M-am întrebat adesea dacă ceea ce fac eu, dacă ceea ce face un altul, dacă ceea ce facem noi toți, împreună, contează cu adevărat. Și dacă da, pentru cine?
M-am întrebat adesea dacă există o persoană, măcar o
singură persoană din această lume nebună care să se oprească pur și simplu în
loc și să privească de jur-împrejurul ei o singură clipă.
De exemplu, folosește cuiva faptul că astăzi toată
lumea scrie și nimeni nu mai citește?
Contează ceea ce încerci, într-o firavă strădanie de
elan sfătos, să transmiți lumii?
Cui îi pasă?
Ca o încununare a deziluziei care te cuprinde uneori,
în marasmul patologic și grețos de neîmblânzit al omenirii, se iscă
scepticismul acid, condamnat la o introspecție de-a dreptul turbulentă care se
vrea a te reduce literalmente, la o muțenie etanșă. Și totuși... De fiecare
dată când trăiesc dezamăgirea pe deplin, de fiecare dată există o voce care mi
se propagă în suflet repetând necontenit cuvintele: ”Dă-i lumii tot ce ai mai
bun, oricum... La urma urmei, este între tine și Dumnezeu. N-a fost niciodată
între tine și ei, oricum.” spuse de Maica Tereza.
Acesta este Motto-ul și Motorul vieții. Acest
lucru este cel care ne animă uneori, acesta este sensul existenței noastre.
Atât de simplu și frumos spus, atât de elegant și atât de creștinește!
Sunt OAMENI în această lume care-și ghidează pașii
după alintul duios al sufletului lor nemărginit pentru că au bucurii
scânteietoare care le satisfac dorul divin și iubirea dumnezeiesc-armonioasă.
Sunt OAMENI care dau lumii dragostea lor perpetuă, indiferent că primesc,
poate, palme în schimb ori că otrăvurile și mușcăturile veninoase le sfârtecă
terapia morală cu care își îmbălsămează arcadele sufletului.
Indiferent cum e lumea, indiferent de păcatele și
mocirla-i putredă, ei scotocesc mereu și mereu în adâncul lor inepuizabil,
oferind perpetuu lumina vindecătoare a unei nobleți înnăscute.
Și atunci, cum să nu fii în consonanță cu ei?
Îți azvârli la container decepțiile perforate și te
mobilizezi la fel de plenar, urlând din vârful propriei penițe în cele patru
zări ale confluențelor literare, că ceea ce vezi trebuie să constituie un
exemplu demn de urmat. Sufletul ți se lichefiază și rămâi uluit că ai dat peste
comori nebănuite, coacerea mentală ți-a scos scânteia divină la plimbare și te
lași târât cu o beatitudine consimțită în acțiunile lor generoase, fiind
fericit că poți grăi doar câteva cuvinte mărunte, dar pline de iubire hristoșească, dacă mi se permite termenul..
În orașul în care locuiesc, foarte aproape de
cartierul unde stau, există un edificiu de cult, vechi de când lumea, cu ecou
larg în istoria citadină, de peste două secole fiind adânc ancorat în pământul
Covurluiului de altă dată. Lăcașul reprezintă o punte de legătură între
subjuganta și mizerabila viață a căutătorilor de veșnicie și izbăvirea aproape
instantanee prin neprihănita fântână de haruri a celei dintâi femei din toate
veacurile: Fecioara Maria. Este prințesa tristeților albe, regina
absolută a binecuvântărilor lumești, șlefuitoare de diamante și scăparea
tuturor celor steril-evlavioși, este regeneratoarea sufletelor, o șansă în
plus, o scurtătură cu miros de dragoste către Liturghia eternă din cealaltă
lume. Dăruită lumii din iubire, ea însăși iubire fiind, are puterea de a
construi adevărate ermitaje între tine și tine, realizând veșnic un abur dens al
iertării, un intermediar nealterat, mereu frumos și curat către care îți poți
îndrepta sigur toate angoasele și fricile întru bineprimita și eliberatoarea
tămăduire.
Edificiul poartă numele de Vovidenia, mai exact Intrarea în biserică a
Maicii Domnului.
Cei care străpung pâinea de ani de zile în acest
lăcaș, au făcut din viața lor un triumf al bucuriei, al speranței vindecătoare,
o solie a reverendei străbune purtată prin viața enoriei cu cinste și dăruire,
ștergând atât cât se poate lacrima din colțul ochilor păcătoșilor cuminți. Și
asta fără a avea pretenția unui accent encomiastic pardosit cu ipocrizie ori
poate un stufăriș lăcrimos-duplicitar, ci dimpotrivă, un har firesc al
emulației empatice genetice poate, asortat cu un suflet pe măsură, din moment
ce distincția, ca mod de viață, a biruit până în zilele noastre. Mă refer, în
speță, la eleganța de a purta sutana neagră, la rafinamentul din tată în fiu al
unui sacerdot modern, capabil de a fi Motto-ul și Motorul vieții în
spațiul parohial amintit.
Ilustrul gânditor Goethe spunea: ”Să nu treacă o zi
fără să auzi, să vezi sau să citești ceva frumos”. Genială frază, dar ușor
incompletă, din moment ce nicăieri nu se spune ”fără să FACI ceva frumos și
bun”.
În mod cert însă, educația, vocația și dăruirea,
practicate cu sufletul deschis, adună în micul univers o mână de oameni
nemaipomeniți, despre care nici nu bănuiai că ar putea exista. Pentru că,
într-adevăr, nu poți face de unul singur ceea ce se face colectiv.
Individualitatea este similară cu o cușcă neînsuflețită, iar biciuirea
agonizantă a pustiului îți poate șchiopăta atitudinea cu care te așterni uneori
peste oameni și lucruri și trebuie să te gândești că doar solidaritatea
REîntregește sclipirile de viață generate spontan în ochii celor de lângă tine.
Poate tocmai de aceea, Părintele Porfirie spunea că nu te poţi mântui singur.
Principiul de bază în astfel de acțiuni, un exemplu
viu de urmat în acest sens, pot fi figurile cele mai marcante ale așezământului
creștin, înșiși slujitorii Sfântului Altar, în frunte cu cel care conduce mica
unitate administrativă bisericească. Toate actele de filantropie, nu doar cele
palpabile, concrete, ci și duhovnicești, reprezintă punctul și linia definitorii
în conturarea iubirii supreme, iubire hristoșească practicată la scară
largă aici, cu brațele pe deplin deschise către buruienosul păcătos aterizat cu
totul întâmplător, ce încearcă timid să pătrundă dincoace de hotarul parohiei.
Cum să nu rezonezi cu inițiativa lăudabilă a unor
astfel de pilde strălucitoare?
Pentru mine, ca om mărunt ce trăiește sentimentul
propriei inutilități mai mult decât își poate închipui cineva, aterizarea în
heliportul Vovidenia înseamnă un soi de subțiere a
sufletului aflat în derivă, înseamnă o spălare a colbului usturător pe care-l
simt uneori arzându-mi inima. Este răspunsul la eterna-mi întrebare a
introspecției făcute aproape zilnic, cu o precizie matematic-negativă ce-mi dă
o stare vecină cu deșertăciunea, fiindcă regretul existenței mele letargice,
mai ales din ultimii ani, îmi exploatează harnic neajunsurile și-mi
dezinfectează cugetul, conturându-mi un orizont plin de speranță.
Iertarea salvează oameni.
Iubirea însă, salvează suflete.
În repetate rânduri mi s-a întâmplat să mă gândesc că zilele se îngrămădesc parcă unele în altele precum sardelele într-o conservă, să trăiesc aproape apocaliptic sentimentul că mormanele de timp s-au năruit dintr-o dată și că, pur și simplu nu mai am timp ”să FAC ceva frumos și bun”, nu mai am timp să merg pe singura cărare dreaptă a vieții, cea hristică. Fiindcă un copil, cu doar nouă zile înainte de părăsi scena vieții, grăia plângând: îmi pare rău că nu am ajutat destul, că nu mai pot să fac bine pentru cei din jurul meu. Dacă ea, la vârsta ei angelică, de doar 15 ani, suspina așa, noi ce să mai spunem? Nu vreau să am acest regret și îmi doresc ca nimeni să nu-l aibă, poate tocmai de aceea ar trebui să fructificăm clepsidra timpului, s-o exploatăm la maxima capacitate și să încetinim, atât cât se poate, scurgerea inerentă a clipelor serbede prin orificiul sugrumant.
În lumea aceasta nebună, sunt OAMENI care dăruiesc și
se dăruiesc celor de lângă ei, la modul plenar, fără fisuri și fără multe
cuvinte. Faptele vorbesc. Personal nu pot trece cu vederea peste ei, nu vreau
să pășesc cu indiferență peste ceea ce fac ei, fără ca eu să nu-mi înșusesc
măcar a suta-mia parte și să nu mă implic cumva, fie cât de puțin. Nu pot și
nici nu vreau. Mă simt într-un fel datoare nu doar să recunosc deschis meritele
absolute ale lor, care sunt mai mult decât evidente, ci și să fac cunoscut
lumii întregi ceea ce se petrece în micul univers parohial al orașului port de
la Dunăre.
Astfel, slujitorul Unicului Laureat al Eternității, al
Celui înviat în veșnicie dă clasă chiar și celor mai superficiali din fire,
surâzând lui Dumnezeu printr-o evadare pe verticală, antrenând în urcarea sa pe
toți cei pomeniți la Sfânta Proscomidie.
Poate că în iureșul acesta tenebros al unei vieți
urbane năbădăioase și pline de maliție colectivă, ar trebui să ne oprim în loc
și să privim doar o singură clipă de jur-împrejur. Probabil că ar fi suficient.
Suficient cât să ne dăm seama că Dumnezeu ne-a dat un tezaur binecuvântat,
genetic-liturghisier, OM al celei mai citite cărți din istoria omenirii: Sfânta
Scriptură, care adună mereu și mereu comori în cer.
Asumându-mi riscul criticilor abrupte, al posibilelor
lapidări veninoase ale congenerilor mei atei, m-aș suspecta de falsă prețuire
dacă n-aș elogia astăzi uimitoarea dăruire a celor care fac din agneț un mijloc
al iertării, un altar al adevăratei credințe. Binecuvântare și bucurie pentru
noi toți, recunoștință pentru dăruirea cu care nouă, celor din lume, ni se
întinde o mână de ajutor, pentru infinitele acte caritabile săvârșite de-a
lungul anilor, în care sunt angrenați absolut toți cei care doresc să
participe, și aleasă considerație pentru înțelegerea și atenția față de fiecare
în parte, dar mai ales pentru rugile fierbinți înălțate către Cer.
Aduc iertare dacă am lovit ceea ce nici măcar nu
trebuia atins: cheia de boltă a tot ce reprezintă Biserica Vovidenia din Galați ca un întreg obștesc, în
frunte cu slujitorii săi inițiatori.
Mulțumesc.
