13 martie 2013 | By: - roryta -

Dezamăgirea


autor Roryta 
  
Cred că am ajuns într-un punct al vieţii în care sunt în stare, sunt aptă, capabilă de a trage anumite concluzii, de a-mi revizui trăirile, comportamentul, logica şi nu în ultimul rând impresiile formate de-a lungul timpului despre oameni şi viaţă.
Se întâmplă să cunoşti oameni, să te împiedici de ei prin viaţă, să te cufunzi în lumea lor cu voie sau fără voie, să faci parte din prezentul lor, din trecut şi - nu se mai ştie - poate şi din viitor. Invariabil, nu neapărat propus, poate doar accidental, îţi formezi anumite păreri, opinii, impresii despre persoanele din jurul tău, la fel cum se întâmplă şi cu cei din faţa noastră despre noi înşine. Mergi şi trăieşti cu aceste păreri ani de-a rândul, fără să-ţi dai seama că tu - prostul din tine - îl desconsideri pe respectivul sau respectiva prin prisma altor ochi, a celor care au avut grijă să-ţi prezinte o realitate deformată despre persoana în cauză.
Şi vine o zi, aşa cum bine spunea Dan Bitman în cântecul său celebru, când toate ideile negre pe care le trimiteai cu mintea şi sufletul către o persoană anume, să se năruiască, lăsând loc unei imagini pure, calde, de neimaginat, greu de ghicit. Nu te gândeai - şi nici măcar nu te-ai străduit să faci un astfel de efort - că acea persoană pe care o credeai lipsită de caracter, de cea mai joasă speţă, dă dovadă de înţelegere, blândeţe, omenie şi te tratează cum nu ai visat. Firesc, prima reacţie este de şoc, fiindcă îţi dai seama cât de mult ai greşit tu, cât de gratuit ai etichetat un om doar pentru că nu aţi avut şansa de a vă cunoaşte mai îndeaproape, aşa cum ar fi trebuit, personal, faţă în faţă, fără intermediari, fără mijlocitori mincinoşi.
Ca în orice există pe lumea asta, şi aici funcţionează legea contrabalansării: întâlneşti oameni care, treptat-treptat, îţi câştigă încrederea, te confesezi, îi ridici la rangul de apropiat care ar face orice pentru tine, te-ar ajuta în momentele de mare cumpănă, nu te-ar trăda pentru nimic în lume. Aşa îi vezi tu, naivul, candidul, prea mult încrezătorul, inocentul. Ei bine, când te aştepţi mai puţin,  îţi înfing cuţitul în spate, te aruncă în groapa cu hiene şi ricanând fieros, te privesc senin cum tu te scufunzi. Ba unde mai pui, îţi dă şi o „mână de ajutor” aşa încât să fie siguri că tu te-ai dus de tot, că te îneci în mocirla unde tocmai ai fost împins. Logic, trăieşti cea mai mare dezamăgire fiindcă nu te aşteptai la o mârşăvie atât de crasă.
Astfel de cazuri sunt la tot pasul şi e suficient să arunci o privire mai atentă în jur ca să le observi.
Dar nu despre asta aş vrea eu să vorbesc acum.
Întrebarea fundamentală care îmi roade neuronii şi sufletul este alta: care din dezamăgiri este mai mare?
Dezamăgirea faţă de tine sau faţă de ceilalţi?
Dezamăgirea faţă de tine intervine atunci când, în mod pueril şi gratuit, ai catagolat eronat, grotesc şi impardonabil o oarece fiinţă fără să-ţi fi făcut nimic anume.
Dezamăgirea faţă de alţii intervine atunci când speranţele, visele, bucăţi din suflet ţi-au fost sfâşiate de cei care, cel puţin la modul teoretic, te apreciau, te iubeau chiar, îşi etalau sentimentele considerate vii faţă de tine, nu le erai indiferent.
Din fragedă pruncie mă mândresc cu o anume intuiţie care nu a dat greş niciodată. Simţeam, pipăiam la modul abstract orice persoană cu care veneam în contact, indiferent de mediu şi indiferent de gradul de apropiere. Cu stupoare am constatat că acea intuiţie a ajuns să-mi joace feste, că descopăr oameni noi ale căror acţiuni nu le pot înţelege, chiar dacă sunt pozitive sau negative.
Sunt dezamăgită de mine, fiindcă am greşit de prea multe ori în ultimul timp. Am ajuns să nu mai cred în nimeni şi în nimic, am ajuns să deschid fereastra dimineaţa şi să încerc cu scepticism aerul, să văd dacă mai există oxigen şi în atmosfera de afară nu doar în propria casă. Trăieşte, simte, respiră, bucură-te de viaţă, ar spune unii. Da, aşa este, dar nu poţi întotdeauna să te bucuri, fiindcă, undeva în adâncul sufletului tău, ai încă reticenţe, nu eşti complet sigur că viaţa ţi-a oferit şi ceva bun printre multe alte rele. Şi atunci te miri, nu crezi, tatonezi până şi respiraţiile, din prea multă nesiguranţă. Şi te trezeşti că ce a fost bun a trecut ca o furtună pe lângă tine, iar tu, în inconştienţa ta, nu l-ai apreciat la justa lui valoare. Noroc că mai există şi aşa-zise furtuni calde care, deşi mult mai rare, se întorc şi atunci te bucuri că le poţi lua în plin. Asta ar însemna o a doua şansă pentru tine, o oportunitate gratuită, oferită cu generozitate de destin. Dar oare de câte ori avem posibilitatea asta? De prea puţine ori, fiindcă în marea majoritate a cazurilor, trenul a plecat deja din staţie, fără posibilitate de întoarcere.
Oamenii sunt vietăţi cel puţin ciudate, fiindcă ascund în adâncurile lor sentimente dintre cele mai contradictorii, sunt aşii inconsecvenţei, sunt cameleonici şi răzbunători.
Oamenii sunt vietăţi cel puţin ciudate, fiindcă ascund în adâncurile lor sentimente dulci, calde, dragoste adevărată, dăruire şi sinceritate profundă.
Cei care sunt barbari, brutali, cruzi, pot avea şi laturi pozitive. Pot avea o singură slăbiciune care să facă cât toate răutăţile la un loc. Pot întinde o mână la nevoie, pot ajuta, se pot sacrifica pentru o cauză nobilă la care nimeni altcineva nu s-ar fi gândit.
Cei care sunt buni, blânzi, blajini pot avea şi laturi negative care ne cutremură. Laturi ascunse cu grijă în ungherele sufletului şi ale minţii, dar care erup o singură dată în viaţă suficient cât să devină un monstru pentru tot restul zilelor.
Şi atunci, când să te simţi mai profund dezamăgit: când visezi la un înger şi descoperi un demon sau când priveşti cu groază un aşa-zis diavol şi ţi se dezvăluie un sfânt bine pitit în spate?
  

            martie 2013