oameni, să te împiedici de ei prin viaţă, să te cufunzi în lumea lor cu voie sau fără voie, să faci parte din prezentul lor, din trecut şi - nu se mai ştie - poate şi din viitor. Invariabil, nu neapărat propus, poate doar accidental, îţi formezi anumite păreri, opinii, impresii despre persoanele din jurul tău, la fel cum se întâmplă şi cu cei din faţa noastră despre noi înşine. Mergi şi trăieşti cu aceste păreri ani de-a rândul, fără să-ţi dai seama că tu - prostul din tine - îl desconsideri pe respectivul sau respectiva prin prisma altor ochi, a celor care au avut grijă să-ţi prezinte o realitate deformată despre persoana în cauză.

Şi vine o zi, aşa cum bine spunea Dan Bitman în cântecul său celebru, când toate ideile negre pe care le trimiteai cu mintea şi sufletul către o persoană anume, să se năruiască, lăsând loc unei imagini pure, calde, de neimaginat, greu de ghicit. Nu te gândeai - şi nici măcar nu te-ai străduit să faci un astfel de efort - că acea persoană pe care o credeai lipsită de caracter, de cea mai joasă speţă, dă dovadă de înţelegere, blândeţe, omenie şi te tratează cum nu ai visat. Firesc, prima reacţie este de şoc, fiindcă îţi dai seama cât de mult ai greşit tu, cât de gratuit ai etichetat un om doar pentru că nu aţi avut şansa de a vă cunoaşte mai îndeaproape, aşa cum ar fi trebuit, personal, faţă în faţă, fără intermediari, fără mijlocitori mincinoşi.

Ca în orice există pe lumea asta, şi aici funcţionează legea contrabalansării: întâlneşti oameni care, treptat-treptat, îţi câştigă încrederea, te confesezi, îi ridici la rangul de apropiat care ar face orice pentru tine, te-ar ajuta în momentele de mare cumpănă, nu te-ar trăda pentru nimic în lume. Aşa îi vezi tu, naivul, candidul, prea mult încrezătorul, inocentul. Ei bine, când te aştepţi mai puţin,  îţi înfing cuţitul în spate, te aruncă în groapa cu hiene şi ricanând fieros, te privesc senin cum tu te scufunzi. Ba unde mai pui, îţi dă şi o „mână de ajutor” aşa încât să fie siguri că tu te-ai dus de tot, că te îneci în mocirla unde tocmai ai fost împins. Logic, trăieşti cea mai mare dezamăgire fiindcă nu te aşteptai la o mârşăvie atât de crasă.

Astfel de cazuri sunt la tot pasul şi e suficient să arunci o privire mai atentă în jur ca să le observi.

Dar nu despre asta aş vrea eu să vorbesc acum.

Întrebarea fundamentală care îmi roade neuronii şi sufletul este alta: care din dezamăgiri este mai mare?

Dezamăgirea faţă de tine sau faţă de ceilalţi?

Dezamăgirea faţă de tine intervine atunci când, în mod pueril şi gratuit, ai catagolat eronat, grotesc şi impardonabil o oarece fiinţă fără să-ţi fi făcut nimic anume.

Dezamăgirea faţă de alţii intervine atunci când speranţele, visele, bucăţi din suflet ţi-au fost sfâşiate de cei care, cel puţin la modul teoretic, te apreciau, te iubeau chiar, îşi etalau sentimentele considerate vii faţă de tine, nu le erai indiferent.

Din fragedă pruncie mă mândresc cu o anume intuiţie care nu a dat greş niciodată. Simţeam, pipăiam la modul abstract orice persoană cu care veneam în contact, indiferent de mediu şi indiferent de gradul de apropiere. Cu stupoare am constatat că acea intuiţie a ajuns să-mi joace feste, că descopăr oameni noi ale căror acţiuni nu le pot înţelege, chiar dacă sunt pozitive sau negative.

Sunt dezamăgită de mine, fiindcă am greşit de prea multe ori în ultimul timp. Am ajuns să nu mai cred în nimeni şi în nimic, am ajuns să deschid fereastra dimineaţa şi să încerc cu scepticism aerul, să văd dacă mai există oxigen şi în atmosfera de afară nu doar în propria casă. Trăieşte, simte, respiră, bucură-te de viaţă, ar spune unii. Da, aşa este, dar nu poţi întotdeauna să te bucuri, fiindcă, undeva în adâncul sufletului tău, ai încă reticenţe, nu eşti complet sigur că viaţa ţi-a oferit şi ceva bun printre multe alte rele. Şi atunci te miri, nu crezi, tatonezi până şi respiraţiile, din prea multă nesiguranţă. Şi te trezeşti că ce a fost bun a trecut ca o furtună pe lângă tine, iar tu, în inconştienţa ta, nu l-ai apreciat la justa lui valoare. Noroc că mai există şi aşa-zise furtuni calde care, deşi mult mai rare, se întorc şi atunci te bucuri că le poţi lua în plin. Asta ar însemna o a doua şansă pentru tine, o oportunitate gratuită, oferită cu generozitate de destin. Dar oare de câte ori avem posibilitatea asta? De prea puţine ori, fiindcă în marea majoritate a cazurilor, trenul a plecat deja din staţie, fără posibilitate de întoarcere.

Oamenii sunt vietăţi cel puţin ciudate, fiindcă ascund în adâncurile lor sentimente dintre cele mai contradictorii, sunt aşii inconsecvenţei, sunt cameleonici şi răzbunători.

Oamenii sunt vietăţi cel puţin ciudate, fiindcă ascund în adâncurile lor sentimente dulci, calde, dragoste adevărată, dăruire şi sinceritate profundă.

Cei care sunt barbari, brutali, cruzi, pot avea şi laturi pozitive. Pot avea o singură slăbiciune care să facă cât toate răutăţile la un loc. Pot întinde o mână la nevoie, pot ajuta, se pot sacrifica pentru o cauză nobilă la care nimeni altcineva nu s-ar fi gândit.

Cei care sunt buni, blânzi, blajini pot avea şi laturi negative care ne cutremură. Laturi ascunse cu grijă în ungherele sufletului şi ale minţii, dar care erup o singură dată în viaţă suficient cât să devină un monstru pentru tot restul zilelor.

Şi atunci, când să te simţi mai profund dezamăgit: când visezi la un înger şi descoperi un demon sau când priveşti cu groază un aşa-zis diavol şi ţi se dezvăluie un sfânt bine pitit în spate?

  

            martie 2013 

 

Dragostea iubeşte coincidenţele

Love likes coincidences (2011)

 

click pe imagine

autor Roryta 

Unele persoane sunt de părere că libertatea alegerilor ne aparţine în totalitate nouă, oamenilor, acestor vietăţi superioare, că trăim independent, că suntem autonomi şi că nu depindem de nimeni şi de nimic. Orice decizie luată în viaţă ne aparţine în întregime indiferent de consecinţă, orice gândire şi orice freamăt interior. Marile hotărâri, marile sentinţe sunt luate de noi şi de nimeni altcineva. Nu dăm socoteală nimănui de ele şi le considerăm bune sau rele, după caz, funcţie de rezultat. Asta înseamnă că refuzăm să credem în destin, într-o anume predestinare, în aşa-zisa soartă, într-un traseu care trebuie parcurs de la naştere şi până în clipa când plecăm din zariştea pământească. Avem senzaţia că suntem proprii noştri stăpâni, proprii justiţiari probabil, şi că tot ceea ce facem este decis de propria persoană. În acest caz, cuvântul „ursită” nu-şi are nici locul şi nici rostul şi, deci, trăim după bunul plac.

Personal, o astfel de viziune, mi se pare un nonsens fiindcă, mai subtil, mai voalat, asta înseamnă că nu credem în Dumnezeu, că nu suntem călăuziţi pe drumul vieţii de divinitate, ci facem totul după cum ne taie capul, ceea ce este fals, un fals absolut pe care nici măcar nu vrem să-l conştientizăm. Atunci cum ne explicăm anumite întâmplări stranii de-a lungul existenţei? Cum de suntem într-un anume loc, la o anume oră în locul cel mai potrivit sau, dimpotrivă, cel mai nepotrivit? Sunt multe situaţii în care, fără să-ţi dai seama, exclami cu surprindere: „Noroc că eram acolo, că altfel...” sau „Bine că nu m-am urcat în avionul cutare, în maşina cutare, în vaporul cutare, că acum eram mort.”

Sau invers: „Săracul! Ce s-o fi grăbit el spre casă taman la ora aceea târzie? Dacă nu se grăbea, nu l-ar fi călcat maşina sau nu ar fi făcut accident sau nu ar fi prins avionul care s-a prăbuşit. Şi ar fi scăpat...”

Dacă nu... dacă da... dacă, dacă...

Ei bine, asta înseamnă destin.

Volens-nolens, destinul există, volens-nolens ne supunem lui, că doar această soartă pe care o urmăm nu am scris-o noi, ci ne-a fost trasată de Sus încă înainte de a ne naşte şi, implicit, toate deciziile pe care avem pretenţia că le luăm noi, de fapt nu ne aparţin, ci sunt date de forţa aceea superioară care ne călăuzeşte mereu şi care ne îndeamnă ori către moarte ori către o continuare a vieţii după un moment de mare cumpănă trăit.

Veţi spune, probabil, că aberez, că m-am trezit cu faţa la cearceaf sau că am visat urât astă-noapte. Nu vă contrazic, dar nici nu-mi pot clinti din loc opinia.

Un exemplu elocvent, pentru sceptici, ar fi să vă recomand vizionarea filmului „Dragostea iubeşte coincidenţele”, un film turcesc, de factură mai mult psihologică, dar şi de dragoste, bazat în exclusivitate pe acelaşi destin de care aminteam mai sus. Personajele principale, Ozgur interpretat de actorul turc Mehmet Günsür şi Deniz în interpretarea frumoasei Belçim Bilgin, fac deliciul sentimentului de iubire, instaurat între ei încă din fragedă copilărie, vieţile lor intersectându-se aparent, fără vreo perspectivă.

Născuţi în aceeaşi zi, la acelaşi spital din Ankara, ei se întâlnesc întâmplător de mai multe ori la locurile de joacă sau pe străduţele din cartier. Destinul îi desparte pentru o perioadă de douăzeci şi cinci de ani, doar pentru ca mai târziu să-i readucă aproape printr-o întâmplare bizară: o expoziţie fotografică a lui Ozgur, devenit acum un celebru fotograf, atrage atenţia Denizei aflată pe o stradă oarecare, recunoscându-şi propriul chip într-o fotografie expusă într-un geam, din vremea când era o copilă. Amintirile le stârnesc zâmbete, îi reunesc şi între ei se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste.

Deşi poate părea un subiect banal pentru unii mai puţin sensibili, ba chiar o peliculă încadrată într-o temă cu tentă de uşoară comedie şi cu o finalitate extrem de previzibilă, în realitate scenaristul forţează nota la extrem şi merge mai departe cu acele bizare coincidenţe din vieţile lor, iar impactul deznodământului asupra spectatorului este şocant, tomai pentru faptul că nimeni nu s-ar fi aşteptat la o astfel de întorsătură.

Se dovedeşte încă o dată că turcii ştiu să facă filme foarte bune, dau clasă americanilor (şi nu numai!) prin prisma punerii în scenă a unor întâmplări din viaţa reală, unde efectele vizuale trec deja în plan secund şi unde se remarcă viaţa comună a oamenilor de rând, precum şi trăirilor lor sufleteşti. Nu veţi vedea tone de sânge curgând în râuri sau bătăi, droguri şi arme, în schimb veţi trăi la unison umanitatea şi asta e ceea ce se caută pe piaţă.

Vă invit, aşadar, la o incursiune în lumea vastei şi încântătoarei cinematografii turceşti, locul unde admiri, simţi, priveşti şi trăieşti alături de personaje toate emoţiile care se perindă de-a lungul celor aproximativ o sută şaisprezece minute.

Vizionare plăcută! 

martie 2013