autor Roryta
Cred că am
ajuns într-un punct al vieţii în care sunt în stare, sunt aptă, capabilă de a
trage anumite concluzii, de a-mi revizui trăirile, comportamentul, logica şi nu
în ultimul rând impresiile formate de-a lungul timpului despre oameni şi viaţă.
Se întâmplă să
cunoşti oameni, să te împiedici de ei prin viaţă, să te cufunzi în lumea lor cu
voie sau fără voie, să faci parte din prezentul lor, din trecut şi - nu se mai
ştie - poate şi din viitor. Invariabil, nu neapărat propus, poate doar
accidental, îţi formezi anumite păreri, opinii, impresii despre persoanele din
jurul tău, la fel cum se întâmplă şi cu cei din faţa noastră despre noi înşine.
Mergi şi trăieşti cu aceste păreri ani de-a rândul, fără să-ţi dai seama că tu
- prostul din tine - îl desconsideri pe respectivul sau respectiva prin prisma
altor ochi, a celor care au avut grijă să-ţi prezinte o realitate deformată
despre persoana în cauză.
Şi vine o zi,
aşa cum bine spunea Dan Bitman în cântecul său celebru, când toate ideile negre
pe care le trimiteai cu mintea şi sufletul către o persoană anume, să se
năruiască, lăsând loc unei imagini pure, calde, de neimaginat, greu de ghicit.
Nu te gândeai - şi nici măcar nu te-ai străduit să faci un astfel de efort - că
acea persoană pe care o credeai lipsită de caracter, de cea mai joasă speţă, dă
dovadă de înţelegere, blândeţe, omenie şi te tratează cum nu ai visat. Firesc,
prima reacţie este de şoc, fiindcă îţi dai seama cât de mult ai greşit tu, cât
de gratuit ai etichetat un om doar pentru că nu aţi avut şansa de a vă cunoaşte
mai îndeaproape, aşa cum ar fi trebuit, personal, faţă în faţă, fără
intermediari, fără mijlocitori mincinoşi.
Ca în orice
există pe lumea asta, şi aici funcţionează legea contrabalansării: întâlneşti
oameni care, treptat-treptat, îţi câştigă încrederea, te confesezi, îi ridici
la rangul de apropiat care ar face orice pentru tine, te-ar ajuta în momentele
de mare cumpănă, nu te-ar trăda pentru nimic în lume. Aşa îi vezi tu, naivul,
candidul, prea mult încrezătorul, inocentul. Ei bine, când te aştepţi mai
puţin, îţi înfing cuţitul în spate, te aruncă în groapa cu hiene şi
ricanând fieros, te privesc senin cum tu te scufunzi. Ba unde mai pui, îţi dă
şi o „mână de ajutor” aşa încât să fie siguri că tu te-ai dus de tot, că te îneci
în mocirla unde tocmai ai fost împins. Logic, trăieşti cea mai mare dezamăgire
fiindcă nu te aşteptai la o mârşăvie atât de crasă.
Astfel de
cazuri sunt la tot pasul şi e suficient să arunci o privire mai atentă în jur
ca să le observi.
Dar nu despre
asta aş vrea eu să vorbesc acum.
Întrebarea
fundamentală care îmi roade neuronii şi sufletul este alta: care din dezamăgiri
este mai mare?
Dezamăgirea
faţă de tine sau faţă de ceilalţi?
Dezamăgirea
faţă de tine intervine atunci când, în mod pueril şi gratuit, ai catagolat
eronat, grotesc şi impardonabil o oarece fiinţă fără să-ţi fi făcut nimic
anume.
Dezamăgirea
faţă de alţii intervine atunci când speranţele, visele, bucăţi din suflet ţi-au
fost sfâşiate de cei care, cel puţin la modul teoretic, te apreciau, te iubeau
chiar, îşi etalau sentimentele considerate vii faţă de tine, nu le erai
indiferent.
Din fragedă
pruncie mă mândresc cu o anume intuiţie care nu a dat greş niciodată. Simţeam,
pipăiam la modul abstract orice persoană cu care veneam în contact, indiferent
de mediu şi indiferent de gradul de apropiere. Cu stupoare am constatat că acea
intuiţie a ajuns să-mi joace feste, că descopăr oameni noi ale căror acţiuni nu
le pot înţelege, chiar dacă sunt pozitive sau negative.
Sunt
dezamăgită de mine, fiindcă am greşit de prea multe ori în ultimul timp. Am
ajuns să nu mai cred în nimeni şi în nimic, am ajuns să deschid fereastra
dimineaţa şi să încerc cu scepticism aerul, să văd dacă mai există oxigen şi în
atmosfera de afară nu doar în propria casă. Trăieşte, simte, respiră, bucură-te
de viaţă, ar spune unii. Da, aşa este, dar nu poţi întotdeauna să te bucuri,
fiindcă, undeva în adâncul sufletului tău, ai încă reticenţe, nu eşti complet
sigur că viaţa ţi-a oferit şi ceva bun printre multe alte rele. Şi atunci te miri,
nu crezi, tatonezi până şi respiraţiile, din prea multă nesiguranţă. Şi te
trezeşti că ce a fost bun a trecut ca o furtună pe lângă tine, iar tu, în
inconştienţa ta, nu l-ai apreciat la justa lui valoare. Noroc că mai există şi
aşa-zise furtuni calde care, deşi mult mai rare, se întorc şi atunci
te bucuri că le poţi lua în plin. Asta ar însemna o a doua şansă pentru tine, o
oportunitate gratuită, oferită cu generozitate de destin. Dar oare de câte ori
avem posibilitatea asta? De prea puţine ori, fiindcă în marea majoritate a
cazurilor, trenul a plecat deja din staţie, fără posibilitate de întoarcere.
Oamenii sunt
vietăţi cel puţin ciudate, fiindcă ascund în adâncurile lor sentimente dintre
cele mai contradictorii, sunt aşii inconsecvenţei, sunt cameleonici şi
răzbunători.
Oamenii sunt
vietăţi cel puţin ciudate, fiindcă ascund în adâncurile lor sentimente dulci,
calde, dragoste adevărată, dăruire şi sinceritate profundă.
Cei care sunt
barbari, brutali, cruzi, pot avea şi laturi pozitive. Pot avea o singură slăbiciune
care să facă cât toate răutăţile la un loc. Pot întinde o mână la nevoie, pot
ajuta, se pot sacrifica pentru o cauză nobilă la care nimeni altcineva nu s-ar
fi gândit.
Cei care sunt
buni, blânzi, blajini pot avea şi laturi negative care ne cutremură. Laturi
ascunse cu grijă în ungherele sufletului şi ale minţii, dar care erup o singură
dată în viaţă suficient cât să devină un monstru pentru tot restul zilelor.
Şi atunci,
când să te simţi mai profund dezamăgit: când visezi la un înger şi descoperi un
demon sau când priveşti cu groază un aşa-zis diavol şi ţi se dezvăluie un sfânt
bine pitit în spate?
martie 2013
